Raiul de pe pamant

[NECTARIE]

Obişnuiţi să privim în sus, acolo unde încă din copilărie am învăţat că se află Dumnezeu, nu conştientizăm că, deşi trăim pe pământ, noi facem parte din cer. Distanţa infinit de mare ce ne separă ca percepţie de cer este dată de greutatea pe care o purtăm în noi ca orice fiinţă făcută din lut dar şi de năzuinţa noastră de a împlini mai mult pe cele ale trupului decât pe cele ale sufletului. De aceea şi spune Apostolul: ”Vegheaţi, căci duhul este sârguitor, dar trupul este neputincios”. Păsările zboară anume ca să vedem cât de uşor poate fi sufletul omului dacă-L ascultă şi-L slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul său. La o asemenea dimensiune spirituală s-au ridicat Sfinţii, care se desprindeau de pământ în timpul rugăciunii.

În milostivirea Sa, Dumnezeu a aşezat pe fiecare colţ de pământ câte o părticică din rai. A poruncit şi toate s-au făcut. A dat formă fiecărei fiinţe, fiecărui lucru; numai culoarea ne-a lăsat-o nouă ca să nu ni se pară pământul neprimitor şi străin. A sădit în ochiul nostru “licuriciul”care luminează şi dă culoare tuturor lucrurilor Sale, scânteie din lumina Raiului. Şi cu toate acestea, omul încă nu-i fericit şi mulţumit. Tot caută pricini de bucurie şi scormoneşte pământul în căutarea adevărului. El uită că pomul cunoştinţei binelui şi a răului s-a întrupat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Adevărul pe care proto-părinţii noştri l-au căutat în roadele pomului îl bântuie pe om şi nu-i dă pace, îl cheamă şi-l împinge în baia botezului pentru a se spăla de păcatul de a fi vrut să cunoască mai mult decât poate suporta.

Dorinţa de a cunoaşte răul umple acum toate orizonturile fiinţei umane. Este uluitor cum oamenii pentru a se proteja de rău (zic ei) caută să-l cunoască sub toate aspectele, nemailăsând loc pentru a cunoaşte şi a face binele. Toţi ne dorim să dobândim raiul, dar mai întâi se cuvine să ne îngrijim de raiul nostru pământesc. Nu suntem singuri, pentru noi s-a unit cerul cu pământul ca să ne putem ridica în zbor, ca păsările.

Să ne îngrădim cu rugăciunea pe care ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul nostru şi Sfinţii Săi. Să punem pază la uşa gândurilor noastre “hulitoare şi netrebnice“ ca să nu intre în inimă nici o “dorinţă nebună” şi să ne ferim ochiul de toată privirea cea vătămătoare de suflet.

Nu avem decât două căi: una care duce spre raiul din faţa noastră şi cealaltă care ne pândeşte din umbră.