Apostolul Pavel

[cezar_ioan]

Hristos Domnul ridică femeia la demnitatea rânduită dintru început de Dumnezeu şi atrage atenţia bărbatului, cu maximă fermitate, asupra acestei reaşezări.
Dar cum oamenii nu prea se sinchisesc de Bunul Dumnezeu (că au diverse treburi de făcut, mai importante şi mai urgente, mereu) şi femeia "creştină" a luat în treacăt porunca precisă, foarte precisă a Domnului, exprimată direct sau prin vocea Apostolilor, văzîndu-şi nestingherită de treburile/vanităţile/uşurătăţile ei personale.
Demnitatea repusă de Hristos femeii a devenit repede un oarecare punct dintr-un continuum.
Modele vremurilor au purtat printr-un larg evantai de ipostaze necreştine milioanele/miliardele de femei. Astăzi se experimentează la greu ipostaza ţoapei cu diplomă şi, desigur, a femeii popă. Popă de damă!
Splendoarea femeii creştine, aşa cum apare ea zugrăvită de Hristos şi de Apostoli, rămâne un ideal greu de atins de hoardele contemporane. Lucru prevăzut/preştiut, desigur, de Cel Care a inspirat redactarea Apocalipsei.
În România, ţara unde femeia creştină a cunoscut, poate, cea mai lungă supravieţuire şi cea mai deplină nobleţe, avem azi eşecul cel mai usturător: căderea e mare, că s-au prăvălit de foarte sus. Dar se pare că nimic nu le excită mai tare decât vijelia căderii.
După rezolvarea problemei maidanezilor, dacă voim să mai rezolvăm ceva în lumea noastră post-paulină şi totodată băsesciană, cred cu tărie că ar trebui continuat la modul apăsat cu problema femeii: să redevină ceea ce au fost mamele şi bunicile ei sau... să plece ca Dobrin.
Fără femeia paulină, România creştină e sortită dispariţiei, oricâte avorturi s-ar contramanda.

Femeia hărăzită de Hristos şi zugrăvită de Pavel este mai întâi o stare de spirit, iar nu o ţoapă postmodernistă şi postacademică cu maşinuţa la scară şi cu icoane atârnate în biroul unde face contrabandă cu viitorul in statu nascendi al propriilor copii.