EMINESCU

[Noesisaa]

În prealabil postat de Florin-Ionut

...si un mail de la un prieten pe care mi-am luat libertatea sa-l postez si pentru voi:

"Cu toate asta Eminescu nu are cruce la cap in cimitir la Bellu iar autoritatile romane au impiedicat cu vehementa orice initiativa de crestinare a mormantului (legionarii au incercat de cateva ori sa puna o cruce de lemn..dar fara sanse ...)
Pe langa asta , Nu uita: Toate in Rromania INCEP si se TERMINA la Bucuresti ...si asta spune totul. Aici a inceput, s-a desfasurat si s-a terminat martiriul lui Eminescu si a mii de oameni de cultura pe care poporul nostru de cimpanezi nerecunoscatori i-a facut una cu pamantul ...
"

Sa va dau putina "food for thought" (mancare pentru gandire/minte).
Salvati-l pe Eminsescu sau lasati-l sa moara" -- Cartarescu si Manolescu despre cliseele despre Eminescu, etc -- niste idei mai putin prafuite decat cele care vad ca isi fac culcusul pe aici.
http://www.adevarul.ro/articole/salv...sa-doarma.html
[SIZE=2][COLOR=#cccccc][/COLOR][/SIZE]

[antiecumenism]

[COLOR=Red]Cine este fara de pacat sa arunce cu pietre in Eminescu[/COLOR]...

Eminescu Si Ortodoxia:

http://ro.wordpress.com/tag/eminescu...va-ortodoxa-2/

Eminescu şi Ortodoxia. De unde „budism”?!


Credea el în Buddha, în extincţie, în Nirvana? O poezie postumă ne avertizează răspicat că nu. Eminescu admirase la Buddha faptul că acela luptase împotriva castelor şi a nedreptăţii sociale. Însă mai mult decât interes cultural pentru textele sanscrite şi decât admiraţie faţă de unele virtuţi ale întemeietorului religiei budiste, Eminescu nu ne lasă să înţelegem de nicăieri că ar fi avut.

Iată însă şi poezia la care ne refeream:

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în veşnicie.

Toate-aceste taine sfinte
- Pentru om frânturi de limbă -
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimic
Eu nu cred - o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic -
Toate-mi sunt deopotrivă,
Eu rămân ce-am fost: - romantic.

La prima vedere, pare că poetul declară că el nu crede nici în Dumnezeu, nici în Buddha. Însă, dacă privim cu mai multă atenţie versurile, înţelegem că Eminescu afirmă aici ceea ce spunea şi în Memento mori: omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, ceea ce poate spune omul despre tainele sfinte ale Dumnezeirii sunt frânturi de limbă. De aceea e zădărnicie şi vis să îţi creezi în minte singur concepte despre Dumnezeire, despre care nu ştii dacă sunt adevărate sau nu.
Aşa încât poetul nu este în stare să-şi afişeze o credinţă neîndoielnică în ceea ce el însuşi nu cunoaşte, fiindcă nu a primit printr-o revelaţie personală.
Să ne amintim versurile din Memento mori, în care Îl întreba pe Dumnezeu: Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om. / (…) Oare viaţa omenirei nu te caută pe Tine? / Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dumnezeu i-a hotărât o soartă veşnică şi el nu cunoaşte care este aceasta, de aceea primeşte orice îi stabileşte Judecata divină, fie Raiul, fie Iadul: De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în veşnicie.
Aici nu este necredinţă în Dumnezeu sau credinţa că Dumnezeu nu există, ci doar necunoaştere cu privire la soarta veşnică a omului şi la destinul etern al său însuşi. Personal, vedem în aceste cuvinte mai degrabă smerenie decât resemnare. Expresia totuna mi-este mie nu credem că se traduce prin nepăsare sau indiferenţă, pentru că, dacă ar fi fost indiferenţă totală, atunci ar fi fost budist, ceea ce el neagă.
Totuna mi-este mie poate fi înţeleasă şi ortodox, ca echivalentul părăsirii de sine şi al lăsării în voia lui Dumnezeu. Un fel de: nu mai vreau să îmi bat capul, nu mai vreau să mă zbucium gândindu-mă dacă mă mântuiesc sau nu. Aştepta moartea ca pe o ispăşire, ca pe o izbăvire de durerile acestei vieţi, împăcându-se cu hotărârea divină.
Iehova din această poezie şi Buddha-Sakya-Muni sunt, pentru Eminescu, dintre acele chipuri pe care umanitatea le-a asumat ca fiind reprezentări ale Divinităţii, de-a lungul istoriei. Putem rememora, din nou, versuri din poemul Memento mori, care să ne lămurească pe deplin cu privire la acest subiect:

Oamenii au făcut chipuri [idolii păgâni] ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic - decât un gând.

Dacă pe Buddha conştiinţa noastră ortodoxă îl asociază imediat, fără probleme, cu idola mută şi păgână, în ce priveşte numele lui Iehova, avem nevoie de o discuţie.
Iehova este numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament, acel nume pe care evreii nu-l rosteau niciodată. Se pare că Eminescu a fost iniţiat de un maestru oarecare în cunoaşterea Talmudului, motiv pentru care jidovul apare sub chipul unui dascăl sau învăţat în Sărmanul Dionis şi în variante ale Scrisorii I.
Părerea noastră este că Iehova din acest poem nu este Dumnezeul Prorocilor şi al Drepţilor, ci mai degrabă prototipul unui Dumnezeu distant, necomunicativ cu oamenii, aspru cu păcatele lor, aşa cum apărea în optica evreilor care călcau adesea Legea şi se luptau cu Dumnezeul lor.
Eminescu ar fi putut să scrie Dumnezeu în locul lui Iehova, cu atât mai mult cu cât nu încălca nici raţiuni de prozodie dacă ar fi optat pentru această soluţie. Dar el nu a scris că nu crede în Dumnezeu.
Pentru Eminescu, valoarea omului se măsoară în gradul de intimitate pe care îl are cu Dumnezeu. Intimitatea cu Dumnezeu, cu cât este mai mare, cu atât mai mult înseamnă iubire şi înţelepciune mai multă, cunoaştere mai desăvârşită.

[antiecumenism]

Pentru omul care are îndoieli mari şi neştiinţe grele, ca pentru ipostaza în care ne apare Eminescu în această poezie, Dumnezeu este Iehova. Pentru zmeul din poemul Fata-n grădina de aur, care este o variantă anterioară a Luceafărului, Dumnezeu este Adonai, adică Dumnezeul cu care vorbeşti. Pentru că Adonai este numele lui Dumnezeu care se putea rosti din Vechiul Testament. Iar pentru Luceafăr sau pentru dacul din Rugăciunea unui dac, Dumnezeu este Părinte.
Aşa încât, opţiunea poetului pentru Iehova, în poezia despre care vorbim, trebuie să ne trimită la o decriptare aparte.
Pe de altă parte, între Iehova şi Buddha există o incomparabilă diferenţă. Iehova este Dumnezeul unui popor, singurul popor monoteist din lume vreme de mai multe veacuri. În timp ce Buddha-Sakya-Muni, ale cărui nume înseamnă Iluminatul, Înţeleptul sau Divinul, este un simplu om, creatorul unei religii, care toată viaţa a predanisit credinţa că totul este o iluzie şi că de fapt nu există nimic (e drept, unui cerc restrâns de ucenici, în timp ce pentru neiniţiaţi, mesajul era mai nuanţat) şi care, în mod paradoxal, după moarte a început să fie adorat ca un zeu.
Prin afirmaţia pe care o face, Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, Eminescu neagă atât credinţa într-un Dumnezeu faţă de care ar sta departe, aşa cum şi-l reprezintă sub forma cuvântului Iehova, cât şi credinţa în zei inventaţi de imaginaţia şi filosofiile umane, precum este Buddha-Sakya-Muni.
Primele două strofe sunt, în planul expresiei, echivalentul a tot ceea ce a compus vreodată Eminescu şi a fost interpretat de critica literară ca viziune filosofică brahmană sau budistă. Însă ne lovim de un paradox colosal: acela că, în aceste versuri, care se pretează cel mai bine (la o evaluare sumară totuşi) interpretării printr-o credinţă a poetului în Nirvana budistă, tocmai în aceste versuri se afirmă contrariul şi este negată credinţa în extincţie.
Şi atunci ne rămân două soluţii: ori îl decretăm pe Eminescu mai catolic decât papa, adică mai budist decât Buddha însuşi, ori acceptăm că sensurile sunt mai enigmatice şi mai profunde decât am putea crede noi mergând pe suprafaţa lor. Şi, mai ales, că trebuie să ne îndreptăm spre o altă arie de cultură şi spiritualitate, ca să aflăm răspunsul. Spre o religie care nu este deistă, în care Dumnezeu nu este perceput ca distant, precum era Iehova pentru evrei, şi spre o spiritualitate şi cultură care e mefientă faţă de filosofii umane zadarnice. Şi credem că recunoaştem această religie, cultură şi spiritualitate chiar în credinţa în care poetul a fost botezat, a crescut şi a murit şi care este cea ortodoxă.
E greu de împăcat declaraţia de aici a poetului, aceea că nu crede în extincţie, cu interpretarea, pe care o oferă critica literară, ca dorinţă de extincţie,a versurilor din finalul Rugăciunii unui dac. Ori Eminescu se contrazice, ori stingerea eternă în care dispar fără de urmă înseamnă altceva. Şi cu toată reticenţa exegeţilor literari care au ales să fie străini de Ortodoxia neamului lor (precum Lovinescu sau Călinescu, dar şi mulţi alţii), credem că întreg poemul Rugăciunea unui dac ne orientează spre cu totul alte semnificaţii decât cele ale întoarcerii în Nirvana sau în nefiinţă. Semnificaţii despre care însă am avut ocazia să vorbim (vezi aici).
Mai uşor ar fi să înţelegem că visul şi iluzia din lirica eminesciană sunt concepte puternice ale Ortodoxiei, identificabile ca atare în Sfânta Scriptură, la Sfântul Ioan Gură de Aur şi la toţi Sfinţii Părinţi şi pe care Eminescu putea să le regăsească şi în Cazanii, la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir. Mai puternice, mai cutremurătoare decât pot fi ele în religia budistă.
În religia budistă, omul care este vis nu are nimic ce să-şi reproşeze, pentru că întregul univers în care trăieşte nu are decât valoarea iluziei, nu există nicio Fiinţă Personală Absolută şi veşnică în faţa Căreia persoana umană să-şi măsoare fiinţa sa şi să se valorifice pe sine. Maya nu conservă decât idealul indiferenţei totale, până la urmă, pentru că nimic nu are nici un sens şi nicio valoare în veşnicie.
Visul ortodox este interpretabil în mod contrar celui budist, ca sens al smereniei, pentru că el denumeşte discrepanţa de netrecut dintre făptura creată şi Dumnezeul şi Creatorul ei veşnic şi absolut desăvârşit. Viaţa este vis nu pentru că este o halucinaţie fără noimă a unei conştiinţe impersonale, ci pentru că reperele mundane ale acestei vieţi nu sunt veşnice, ci durata lor este de o clipă (Şi o clipă ţine poate - Glossă) în comparaţie cu veşnicia. De aceea, visul vieţii în sens ortodox este mai zguduitor decât cel budist, pentru că el este doar o ispită a lumii care trece, pentru ca să renască apoi transfigurată. Însă omul care crede în acest vis se pierde pe sine pentru veşnicie.
[SIZE=4][COLOR=Red]De aceea Eminescu refuză să creadă în religii şi filosofii false, cum sunt religia înstrăinării lui Dumnezeu de lume (simbolizată prin acel Iehova evreiesc pe care poporul nu îndrăznea nici să-l numească şi prin care înţelegem un Dumnezeu străin de lume, necomunicativ cu omul, aşa, ca în deism) dar şi religia budistă.[/COLOR][/SIZE]
Nici faptul că Eminescu se desparte, în aceeaşi poezie, de antichitate şi de clasicism şi se declară romantic nu este unul nesemnificativ. Ar părea că autodefinirile sale din finalul poemului sunt superflue, în comparaţie cu restul versurilor. Rezistenţa sa este faţă de infiltrările insidioase ale unor opinii sociale care urmăresc să-i schimbe parcursul gândirii fără să înţeleagă că motivaţiile sale au rădăcini adânci în conştiinţa sa.
Poemul începe cu refuzul unor anumite perspective religioase şi se termină cu definiţia sa ca romantic.[SIZE=3][COLOR=Red] Însă romantismul reprezintă tocmai întoarcerea şi căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu ca Dumnezeu al inimii (într-o poezie, Eminescu Îl numeşte Regele inimei sau Regele Lin, cu trimitere evidentă la Hristos)de către o Europă care se revolta împotriva tocmai a confiscării lui Dumnezeu de către deismul clasicist şi raţionalismul iluminist. Romantic a fost şi este sinonim cu creştin.[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=Red]Finalul poemului ne demonstrează şi faptul că Eminescu se simţea romantic la modul contemplativ-religios, iar nu estetic sau artistic.[/COLOR][/SIZE][SIZE=4]
[/SIZE]

[antiecumenism]

Eminescu şi Ortodoxia. Eminescu versifică învăţăturile isihaste ale Sfântului Nicodim Aghioritul [XI]

Eminescu şi Ortodoxia. Poeme şi fragmente cu temă creştină [VII]


În poemul Basmul ce l-aş spune ei, avem o prelucrare romantică a concepţiei ortodoxe şi isihaste despre scara virtuţilor, expusă în mod explicit de Sfântul Ioan Scărarul în Scara. Aceasta se întemeiază pe o vedenie veterotestamentară, a Sfântului Iacov (Fac. 28, 12), în care scara văzută de acesta cu ochii inimii, pe care se suiau şi se pogorau îngerii, este interpretată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca reprezentând-o simbolic pe Maica Domnului, cea care este scara pe care S-a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi. Iată şi versurile lui Eminescu:

Am visat un vis frumos…
Pe un nor luminos
Am văzut la cer o scară
Ridicându-se de jos.

Într-a cerului mărire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint şi strălucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schiţele de scară,
Îngeri stau treptat…, treptat,
Cu chip blând şi luminat
Şi pe lire sunătoare,
Cântau dulce şi curat. (…)

Un poem care ne dovedeşte că Eminescu era pătruns de adevărul mântuirii, şi nu agnostic, se numeşte Învierea:

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii Evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pe însuşi Izvorul de vieţe.

Nimic înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Şi-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme [psalmi] şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Hristos este numit Izvorul de vieţe, de vieţi, adică, la fel cum este numit Dumnezeu în Luceafărul: Căci Tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte. Moşneagul din strofa a doua, nu se referă la preot în mod depreciativ, ci îl descrie ca pe un bătrân înţelept, demn să înveţe norodul, ajuns la vârsta la care experienţa şi înţelegerile profunde albesc sufletul, îl fac curat. Cine cunoaşte opera lui Eminescu, ştie că acesta aşază înţelepciunea sub forme (chipuri şi icoane vechi, volume sau tomuri roase de molii, etc) pe care lumea iubitoare de străluciri vremelnice nu ştie să le recunoască şi să le preţuiască la valoarea lor supremă.
Ultimele două strofe sunt parafraze din cântări ortodoxe şi din imnul pascal. Plecaţi-vă, neamuri aminteşte de binecunoscuta cântare: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”, preluată de la Is. 8, 9.
Eminescu păstrează chiar şi forme gramaticale vechi, din cărţile de cult: au înviat, pre moarte, etc.

Alte două imne sunt închinate Maicii Domnului:

Rugăciune

Crăiasă alegându-te [pe tine Dumnezeu]
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor [tale],
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Prea Curată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Valul, scutul şi zidul, din prima strofă, cu trimitere la „întreitele valuri” ale patimilor şi la scutul şi zidul de apărare care îl reprezintă Maica Domnului pentru creştini, sunt termeni profund bisericeşti, folosiţi extrem de frecvent în cărţile de cult.
La fel, cu reverberaţii adânc ortodoxe, este şi numirea Preacuratei ca Luceafăr, în timp ce mările reprezintă învolburarea vieţilor noastre, asupra cărora Sfinţia sa veghează, ca să nu pierim în vâltoarea păcatelor. Negurile din care este implorată să se arate Maica Domnului sunt întunecările minţilor noastre, ale sufletelor noastre, a căror luminare şi alinare se află la Maica Prea Curată a lui Dumnezeu, dar şi a neamului omenesc, prin înfierea noastră.

Răsai asupra mea…

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele:
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Prea Curata este numită lumină lină, cu o sintagmă preluată din slujba Vecerniei, în care însă Lumina lină este Hristos. Dar Prea Curata este Maica lui Hristos Dumnezeu, pe care El Însuşi ne-a dăruit-o nouă ca Maică a noastră. De aceea şi Prea Curata Stăpână varsă, cu rugăciunile Sfinţiei sale, lumina lină a harului dumnezeiesc în sufletele noastre.
Ceea ce poetul numea în poezia anterioară neguri, aceeaşi realitate duhovnicească aici o denumeşte drept noaptea gândurilor, în care este chemată Maica Domnului să se pogoare cu mila sa şi să facă lumină. Noaptea gândurilor este iarăşi o expresie isihastă, care face referire la întunericul minţii neluminat de harul dumnezeiesc, pe care numai rugăciunea neîncetată şi fierbinte îl poate alunga.
Este interesant că primul vers al ultimei strofe reiterează dorinţa de linişte exprimată în Odă (în metru antic). Iar verbul reapari denotă un dor de reîntoarcere la credinţa şi la nevinovăţia primară, anterioară tulburărilor sceptice aduse de o viaţă plină de suferinţe, aşa cum a avut Eminescu.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

[georgeval]

Acesta este cel mai potrivit articol.
http://www.crestinortodox.ro/Eminescu__intre_credinta_si_cunoastere-160-24759.html[Eminescu]

[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Eminescu - moartea misterioas[/COLOR][COLOR=black]ă[/COLOR][COLOR=black] a unui geniu[/COLOR]

[COLOR=#333333]La prima vedere, pare greu de crezut că tocmai Eminescu, marele poet naţional, să facă subiectul uneia dintre cele mai mari conspiraţii naţionale, ale cărei interese şi implicaţii depăşeau la acea vreme graniţele ţării noastre. Nu există nici o indoială asupra valorii operei eminesciene, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre proză. Insă cat de multe lucruri stim noi, românii, despre activitatea jurnalistică a lui Eminescu?[/COLOR]

[COLOR=#333333]Cine este Eminescu?[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca redactor pe la diferite ziare, dar mai ales din vremea în care ocupa funcţia de [/COLOR][COLOR=#333333]redactor-şef la ziarul conservatorilor, Timpul,[/COLOR][COLOR=#333333] transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic şi intrasingent, neiertător cu cei corupţi şi lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naţionalist. Acesta va face tot ceea ce ii stă în puteri pentru a-i susţine pe moldoveni şi pe ardeleni, care luptau, separat, impotriva marilor puteri care se pregăteau să îi absoarbă, va crea o societate secretă, va ignora toate avertismentele primite de la apropiaţi, şi se va intoarce chiar şi impotriva conducerii Partidului Conservator şi, implicit, a lui Maiorescu. Tocmai acest naţionalism şi patriotismul său aproape naiv în acel context politic aveau sa-l piardă. [/COLOR][COLOR=#333333]Informat asupra a ceea ce i se pregatea, Eminescu nu a încetat să lupte până la sfârşit.[/COLOR][COLOR=#333333]

Ce informatii au parvenit generatiilor urmatoare de elevi şi de studenţi despre cel mai mare poet al României? Ştim că [/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu este poetul naţional, şi în acelaşi timp, grad de comparaţie absolut (mai toţi marii poeţi români sunt pe locul 2 dupa Eminescu. [/COLOR][COLOR=#333333]Locul 3 nu există). Ştim că a innebunit brusc la varsta de 33 de ani, doar pentru a se stinge câţiva ani mai târziu intr-un ospiciu, şi (cu perdea) că suferea de sifilis. Insă ştim prea puţine despre activitatea lui jurnalistică (care are marele merit de a-l releva pe Omul Eminescu, faţă de Visătorul Eminescu, asa cum ne parvine din poeziile sale), şi ştim şi mai puţine lucruri despre contextul politic din acea perioadă, care a jucat un rol major nu numai în viaţa lui Eminescu, ci şi în scenariul morţii lui. La 120 de ani de la moartea lui Eminescu, o mulţime de informaţii surprinzătoare ies la suprafaţă, informaţii de natură să zugrăvească în alte culori epoca şi situaţia jurnalistului politic, care departe de a fi “bietul”, reprezenta ţinta unor puteri interne şi internaţionale.[/COLOR]
[COLOR=#333333]
[/COLOR][COLOR=#333333]Un context nefavorabil[/COLOR]
[COLOR=#333333]
[/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu devine ziarist în 1876[/COLOR][COLOR=#333333] şi aceasta este meseria pe care o va profesa până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator. În anul 1880 devine redactor-şef, iar funcţia sa ii va permite să ia atitudine vizavi de mişcările politice care aveau loc în România şi care erau departe de a servi interesele românilor. În doar trei ani, până în 1883, anul oficial al alienării sale, [/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu a reuşit “performanţa” de a-şi face duşmani nu numai interni, ci şi internaţionali[/COLOR][COLOR=#333333]. Lucrurile vor merge atât de departe, incât dovezi care ies la suprafaţă par să indice atât implicarea în complot atât a celor apropiaţi, cât şi a celor care îl susţinuseră şi îi sprijiniseră iniţial în carieră.

[/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu s-a arătat foarte vehement şi intransigent în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei[/COLOR][COLOR=#333333], a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova, care a sărăcit dramatic în doar câţiva ani întreaga populaţie, în mare parte rurală. Iată de ce Eminescu devenise o problemă internaţională. În momentul în care va incepe să atace şi conducerea partidului său şi inclusiv pe Maiorescu, aceştia vor înţelege că [/COLOR][COLOR=#333333]este timpul să facă ceva pentru a-i astupa gura “slobodulului” Eminescu.[/COLOR][COLOR=#333333] În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “[/COLOR][COLOR=#333333]TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toata lumea. Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâti din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele, sau să piară, nu să li se plece lor[/COLOR][COLOR=#333333]”.

Eminescu şi-a urmat acest crez până în ultima zi a vieţii sale, pentru că în momentul în care nu a mai putut să le înfrângă, a pierit. [/COLOR][COLOR=#333333]Celebrele vorbe: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenţi aflaţi la conducerea Partidului Conservator.[/COLOR][COLOR=#333333] Din cauza fervorii şi pasiunii cu care işi susţinea ideile, mânat de spiritul său patriot aflat în neconcordanţă cu epoca în care traia, Eminescu se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, printre care Zizi Cantacuzino şi Lahovari, pe care îl apostrofează dur chiar în redacţia ziarului Timpul. Alte “victime” ale spiritului său jusţiţiar şi critic sunt C.A. Rosetti şi I.C. Bratianu.[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Mai târziu, [/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky[/COLOR][COLOR=#333333], în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky a oferit mită pentru a obţine dreptul de a cumpăra la preţuri mici alimente din România şi de a le vinde mai departe armatei ţariste, la preţuri mult mai mari, desigur. O dată cu acest privilegiu a primit şi dreptul de a achiziţiona care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Această afacere a însemnat creşterea conşiderabilă a averii baronului şi ruinarea ţăranilor români din zonă, care îşi câştigau existenţa din transportul mărfurilor peste Dunare. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătoreşti au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie incă o mostră a puterii şi a influenţei de care se bucurau anumite personaje din cercurile sus-puse: [/COLOR][COLOR=#333333]“nu este caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva.[/COLOR][COLOR=#333333]”[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă vine ca o confirmare a problemei care devenise Eminescu: “Grea epocă Eminescu…Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.

[/COLOR]

[Florin-Ionut]

[COLOR=#333333]In 1882,[/COLOR][COLOR=#333333] Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri.[/COLOR][COLOR=#333333] Urmarea este una inevitabilă. Şimţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt inserate în cadrul grupului iscoade, pe langă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion, care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era [/COLOR][COLOR=#333333]susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară[/COLOR][COLOR=#333333]. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “[/COLOR][COLOR=#333333]S-a stabilit că lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii tranşilvăneni de naţionalitate româna, care frecventează instituţiile de invăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”[/COLOR][COLOR=#333333].

[/COLOR][COLOR=#333333]Misterioasa boala a lui Eminescu[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Aceste lucruri se intamplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea sa innebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? “[/COLOR][COLOR=#333333]Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar[/COLOR][COLOR=#333333]’'.

Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât şi faptul că imediat după prima internare forţată, atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună jumatate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercita, [/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu nu putea dispărea brusc[/COLOR][COLOR=#333333]. Dacă ar fi fost concediat, şi-ar fi conţinuat fără indoială atacurile prin intermediul paginilor altor publicaţii. Cei care se loveau de intrasingenţa sa la tot pasul au ales calea cea mai lunga, dar şi cea mai sigură, cu atât mai mult cu cât era dificil de probat.

[/COLOR][COLOR=#333333]28 iunie 1883 este o dată fatidică în istoria noastră, în care România nu numai că a pierdut un mare poet şi jurnalist (este data la care Eminescu a fost internat prima dată[/COLOR][COLOR=#333333]), dar şi starea politică a ţării s-a aflat intr-o situaţie mai mult decât delicată. În această zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă. [/COLOR][COLOR=#333333]Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.[/COLOR][COLOR=#333333] Tratatul, semnat în luna septembrie a anului 1883, a mutat teatrul mişcărilor de protest în Ardeal, domeniu care era deja sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar, şi prin urmare, mai usor de controlat. În aceste condiţii extrem de delicate s-a produs prima internare a lui Eminescu. Defăimarea marelui poet naţional incepe aici. Este raspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea şi nimeni nu vrea să işi mai amintească de jurnalistul politic Eminescu. Prin urmare, se simte necesitatea accentuării laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, aşa cum reiese ea din opera sa poetică.

In realitate, încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost incălcat întru-totul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. [/COLOR][COLOR=#333333]Atât familia, cât şi Veronica Micle[/COLOR][COLOR=#333333]au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.[/COLOR]
[COLOR=#333333]
[/COLOR][COLOR=#333333]Dupa ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii) şi având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc pe bază de mercur[/COLOR][COLOR=#333333]. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substante, chiar şi în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depăşeau cu mult limita permisă. De la prima “îmbolnăvire” până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marioneta. Dupa singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţator într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat. [/COLOR][COLOR=#333333]Unul dintre cei mai mari români avea să moară “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta[/COLOR][COLOR=#333333].[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează: “[/COLOR][COLOR=#333333]Oricum ar fi, sfârşitul total nu parea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident insă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea” (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun, care se afla în curte)[/COLOR][COLOR=#333333]. Şi tot acesta notează dupa autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. [/COLOR][COLOR=#333333]În ciuda acestei recunoaşteri, mitul fabricat s-a păstrat şi s-a perpetuat.

Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că [/COLOR][COLOR=#333333]bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia[/COLOR][COLOR=#333333]. [/COLOR][COLOR=#333333]Dupa un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: [/COLOR][COLOR=#333333]“Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică[/COLOR][COLOR=#333333]”. Creierul său, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boală consuma materia cerebrala.

In acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să işi noteze în jurnal: “[/COLOR][COLOR=#333333]Pe la 6 ore a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie[/COLOR][COLOR=#333333]”.[/COLOR]

[valentin.viliga]

În prealabil postat de saccsiv

Voi aborda subiectul Eminescu , analistul si jurnalistul . Cred ca nu prea si-ar fi gasit loc in mass-media . De fapt cred ca daca ar fi fost la fel de bataios ca in sec. 19 , nu prea si-ar fi gasit loc pe pamant .

Iata argumentele :

Era greu sa inregimentezi un om ca el , sa-i canalizezi scrisul functie de simpatiile politice ale unui grup media . Spunea el ceva si de X si de Y , iar ca analist independent , i-ar fi sarit toti pigmeii de pe esicherul politic in cap .

Pe de alta parte , cred ca l-ar fi preocupat aspecte mult mai importante decat megacircul politico-mediatic , privind dincolo de el , la credinta , neamul , limba si tara romaneasca . Ce s-a ales de ele si de ce ? Patriot cum era , eticheta de extremist i-ar fi fost de mult pusa . Mai mult , cu toate ca n-ar fi fost antisemit ( semiti sunt si arabii ) si nici antievreu , ar fi fost catalogat ca nazist . El , ca orice ortodox real , ar fi iubit poporul lui Israel , dar n-ar fi putut sa taca la ratacirile putinilor dar bogatilor si influentilor ce-si zic iudei dar nu sunt . Caci iudeii fac parte din poporul ales , iar poporul ales il iubeste pe Dumnezeu , nu pe mamona zeul banului .

Cum l-ar fi vazut “ elitele “ , nu-i greu de ghicit .

http://saccsiv.weblog.ro/

cred ca a fost un fel de Vali Stan...Domnulu Gadea :))=)))

[valentin.viliga]

În prealabil postat de valentin.viliga

cred ca a fost un fel de Vali Stan...Domnulu Gadea :))=)))

Domnule*, scuzati prima greseala

[silviana]

În prealabil postat de saccsiv

Voi aborda subiectul Eminescu , analistul si jurnalistul . Cred ca nu prea si-ar fi gasit loc in mass-media . De fapt cred ca daca ar fi fost la fel de bataios ca in sec. 19 , nu prea si-ar fi gasit loc pe pamant .

[SIZE=4][COLOR=red]Eminescu interzis. Gandirea politica[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=navy]http://www.scribd.com/doc/4511706/EMINESCU-INTERZIS-GANDIREA-POLITICA[/COLOR][/SIZE]

[SIZE=4][COLOR=red]Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=navy]http://www.scribd.com/doc/2167565/ECONOMISTUL-EMINESCU[/COLOR][/SIZE]

[SIZE=4][COLOR=darkgreen]Aceste carti au copyLIBER.[/COLOR][/SIZE]