Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 28.05.2019, 18:23:40
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 4
Implicit Deosebirile fundamentale între Ortodoxie și Papalitate

Deosebirile fundamentale între Ortodoxie și Papism


de ÎPS Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios, kir Ierotheos Vlachos


Mulți creștini ortodocși evlavioși, mai ales dintre tineri, cer să fie informați despre diferențele dintre Biserica Ortodoxă și Papism. Urmăresc cu mult interes știrile, aprecierile, analizele și, în general, articolele din „Orthódoxos Tępos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii și teologii ortodocși, dar și de către însăși Patriarhia Ecumenică, aceștia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocșilor cu papistașii. Poporul ortodox urmărește însă cu nedumerire și nepăsarea clerului și a multora dintre mitropoliți față de aceste chestiuni. „Orthódoxos Tępos”, răspunzând cererii creștinilor ortodocși evlavioși înfățișează diferențele dintre Biserica Ortodoxă și papistași, așa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea și Noua Romă – Tradiție ortodoxă și apuseană” a Înaltpreasfințitului Mitropolit de Nafpaktos și Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfințitul Mitropolit despre aceste lucruri:

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creștinismul apusean că a fost scos afară din Trupul [1] Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, și anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanții, care au fost eliminați [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice și teologice. În fapt, însă, creștinii apuseni au fost cei care s-au diferențiat [de Biserică] în ceea ce privește dogma și, mai ales, în ceea ce privește metodologia dogmei, care este Tradiția isihastă – care constă în faptul că omul dobândește cunoașterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă și în continuare această cunoaștere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoașterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează și dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice și ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spațiul acestuia și primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele și altele. Despre aceasta am scris cele de cuviință în primul capitol al cărții și în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici și neesențiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome și cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei și Patriarhii Constantinopolului au fost uniți în lupta comună împotriva stăpânitorilor și a episcopilor franci, dar și împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic și cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credință dogma Filioque, adică învățătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci și de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte și reprezentanți ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnați cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic și cei care introduseseră în Simbolul de Credință Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credință, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost șters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă și Papism constă în învățătura despre ființa necreată și energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocșii, credem că Dumnezeu are ființă necreată și energie necreată și că Dumnezeu vine în părtășie cu zidirea și cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistașii cred că în Dumnezeu ființa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) și că Dumnezeu comunică cu zidirea și cu omul prin energiile sale create, adică susțin că în Dumnezeu există și energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfințește omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinți, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are și consecințe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtășie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieștii Euharistii săvărșită de ei nu este Taină și nu există prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

Din această învățătură fundamentală (actus purus) decurg și celelalte deosebiri – învățătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl și din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învățătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, urmarea fiind micșorarea monarhiei Tatălui, anularea egalității desăvârșite a Persoanelor Sfintei Treimi, micșorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeași putere și împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârșit Cina cea de Taină,

– sfințirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luași mâncați… beți din acesta toți…”,

– concepția că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înțelegere care Îl înfățișează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepție trece cu vederea Învierea,

– concepția despre “meritele prisositoare” a lui Hristos și a Sfinților și care [merite] sunt la dispoziția Papei,

– separarea și ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii și a Dumnezeieștii Euharistii,

– învățătura despre moștenirea vinovăției păcatului strămoșesc,

– inovațiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoție, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtășirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] și izvorul autorității preoțești și bisericești, este capul infailibil și Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chivernisește în chip monarhic ca locțiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaș al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalți Apostoli, chiar și Sfântul Apostol Pavel,

– inexistența împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepții a Născătoarei de Dumnezeu și în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, și despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis și analogia fidei care s-au încetățenit în spațiul apusean,

– învățătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea fațetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învățătura despre vocația absolută,

– concepția despre metodologia comună atât în cunoașterea lui Dumnezeu, cât și în cunoașterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie și știință.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 28.05.2019, 18:24:29
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 4
Implicit

În fine, marea ruptură se vădește în deosebirea dintre teologia scolastică și cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinței prin rațiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curățirea inimii și luminarea minții, pentru dobândirea cunoașterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama și scolasticul și uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens și arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecință a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanță îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiții fiind cei care se întrunesc, așadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înșelare] în situațiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanță instituției Papei, care Papă este mai presus chiar și decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază și se armonizează cu voința Papei. În caz contrar, ea este desființată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacți romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “și întru unul Papă” decât să spună “și întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanța și rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun și episcopii înșiși, la fel ca și simplii credincioși”. În ecleziologia papistașă se afirmă în esență că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii și nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toți ceilalți, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar și Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt și nici nu pot fi altceva decât congrese ale creștinismului, convocate sub autoritatea, puterea și prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimțite și validate de Papă, care le va și impune, prin natura autorității sale, credincioșilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistașă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] și prezintă lipsuri, așadar prin iconomie ne primesc papistașii în comuniune, și, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistașă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizație antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, și anume o secularizare instituționalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, așa cum acesta însuși a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetățeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetățean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocrație – căci teocrația se definește drept concentrarea puterii lumești și bisericești într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul și Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ținut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunții cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o prețioasă zestre fără seamăn, și anume plinătatea bunurilor duhovnicești și vastitatea celor lumești, măreția și belșugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumești mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoție, iar Stema pentru împărăție și m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina și pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ținut sub Fotie cel Mare și de Sinodul ținut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede și în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, și Părinții Bisericii, și Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înșelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduiește și nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greșeală istorică, câtă vreme concepțiile sale teologice rămân în afara Revelației, iar Ecleziologia se mișcă pe un drum greșit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creștine, drept succesor al Apostolului Petru și vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca și cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Sursa: Orthódoxos Tępos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Last edited by geusebie; 30.05.2019 at 07:54:12.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 28.05.2019, 18:43:19
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 4
Implicit Premizele biblice ale erorilor papalității

PREMIZELE BIBLICE ALE ERORILOR PAPALITĂȚII

de Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU

Nu există premize biblice ale erorilor papalității, așa cum nu există acoperire revelațională obiectiv valabilă pentru greșelile ereziarhilor tuturor vremurilor.

Afirmația aceasta este ortodoxă și formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunța la nicio iotă și nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnișurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocși, fără a cădea în ireparabila greșeală de a consimți să cadă la tranzacții oneroase asupra depozitului de credință pe care l-a moștenit de la Mîntuitorul Hristos, și pe care l-a formulat (definit), conservat și apărat cu atîta înțelepciune și dîrzenie vreme de aproape două milenii.

Și totuși, vorbim și noi, creștinii ortodocși răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalității și ale altor comunități creștine ieșite din făgașul tradițional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoțim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obișnuinței, premize ale erorilor eterodocșilor, sînt „premize" numai întrucît au fost ridicate la acest rang și calificate ca atare de cercuri teologice-bisericești care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize" sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelației divine împărtășită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanță a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie și de obîrșie dubioasă, cu învățătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.

Inovațiile doctrinare în numele cărora a fost sfîșiată unitatea Bisericii creștine nu pleacă de la Biblie, nu-și au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creștinătatea cea oarecînd una și ar fi procedat în consecință, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creștinătăți și Biserica lui Hristos ar fi fost cruțată de calamitățile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violență cele douăzeci de veacuri de existență instituțională.

Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creștine - și mai ales ea - manifesta ciudată predilecție de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a și întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziție și proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, țintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroșarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.

Fripți de arșița duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviință creștinească, de umilință apostolească și de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt și în cer[1]. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării și dezvoltării doctrinei creștine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericești și a stăpînirii lumești de atribuțiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reușita vremelnică a ofensivei de așezare a papalității pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii și împărații tremură înaintea papei și pășind umiliți, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie și tot el le doboară de pe creștetele celor care cutează să schițeze cel mai mic gest de semeție sau independență personală. Pe recalcitranți, îi nimicește dezlegînd pe supușii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deținătorilor puterii de stat.

O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile și surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condițiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puțin la acest loc [2]. Fapt este că prin definițiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverșunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus", vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbește el ex cathedra, orice replică devine nulă și neavenită. „Roma locuta, causa finita". Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.

De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalității imperialiste, va fi pus la contribuție în scopul sprijinirii și întăririi voinței sale de putere nelimitată. Biblia însăși va fi solicitată - și obligată - să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalității.

Această procedură poate apărea ca neomenoasă și scandaloasă în fața conștiințelor creștinești de toate confesiunile - cea romano-catolică inclusiv -, dar nicidecum inadmisibilă și infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deține, prin definiție sinodală, plenitudinea magisteriului învățătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat și înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice - cum dovedește istoria bisericească - a încurajat pe toți ereziarhii să-și acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendențios, vătămările pricinuite de ei integrității și curăției învățăturii de credință a Bisericii lui Hristos.

[1] Papa Ioan VIII (872-882) afirma că împărații n-au să comande pontifilor romani, ci să asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declarăm, afirmăm, definim și pronunțăm că este o necesitate de mîntuire pentru fiecare făptură omenească, de a fi supusă pontifului roman" - spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa bulă „Unam sanctam". Înainte de el, încă, începînd din veacul XI, s-a precizat teza papală care atribue „urmașului" Sfîntului Petru puterea politică asupra întregii creștinătăți. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat această teză, cu prilejul depunerii lui Henric IV. În aceeași vreme, un document de origine obscură, „Dictatus papae" - atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectînd în orice caz concepția lui cezariană - stabilește doctrina „teocratică" astfel: Numai papa dispune de însemnele regalității; numai el are dreptul de a depune pe împărați, de a numi și depune pe episcopi, fără a convoca sinodul; alegerea lui canonică îl așează pe papă automat în rîndul sfinților; Biserica romană n-a greșit nicicînd și nu va greși niciodată; papa are dreptul de a dezlega pe supuși de jurămîntul lor de credință față de principii răi, etc. Papa Inocențiu III (1198-1216), al cărui pontificat a fost o adevărată „papocrație", a aplicat această doctrină în toate statele creștine. În Biserică, Inocențiu III nu s-a mai mulțumit cu titlul de „vicar al Sfîntului Petru" - socotit suficient chiar de ambițiosul Grigorie VII -, ci a adoptat fățiș pe acela de „vicar al lui Dumnezeu" (vice Dei). „Papa posedă cele două săbii; el păstrează pentru sine pe cea spirituală și o dă împăratului pe cea temporală". - scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Într-un discurs rostit înaintea sinistrului papă Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato făcea această comparație între cele două săbii: „Prima e folosită de Biserică (de papa); a doua, de principi, pentru Biserică (pentru papa), însă după bunul plac al Suveranului Pontif". „Suveranul Pontif nu știe nici el pînă unde se poate întinde puterea sa supremă"; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe", - scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului călugărilor augustinieni (într-o lucrare publicată la Roma, în 1582). Ritualul de încoronare a papilor cu celebra tiară - dublată de Bonifaciu VIII și triplată de Benedict XII (1334-1342) - prevede, printre altele, următorul ceremonial: cardinalii și episcopii trebuie să îngenuncheze înaintea noului papă și să-i spună: Tu ești părintele prinților și al regilor, rectorul universului, vicarul Mîntuitorului nostru!

Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care - în vremurile mai noi - a îndeplinit oficiul de teoretician al pretențiilor papalității. Cu toate că teza sa a fost mult îndulcită față de ceea ce susțineau antecesorii săi - Bellarmin apărînd numai puterea indirectă a papilor - pretențiile sale au fost socotite inacceptabile de către marele Bossuet (1627-1704) și combătute viguros. „Socotesc - spunea el - că Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca să-și îndeplinească misiunea ei; însă aceea că ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg... Numai lui Hristos însuși trebue să-I cerem să ne facă cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispoziția Bisericii... Ori, nici Mîntuitorul, nici Apostolii n-au menționat pretinsul drept pe care-l reclamă noua școală teologică (scil.: iezuită), pe seama papei... Așadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor și de a tulbura (în original: exciter) pe oameni". Vezi lucrarea de colaborare (anonimă) Ce qu'on a fait de l'Eglise. Etude d'histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 28.05.2019, 18:44:54
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 4
Implicit

[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869, numărînd inițial 743 participanți. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restricții (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la ședința finală, nu au mai participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi, Franța a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a întrerupe ședințele sinodului. Pentru desfășurarea pe placul papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile" trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher și Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizării infailibilității, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest sens. Ea a fost respinsă cu dispreț. Același papă a dat ordin ca în perioada de desfășurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicații. În schimb, iezuiți grupați în jurul revistei „La Civilta Catolica", dețineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tăcere cu metode brutale. Poliția papală a primit ordin să aresteze și să arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea fățiș împotriva infailibilității. Șefii opoziției erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) și Strossmayer, episcop croat, cel mai influent și mai elocvent dintre toți. În fruntea majorității se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio". Nemulțumiții, în frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l'Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., și Ce qu'on Ă* fait de l'Eglise..., p. 80 urm.

Sursa: impantokratoros.gr/35F9E9EA.ro.aspx

Last edited by geusebie; 28.05.2019 at 18:47:51.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare