Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

O, cum spune David: „Una singură am voit de la Domnul, ca să locuiesc în casa Ta în toate zilele vieții mele”. Iată cât de des trebuie să mergem. Dar, fiecare cum poate să împlinească.
Sufletul care a iubit pe Domnul asta vrea: în toate zilele vieții sale să stea în casa Lui. Nu este binecuvântare mai mare pentru el. El a cunoscut asta. Dar nu toți pot îndeplini. Să meargă măcar când este slujbă. Biserica ne-a lăsat duminicile, să mergem la praznicele mari pe care le avem. Dacă cineva are dragoste și are o vreme liberă, o zi, poate să meargă și peste săptămână, foarte bine.
Dacă cineva are biserica nu departe, poate să treacă măcar să se închine. E mare binecuvântare dacă cineva, în drum spre serviciu sau eu știu, spre altele, intră și face o închinăciune și cere de la Dumnezeu binecuvântarea Lui, pentru că acolo este harul.
Și n-ați văzut cât de repede și dintr-odată ne astâmpără simțurile numai când intrăm în biserică, mai mult decât dacă ne rugăm un ceas în camera noastră? Pentru că aici este rugăciunea nu doar a unui om, aici este Duhul Sfânt Care se pogoară în inimile noastre.
Ieromonah Savatie Baștovoi

[cristiboss56]

Când auzim de paza minţii sau trezvia atenţiei sau liniştea minţii sau privegherea minţii, este exact acelaşi lucru cum ai zice pâine, bucată de pâine sau felie de pâine. Dar să auzim pe Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie ce spune: „Paza minţii este cale şi poartă a toată virtutea şi a toată fapta bună înaintea lui Dumnezeu”.
Trezvia atenţiei se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica lui Dumnezeu se naşte din credinţă, după cum spune dumnezeiescul Părinte Maxim: „Cel ce crede se teme, iar cel ce se teme se trezeşte”.
În ce constă paza minţii? În trei lucruri:
- în a ne trezi cu mintea la cele ce gândim;
- în a ne împotrivi păcatului cu mintea;
- în a chema pe „Doamne Iisuse...”, prin rugăciunea minţii.
Arhimandrit Cleopa Ilie

[cristiboss56]

Începutul ostenelilor sunt virtuțile.
Începutul virtuților este floarea vieții duhovnicești.
Floarea virtuții este începutul lucrării duhovnicești.
Lucrarea duhovnicească este odrasla virtuții, și odrasla acesteia este continuitatea și frecvența lucrării.









Micșorarea răului naște lepădarea răului.
Lepădarea răului este începutul pocăinței.
Începutul pocăinței este începutul mântuirii.
Începutul mântuirii este dispoziția cea bună a inimii.
Dispoziția cea bună (râvna) naște ostenelile.
Începutul ostenelilor sunt virtuțile.
Începutul virtuților este floarea vieții duhovnicești.
Floarea virtuții este începutul lucrării duhovnicești.
Lucrarea duhovnicească este odrasla virtuții, și odrasla acesteia este continuitatea și frecvența lucrării.
Roada și odrasla lucrării continue și stăruitoare este deprinderea (adică obișnuința durabilă).
Odrasla deprinderii este obișnuința (adică să devină virtutea una cu sufletul, starea lui naturală)
Obișnuința în bine naște frica de Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu naște păzirea poruncilor, fie a celor cerești, fie a celor pământești.
Păzirea poruncilor este dovada iubirii față de Dumnezeu.
Începutul iubirii este mulțimea smereniei.
Iar mulțimea smereniei este fiica nepătimirii.
Și dobândirea nepătimirii este deplinătatea dragostei.
Adică deplina sălășluire a lui Dumnezeu în cei care au devenit prin nepătimire „curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Istoria noastră pe pământ este lucrarea unei îndelungate nașteri. Aici jos se țese încet trupul nostru duhovnicesc, așa cum s-a țesut trupul cel firesc în sânul maicii.
Dar spre deosebire totuși de pruncul din pântecele maicii, omul în mersul lui spre curățire primește multe descoperiri cu privire la viața întru care așteaptă să se nască.
(după Ioan al Scării și Nicolae Cabasila)

[cristiboss56]

Mai întâi, osândirea de sine pe care ne-o cere Dumenzeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta. De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...
Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântulu Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iarta-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem.
Da, e greu, Copila mea, pentru că avem un ego umflat de mândrie și plin de otrava ținerii de minte a răului. Dar de îndată ce ne îndurăm să spunem DA acestei porunci, harul face minuni cu noi! Doar ai gustat și tu puțin din asta!
Cu drag și rugăciune, și binecuvântare.
Maica Siluana

[cristiboss56]

Avem noi oare înțelepciunea de a priveghea la hotarul minții împotriva gandurilor? Înainte de toate ar trebui să înțelegem cât este de folositor acest lucru pentru noi și pentru cei de lângă noi, apoi prin rugaciune și exercițiu să stăm de veghe astfel încât să nu fim păcăliți căci ce grâu bagi în moară așa făină iese. Depinde ce măcinăm în moara minții și sufletului nostru. Sfântul Nicolae Velimirovici ne arată câteva repere în scrisoare sa către: Monahului Avacum despre păcatele cu gândul – Sfântul Nicolae Velimirovici
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o știi cel mai bine. Știi că oarecare dintre bărbații sfinți a zis că esența monahismului stă în curățirea minții de gândurile rele. Știi și că Biserica numără trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul, cu gândul. De aceea ne și rugăm Părintelui minunilor pentru cei răposați, ca să le ierte toate păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul. Iar că Dumnezeu dă în vileag și gândurile păcătoase, citești în Evanghelie: „Și văzând Iisus gândurile lor, a zis: Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?” Satana nici nu a păcătuit altfel decât cu gândurile trufașe. De aceea a și fost lepădat dinaintea feței lui Dumnezeu și prăvălit în iad.
Gândurile rele sunt sămânța a tot răul. Din această sămânță cresc cuvintele păcătoase, dorințele păcătoase și faptele păcătoase. Adu-ți aminte de altă pildă a lui Hristos, despre semănător: „Un om a ieșit să semene în țarina sa. Iar când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lor și a semănat neghină printre grâu.” Dumnezeu seamănă gânduri bune în sufletul fiecărui om. Dacă cineva se lenevește și nu străjuiește asupra sufletului său ca asupra unei țarine semănate, este ca adormit. Și în timp ce el doarme astfel, vine duhul rău, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului, și seamănă în suflet neghină, adică gânduri rele. Iar de la gândurile rele până la cuvintele rele și faptele rele nu e mare depărtare ca de la sămânță până la rădăcină. Adică nu e nici o depărtare între ele, ci toate stau într-o legătură organică unele cu celelalte.
Ca atare, să străjuiești asupra ta. Închide-ți mai des ochii și, precum spune sfântul Nichita Stithatul; „cearcă gândurile care plutesc pe marea minții”.
În regulile monahismului, nevoința cea mai însemnată este dezrădăcinarea gândurilor rele până ce nu cresc, și se fac mari, și pun stăpânire pe suflet, și trec pănă la urmă și în faptă. Strivește-le de piatră. Precum spune Psalmistul: „Fiica Babilonului, ticăloasa, fericit cel ce va apuca și va zdrobi pe pruncii tăi de piatră!”
Pricepi înțelesul duhovnicesc al acestor spuse? Babilonul este împărăția diavolului, iar copiii lui sunt gândurile rele. Piatra este Hristos. Fericit, așadar, cel ce va zdrobi de la început răul în sine și îl va sfărâma de piatra veșnică, Hristos. De vreme ce cunoaștem lucrul acesta și tu și eu, nu ne rămâne decât să facem întocmai. Bucură-te în Domnul!
Sfântul Nicolae Velimirovic

[cristiboss56]

Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie? Îngăduie-mi însă o întrebare: tu Îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile Lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce Îl iubesc. Mult se bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire, El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui. Dacă nu a vrut să asculte rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia poporului neascultător: „De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta”, şi puţin mai încolo: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca” (Isaia l, 15,19).Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători şi nu ne ascultă când suntem neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le dea găzduire. „Iar El, întorcându-Se, i-a certat” (Luca 9, 55). Nu numai că nu le-a ascultat rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi vrednice de Dumnezeu.
Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te înjoseşti, iar pe Dumnezeu Îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă! Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu Îl ruşinezi, fiindcă Îl chemi ca pe un pompier, numai atunci când îţi arde casa. Hristos ne-a dat dreptul să Îl numim pe Tatăl Lui Tată al nostru. Ce e mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când vin zilele de restrişte. Pace ţie de la Domnul!
Sfântul Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Părinte, ce ar trebui să înţeleagă tinerii prin judecarea aproapelui?

Pr. Emil Crăciun: Judecarea aproapelui este unul dintre păcatele destul de uzitate astăzi, aproape în orice mediu te afli atunci când se întâlnesc două persoane apare și ispita de a vorbi despre al treilea. Atunci când judecăm pe altcineva căutăm să punem sub lupă anumite lucruri reale sau de multe ori nereale ale aproapelui nostru și astfel să mascăm propriile noastre defecte, slăbiciuni sau păcate. Este mai ușor al judeca pe altul decât a te judeca pe tine însuți! Dacă Mântuitorul a venit in lume, nu ca sa o judece, ci ca aceasta sa se mântuiască prin El (Ioan 3, 17), atunci nici omul nu trebuie să vorbească despre căderile semenilor, ci trebuie sa caute venirea acestora în fire. "Pentru a nu cădea în judecarea aproapelui, ai grijă să nu primeşti niciun cuget rău despre nimeni şi să fii mort pentru toţi” ne învață Sfântul Serafim de Sarov.
Iar Sf. Ap. Pavel ne spune: "Pentru aceea, o, omule, oricine-ai fi tu, cel care judeci, eşti fără cuvânt de apărare: fiindcă în ceea ce pe altul îl judeci, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri le faci şi tu, cel care judeci." Deci cred că ar trebui să înțelegem că judecarea aproapelui nu rezolvă deloc o anumită stare de lucruri, că prin judecată, lumea sau cei pe care-i judecăm nu vor deveni mai buni și că ori de câte ori judecăm pe cineva ne tranpunem în locul lui Dumnezeu. Mântuitorul a lămurit acest lucru prin cuvântul Său și care devine pentru noi o normă de bună-conviețuire pe care ne-a dat-o: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!”(Matei 7, 1).


Cum ne dăm seama dacă îl judecăm pe aproapele nostru, atunci când ne greşeşte? Putem să îndreptăm greşelile celuilalt, fără a-l judeca?

Pr. Emil Crăciun: Adeseori se spune că ajungem să-l judecăm pe celălalt, din dorința de a-l îndrepta. Ne uităm la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicăm şi îi cerem să ia alt chip. Dar când facem această critică, mai ținem seama de cuvintele Mântuitorului: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău" (Matei 7, 1-5)? Mă tem ca nu! Nu mai spun că de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept. Iar pentru a nu porni cu ușurință spre judecată, voi aminti de episodul cu femeia desfrânată care urma sa fie omorâtă cu pietre.
Mântuitorul le spune celor ce doreau sa arunce cu pietre in ea: "Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul cu piatra" (Ioan 8, 7). Si răspunsul tacit al acestora este pilduitor pentru fiecare dintre noi cei care judecăm: "Iar ei auzind, si mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul" (Ioan 8, 9). Eu nu știu dacă putem corecta noi greșelile sau păcatele cuiva împotriva voinței lui ? Binele cu forța , nu se poate și nu știu dacă ar mai fi bine ? Nici Dumnezeu nu ne silește să ne schimbăm firea aplecată spre păcat, El doar ne sfătuiește, ne roagă, ne așteaptă să facem o schimbare spre binele nostru. Cred că cel mai bun exemplu pentru schimbarea cuiva este propria noastră schimbare, este să devenim noi un model de trăire al Cuvântului lui Dumnezeu astfel încât atunci când aproapele nostru este impresionat de o astfel de trăire, să dorească și el să trăiască o viață cu Dumnezeu.


Cum ne putem vindeca de patima osândirii aproapelui? Este oare îngăduinţa o soluţie?

Pr. Emil Crăciun: Potrivit judecății omenești, cel care a făcut un rău trebuie judecat si pedepsit. Există și credința că prin astfel de sancțiuni, cel care a greșit se poate îndrepta. Dar pierdem din vedere că judecata omului, nu este judecata lui Dumnezeu: "Nu sunt gândurile Mele ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre" (Isaia 55, 8). Cel care a ajuns la măsura sacrificiului de sine și la iubirea vrăjmașilor, nu mai are nevoie de tribunale. Prin aceste afirmații nu doresc să se înțeleagă că Biserica este împotriva instanțelor de judecată, ci doresc să subliniez că Biserica le acceptă ca semn al neputinței omenești de a iubi vrăjmașii. Ceea ce este important înaintea lui Dumnezeu este ca omul să nu rămână lipsit de relația cu cineva. El trebuie să-i aibă în inimă pe toți, chiar si pe cei cu care s-a certat.
Iar așezarea in inimă a celui cu care ai fost in conflict, nu se poate face decât prin iertare, nu prin justiție. Închei cu sfatul Sfântului Macarie "Cel ce se roagă sa nu judece pe cel ce lucrează, pentru că nu se roagă; cel ce lucrează sa nu judece pe cel ce se roagă, zicând că acela stă, iar el lucrează; iar cel ce slujește să nu judece pe alții. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o facă. Cel ce citește să arate iubire și bunăvoință față de cel ce se roagă, cugetând întru sine că și pentru el se roagă; iar cel ce se roagă să gândească despre cel care lucrează, că fapta lui spre folosul tuturor se face". Îngăduința poate fi o soluție creștină, căci și Bunul Dumnezeu ne îngăduie, dar nu este de acord cu păcatele și răutatea noastră. O face doar pentru că ne iubește și are îndelungă-răbdare și ne așteaptă cu brațele larg deschise să ne întoarcem din calea păcatului. Dacă Dumnezeu este îngăduitor cu noi, atunci și noi trebuie să fim îngăduitori cu aproapele nostru !


Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă că ,,dacă aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim aproapelui, lui Hristos greşim." Ce putem să înţelegem prin ,,folos duhovnicesc"? La ce se referă Sfântul Antonie cel Mare?

Pr. Emil Crăciun: Folosul duhovnicesc este acea stare care ne ajută la îndreptarea noastră, care corectează în noi niște gânduri sau atitudini greșite și le pune în deplin acord cu voința divină. Toți avem nevoie de folos duhovnicesc, pentru că nu e nimeni fără de păcat. Cel mai bun folos duhovnicesc îl avem de la Sfinții Părinți care ne-au lăsat sfaturi duhovnicești pentru toate aspectele vieții noastre. Cărți de folos duhovnicesc pot fi considerate: Patericul sinaitic, Patericul egiptean, Patericul Lavrei Pecerska, Patericul românesc, Viețile Sfinților, Filocalia, etc. Referitor la ce a spus Sf. Antonie cel Mare, prin cuvântul duhovnicesc care ne învață că orice ajutor dat aproapelui și prin care recuperăm pe omul care este căzut, dobândim harul lui Dumnezeu; iar atunci când greșim față de aproapele, greșim de fapt față de chipul Lui Dumnezeu care se află ascuns în fiecare semen al nostru : „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”(Matei 25, 40).

[cristiboss56]

Este un păcat nepăsarea faţă de celălalt?

Pr. Emil Crăciun: Nepăsarea creştină este un păcat care constă în indiferenţa faţa de anumite valori şi reguli creştine, care se manifestă în variate domenii (educaţie, viaţă familială, căsătorie, sănătate, societate, justiţie, credinţă creştină). Nepăsarea în formele ei extreme (dezinteresul faţă de o minimă siguranţă materială a familiei, nepăsarea absolută faţă de cel aflat în nevoie, necredinţa îndărătnică până la moarte) îl exclude pe păcătos de la moştenirea vieţii veşnice dacă nu arată pocăinţă pentru păcatul săvârşit. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt sporirea în virtuţile milei, prieteniei, iubirii aproapelui, mersul regulat la biserică, citirea Sfintei Scripturi.
Părintele care nu poartă grijă de familia lui, şi mai ales de cei din casa lui, (căci uneori copiii nu locuiesc în aceeaşi casă) s-a lepădat prin însuşi acest fapt de credinţă, fiind mai rău decât un necredincios. Este o credinţă moartă aceea lipsită de fapte bune, faţă de cei goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, învaţă apostolul Iacov. Indiferenţa faţă de cel bătut cu sălbăticie şi jefuit de tâlhari din pilda samarineanului milostiv este un caz elocvent şi tipic. Indiferenţa faţă de săraci, văduve, orfani, străini este un păcat de care Iov s-a ferit. Cei indiferenţi faţă de cel aflat în lipsuri materiale, cel străin, cel bolnav, cel aflat în temniţă se vor duce în iad, în focul cel veşnic, aşa cum ne spune însuşi Mântuitorul. Stăpânirea cu asuprire şi asprime a oilor slabe, bolnave, rănite, rătăcite sau pierdute reprezintă mai mult decât nepăsare. Lacomii de avere care nu dăruiesc (fiind nepăsători faţă de cei aflaţi în nevoie), necredincioşii care sunt nepăsători faţă de adevărurile credinţei creştine de orice fel sunt printre aceia care nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.



Părinte, de bârfă cum putem scăpa? În tinereţe ni se pare aproape imposibil. Este oare bârfa un păcat?

Pr. Emil Crăciun: Bârfa este un păcat al limbii care constă în a vorbi de rău, a ponegri, a defăima unele persoane, care nu participă la discuţie. Este sinonim cu păcatul clevetelii. Bârfa răneşte adânc oamenii, care sunt sfătuiţi să nu ia în seamă toate vorbele, fiindcă şi ei au căzut în acest păcat. Mijloacele de luptă împotriva acestui păcat sunt: înfrânarea limbii, sporirea în virtuţile blândeţii, prieteniei, iubirii, rugăciunea neîncetată, citirea Sfintei Scripturi, lectura cărților duhovnicești, mersul regulat la biserică. Păcatul bârfei trebuie lepădat cu totul de orice creştin. Sf.Apostol Petru arată că trebuie să lepădăm toată răutatea, prefăcătoria, vicleşugul, pizma şi clevetirea şi ca nişte prunci de curând născuţi să dorim laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creştem spre mântuire.
Sf.Apostol Pavel le spune apostolilor să nu le iasă nici un cuvânt stricat pe gură, ci unul bun, pentru zidire pentru a nu întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care au fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, îi îndeamnă să lepede orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate din mijlocul lor, fiind buni unii cu alţii, miloşi, şi iertându-se unii pe alţii aşa cum i-a iertat şi Dumnezeu pe ei în Hristos. Sfântul Apostol Pavel se teme să nu găsească cumva şi bârfe alături de alte păcate la revenirea în comunităţile apostolice. Apostolul Ioan aminteşte de Diotref care vroia să deţină întâietatea între fraţi, era foarte clevetitor, nu îi primea pe fraţi, îi împiedica pe cei ce vroiau să-i primească şi-i dădea afară din Biserică. Apostolii nu au voie să vorbească de rău pe nimeni, arată Sf. Ap. Pavel. Când sunt vorbiţi de rău, apostolii trebuie să se roage, arată acelaşi apostol. Bârfa ca păcat este apropiat sau chiar legat de păcatul judecății. Și el nu este specific unei anumite vârste, deși este mai des întâlnit la femei care au o slăbiciune mai evidentă decât bărbații în a sta la o șuetă despre viața cuiva. Hristos Domnul ne spune că: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”deci este cu putință să ne lecuim de acest păcat la orice vârstă, dacă conștientizăm gravitatea acestuia.


Cum putem rămâne veşnic tineri, în Hristos?

Pr. Emil Crăciun: Tot ce a spus Hristos poate fi luat ca un sfat adresat nouă tuturor! Și atunci care e mai important ? Căci toate sfaturile din Evanghelie sunt importante și de folos pentru mântuirea noastră ! Aș răspunde precum i-a răspuns Mântuitorul Hristos tânărului care era dornic de viața cea veșnică: „Țineți poruncile”, adică cu alte cuvinte: Fiți împlinitori ai Cuvântului celui viu ca el să devină în voi izvor de viață curgător care să potolească toată setea cea duhovnicească. Referitor la întrebarea cum putem rămâne veșnic tineri în Hristos, eu cred că dacă rămânem în Hristos și în Biserica Sa, dacă ne dezbrăcăm de haina păcatului prin Taina Pocăinței și ne vom îmbrăca prin Sf. Taină a Împărtășaniei, în Hristos și Îl vom purta pururi cu noi oriunde ne vor călăuzi pașii pe acest pământ, vom rămâne tineri sufletește chiar dacă trupul se va ofili. Poporul nostru a transmis chiar printr-un basm dorința firească a fiecărui om de pe acest pământ a „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, dar acest lucru nu se poate împlini decât în creștinism și în cel care duce o adevărată viață în Hristos, Cel care este: „Calea, Adevărul și Viața”.

[cristiboss56]

Dacă cineva dintre rudele noastre a început să se preocupe de magie?
În primul rând nu trebuie să ne speriem, cel puţin în ce-i priveşte pe ceilalţi oameni, care sunt în sânul Bisericii, deoarece creştinul care participă la Sfintele Taine are apărarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului şi credinţa că Cel Care este cu el este mai puternic decât cel care i se împotriveşte. De aceea, nu trebuie să ne temem pentru copii, rude sau alţi apropiaţi ai noştri.
Dacă vedem că cel care se preocupă de magie îndreaptă gândurile sale rele spre un apropiat al nostru care nu este îmbisericit, atunci prin puterea autorităţii noastre, apelând la iubirea dintre rude, trebuie să-l convingem pe „vrăjitor” să se oprească. Mai ales că el îşi poate face mai rău lui însuşi. Omul îşi poate dăuna atât de mult, încât după aceasta ani de zile să nu-şi mai revină. Există lucruri pe care este mai bine să nu le cunoşti deloc. La fel cum există şi stări păcătoase pe care ar fi mai bine să nu le încercăm. Domnul îi iubeşte pe toţi şi îl poate scoate pe om din orice stare, dar este mai bine să nu cădem în orice fel de râpă.
Preot Maxim Kozlov

[cristiboss56]

Fiecare bărbat trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna: în căsnicie nu trebuie să existe luptă pentru poziţia de lider. Casa mea trebuie să fie cetatea mea, cum se spune, nu câmp de luptă. Ca atare, chiar dacă ştii că bărbatul trebuie să fie capul familiei, nu trebuie să dovedeşti asta nimănui cu forţa, adică pe calea „bătăliilor” familiale. Ţipetele, certurile, scandalurile, capriciile sunt arma oamenilor slabi şi la ele recurg foarte frecvent tocmai femeile. Bărbaţilor nu le şade bine să facă scandal.
Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă capul este să începi să ai un comportament bărbătesc autentic. Ce aşteaptă de la bărbatul său oricare femeie? Ocrotire, grijă, atenţie. Dacă-i poţi da toate acestea, se va linişti şi va recunoaşte singură statutul tău de cap. Orice femeie, chiar dacă pare puternică şi dominatoare, vrea tocmai asta: să fie femeie, adică să simtă sprijinul soţului, să vadă în el un reazem. Soţul trebuie să fie un zid care ocroteşte soţia şi copiii de furtunile şi restriştile lumii.
Apostolul Petru îi învaţă pe bărbaţi să se poarte cu soţiile lor cum se cuvine unor făpturi mai slabe, facându-le parte de cinste (I Petru 3, 7). Nu doar soţiile trebuie să-şi cinstească soţii, ci şi soţii trebuie să le cinstească pe tovarăşele lor de viată.
Atunci când femeia are pretenţii, face scandal, are capricii în mod constant, foarte frecvent aceasta este o reacţie emoţională la lipsa de atenţie din partea soţului. Ea caută ocrotire, ajutor, şi nu le primeşte.
Pr. Pavel Gumerov