Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Noua ne stă înainte un altfel de serviciu, nu unul civil, ci unul militar-duhovnicesc. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor, şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Timotei, zicând: „Tu dar pătimeşte ca un bun viteaz al lui Iisus Hristos” (II Timotei 2, 3). Aici e nevoie şi de suferinţă: războiul este aprig – nu se luptă trupul, ci sufletul, nu se luptă cu un om văzut, ci cu duhuri nevăzute... Şi, pe lângă aceasta, trebuie să avem adâncă smerenie, pentru că ne războim cu duhuri ale mândriei, cărora nu le este greu să supună pe cei mândri, iar celor smeriţi nici pentru o oră nu li se pot împotrivi. Smerenia surpă toate mrejele şi uneltirile vrăjmaşilor. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

- Părinte, ce trebuie să facă omul atunci când vrea să se dăruiască lui Dumnezeu și să aparțină Lui cu totul; să scoată din el tot ce este demonic și să-L lase înăuntru pe Hristos?

- Ce facem atunci când avem obloanele trase și este întuneric înăuntru? Deschidem obloanele, ca să intre lumina. Nu încercăm să alungăm întunericul cu mâinile și nici cu vreun felinar. În același fel, să nu încerci să scoți demonii din tine, ci să-ți deschizi larg ușa inimii către Hristos și să spui: Vino, Iisuse Hristoase! Astfel, Hristos intră și întunericul se împrăștie. E simplu. Foarte simplu.

Sfântul Cuvios Porfirie

[cristiboss56]

Dacă pe vremuri iţi era ruşine să recunoşti că eşti desfrânat, azi te lauzi! Dacă iţi era ruşine să spui că furi, astăzi este o virtute! Iar dacă iţi era ruşine să recunoşti, că eşti homosexual, astăzi te mândreşti! De ce?
Pentru că mintea omului s-a întunecat de tot! Au denaturat adevărul!
Iar atunci, când se face o discuţie în spaţiul public, pe această temă, auzim aşa: "Noi nu implicăm Biserica!"
Nici nu trebuie să o implici tu!
Biserica nu este un trust, Biserica nu este la dispoziţia mass-mediei, biserica nu este o librărie, nu este o casă de modă, nu este un club, biserica nu este casă de cultură!
Biserica este organismul divino-uman, în care Dumnezeu coboară pe pământ, peste oameni, prin două drepturi depline
CREATOR şi OCROTITOR!
"Nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu!"
Cum am putea spune noi, raportându-ne în cazul de faţă, la societatea care SE LAUDĂ CU PĂCATUL şi chiar lupta să-l pună în drepturi (cod penal, civil şi justiţie) şi să-i dea forma de VIRTUTE!
https://www.youtube.com/watch?v=tP1qVsepruc

[cristiboss56]

Trebuie să ne învăţăm în viaţa noastră, să nu facem doi paşi fără să spunem "Tatăl Nostru"! Nu-ţi permite să ieşi din casa ta, fără să faci dimineaţa 3 metanii, să spui de 3 ori sau 7 ori Tatăl Nostru sau Împărate Ceresc! Chiar dacă te grăbeşti, asta o poţi face pe drum şi în tramvai, la şcoală, în maşină sau la serviciu.
Dacă eşti cu adevărat puţin temător de Dumnezeu, Dumnezeu iţi încurcă căile vieţii, în asa fel, încat, tu să nu ajungi în primejdie.
Iar acesta este lucrarea Îngerului Păzitor, cel mai mic, din ceata îngerilor de jos!
https://www.youtube.com/watch?v=zESKtmF0OdY

[cristiboss56]

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”

În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!

Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.

Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

(Arhimandritul Serafim Alexiev)

[cristiboss56]

Pastrarea dreptei credinte - conditie pentru mantuire
De dreapta credinta crestina-ortodoxa tine insasi mantuirea omu*lui, de aici si datoria crestinului de a pastra si marturisi concret aceasta credinta ca fiind singura mantuitoare. Mantuirea in Hristos fiind o preocupare totdeauna actuala si singura valoare care da sens si orientare vietii noastre omenesti, cunoasterea dreptei credinte si pastrarea acesteia, ca conditie necesara mantuirii, justifica calitatea de crestin a celor ce apartin .
citeste mai mult- http://www.crestinortodox.ro/credint...ire-91036.html

[cristiboss56]

Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.

Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.

Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.

(Ieromonah Savatie Baștovoi)

[cristiboss56]

Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.

(Pr. prof. dr. Constantin Coman)

[cristiboss56]

Ieronim, Batranul din Eghina, dadea vizitatorilor sai urmatoarele sfaturi pentru lupta lor duhovniceasca:

“Savurati viata duhovniceasca. Nimic nu e mai dulce decat ea. Lupta este dura, dar incoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fara lupta este imposibil de dobandit virtutile”.

“Evitati vorbele desarte! In ce ma priveste, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina si n-am luat masa la nimeni. Cand se insista, accept cel mult o cafea! Indrazneala, familiaritatea si libertatea in purtare slabesc rezistenta omului: ispititorul intra atunci incetisor in el si obisnuintele rele se instaleaza. Asa ca este bine sa pastrezi distanta”.

Batranul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-si intari ucenicii:

“Aceasta creste un pic la inceput, de un deget, apoi ramane stationara. Cel ce o are crede ca-n ciuda ingrijirii sale, aceasta nu va creste si se necajeste. Dar, dupa putin, cand crede ca a terminat de crescut, aceasta creste si se inalta foarte sus”.

[cristiboss56]

Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.

Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.

În Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte limpede despre simplitate şi delicateţe: Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inima smerită. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Înţelepciunea lui Solomon 1, 1-4). Simplitate şi bunătate. Asta-i totul, pentru a dobândi harul dumnezeiesc. Câte taine se ascund în Sfânta Scriptură!

(Ne vorbeşte părintele Porfirie )