Talcuire la TATAL NOSTRU

[danyel]

Multumim ancah pt ceea ce ai postat aici, este cu adevarat un comentariu extraordinar si sper sa ne putem folosi cu totii de el, Domnul sa te binecuvinteze Amin!

[Ioana_D]

Draga Anca,
vreau si eu sa-ti multumesc pentru aceste frumoase cuvinte, cu adevarat pline de har. M-au impresionat foarte tare si mi-au adus lacrimi in ochi, dar lacrimi ziditoare :)

Cu adevarat rugaciunea "Tatal nostru" este cea mai frumoasa si mai completa rugaciune data noua de Insusi Dumnezeu Mantuitorul noastru si cred ca ar trebui sa fim tot timpul cu ea in gand si sa o rostim cat mai des. In cateva cuvinte noi de fapt spunem foarte multe si trebuie sa ne gandim la ceea ce spunem si sa traim cu adevarat aceste vorbe. Aceasta "prelungire" a rugaciunii pe care ai postat-o m-a facut sa vad cat spunem noi printr-o simpla rugaciune care ne ia poate un singur minut si uneori o zicem in graba si nu traim cu adevarat fiecare cuvant rostit. Pe mine personal m-au stimulat aceste cuvinte sa fiu mai atenta cand rostesc rugaciunea "Tatal nostru".

Dumnezeu sa ne dea harul Sau ca sa TRAIM rugaciunea, nu doar sa o rostim!

Doamne ajuta!
Ioana :)

Sa-i multumim Sf. Nicolae Velimirovici pentru aceasta frumoasa talcuire. Nu este singurul, care are talcuiri la aceasta rugaciune. Ar mai fi Sf.MAxim MArturisitorul, Sf.Ioan Gura de Aur, ca sa enumar numai doi dintre cei, care s-au ocupat cu talcuiri la Tatal Nostru.

[maria55]

Oi, oi ,oi ce frumos !
Nu e literar cum am scris dar vad ca se foloseste tot mai des .
Anca ,
fie tie dupa bucuria care ne-ai adus-o ! Trebuie mult timp sa le citim cu atentie , abia acum am reusit .

Domnul cu tine !
maria

Tatal nostru
Talcuire de Olivier Clement




Tatal nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfinteascã-se Numele Tãu.
Vie Împãrãtia Ta.
Facã-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pãmânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi.
Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispitã.
Ci ne izbãbeste de cel rãu.


Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii "Tatal nostru", cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din "Tatal nostru" se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea "Tatãl nostru" o deschide, o depãseste, o desãvârseste.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, "Tatã": Pater imon, "Tatã al nostru".

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: "Tatã". Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri.

I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si "represivã" si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia "tati" nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori.

I s-a spus cã "Dumnezeu Tatãl" este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem "orfani". Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt.

De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul "Tatã".

Acest "tatã" transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de "sânul Tatãlui", toatã Biblia evocã "adâncurile milei Sale", rahamim acest Tatã este matricial, El îsi "simte" copiii, asa cum si-i "simte" o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale.

Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat - însã timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein - acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele si atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, "ne-au pulsat venele de existentã", se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã "Viatã si destin" - se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis - de care vorbeste si India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:"Abba, Tatã" - un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un "pasaj obscur", pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, "binefacerilor" divine din primele capitole ale "Facerii": "Si a vãzut Dumnezeu cã este bine", tob, care înseamnã "bun si frumos", Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin "frumos". Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, "fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute..." (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de "inteligentã" ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl "Cel cu douã mâini", pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: "Tatã-al nostru".

Din acest "nostru" as vrea sã retin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim "taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui". Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, "cei care stiu", se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã "concept" în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: "Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui", spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: "Tatãl nostru", acest "nostru" înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti "mãdulare unii altora", un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce si astfel: "... care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã.

Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este "preotia împãrãteascã", "poporul sfânt" menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã "pentru viata lumii".

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, "omul maxim", cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: "Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat... strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?"

Si vor auzi rãspunzând: "Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut". Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

[maria55]

multumesc anca pentru mesajul tau , mi-a adus mare bucurie .

E bine sa ne aducem aminte ce ne-a lasat Hristos , sa intelegem ce spunem si cum ne rugam si atunci nu mai e nevoie sa cautam "comori" noi .

Parintii spun ca "Tatal nostru " e rugaciunea care face minuni cu adevarat , s-o spunem cum se cuvine si nu vom saraci !
Si eu simt ca-mi aduce liniste (fara sa exagerez ), din cauza asta o iubesc .

maria

Draga Maria, pentru mine TATAL NOSTRU este un medicament si o "arma a cuvantului". In loc sa ma supar pe cineva, ii spun in gand aceasta rugaciune si in scurt timp vad cum se linisteste. De aceea o pretuiesc si eu foarte mult.

[cristina83]

Draga Anca, mie mi-au dat lacrimile citind prima tilcuire. Fie ca Bunul Dumnezeu sa iti dea inzecit bucuria pe care am simtit-o eu citind aceste rinduri.

Din cauza atator "razboaie", am simtit nevoia de ceva frumos.
Multumesc, si voua la fel, caci tuturor ne-a patruns in inima frumusetea acestor talcuiri.
Slava Tie, Dumnezeul Nostru, slava Tie!

[icamilin]

draga ancah, ieri am vizualizat " Talcuire la tatal nostru" dar nu am vaut timpul necesar sa-ti spun ca-ti multumesc din suflet pentru tot ce ai postat. Este minunat, inaltator.
Abia acum inteleg, ceea ce-mi spusese un parinte calugar, referitor la rostirea rugaciunii " TATAL NOSTRU ". Noi suntem grabiti, mereu cu probleme si exact acolo unde ar trebui sa ne facem timp pentru rugaciune intervine ceva si ne grabim, fara sa ne dam seama, ca de fapt tot ce realizam, este doar cu bunavointa bunului Dumnezeu, nu ca noi am fi cine stie cat de grozavi, de destepti. DOAMNE AJUTA-NE! cu mult drag,icamilin