Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Încercările ce le aduce cuiva diavolul nu întrec puterea aceluia de a le răbda. Căci, dacă ar întrece această putere, omul n-ar avea nici o vină în cazul că nu le-ar putea răbda şi depăşi. Deci, cei ce cad nu pot da ca scuză că încercările sau ispitele au fost peste măsura puterii lor de a le înfrânge. Desigur, lucrurile se complică, dat fiind că omul nu le biruie numai cu puterea sa, ci şi cu puterea lui Dumnezeu. Dar puterea dată lui de Dumnezeu i se dă în aşa fel, ca să nu focă de prisos efortul lui maxim sau să nu ceară un efort pe care omul nu l-ar putea face. Excepţie fac minunile ce se fac în unele cazuri prin unii. Dar poate şi în aceste cazuri puterea mai presus de fire dată unora e pe măsura credinţei lor mai presus de fire. În general însă, hotarul dintre ordinea firii şi cea mai presus de fire e foarte greu de trasat şi e foarte mobil. În cei credincioşi puterile mai presus de fire, pătrunzînd în fire, ridică înseşi puterile acesteia la diferite niveluri.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 329 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 244)




"Orice ideal, orice gând pozitiv presupune existenţa în noi a unui principiu pozitiv, unul care să se identifice cu o sfântă convingere a sufletului nostru. Aceasta, de bună seamă, fiindcă în străfundul fiinţei noastre, par a fi ascunse toate formele de manifestare ale binelui, pe care ne străduim să le readucem în inimă ca pe unele care au aparţinut cândva acesteia. Cât adevăr cuprind cuvintele Apostolului: „ce ai pe care să nu-l fi primit? (orice gând bun, toate darurile naturale), iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1Corinteni 4, 7).

Observăm în noi înşine cum luptă credinţa cu necredinţa, forţa binelui cu forţa răului, iar în lume duhul Bisericii cu duhul lumii. În lume veţi distinge, în ordinea spiritului, două poziţii opuse: una a luminii, cealaltă a întunericului, una a binelui, alta a răului, una a religiozităţii, duhovniciei, alta a necredinţei şi secularismului. De unde se trage aceasta? Din lupta celor două puteri opuse: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în aceia dintre fiii Săi care Îi arată ascultare; diavolul, în fiii neascultării („Duhul care lucrează în fiii neascultării”, cf. Efeseni 2,2). Şi eu simt adesea lupta dintre cele două tendinţe opuse. Uneori, când încep să mă rog, puterea cea rea mă apasă chinuitor, îmi împovărează inima, ca să nu mă pot înalţa cu ea către Dumnezeu.

Cu cât sunt mai sigure şi mai solide mijloacele care mă leagă de Dumnezeu (rugăciunea şi pocăinţa), cu atât de înverşunează împotriva lor, folosindu-se de tertipuri distrugătoare, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al nostru. Nimic nu lasă să-i treacă nefolosit: nici lenea noastră trupească, nici slăbiciunea sufletului, atracţia acestuia către bunuri şi preocupări pământeşti, nici îndoiala, căreia îi cădem victimă toţi, puţina credinţă sau necredinţă, gândurile spurcate, viclene sau hulitoare, apăsarea sufletească, întunecarea minţii, toate sunt îndreptate împotriva celor neatenţi la uneltirile vrajmaşului, pentru a face să ne poticnim pe drumul rugăciunii, când urcăm pe scara care ne duce la Dumnezeu.

De aceea sun atât de puţini rugători sinceri, râvnitori, de aceea sunt atât de rari cei ce ţin post pentru a se pregăti pentru spovedanie şi împărtăşanie. Poate că n-ar posti nici jumătate dintre cei ce postesc astăzi la noi dacă legile statului ( de atunci – n.tr.) nu i-ar obliga pe toţi să se spovedească şi să se împărtaşească o dată pe an. Toţi cunoaştem aceasta din experienţă."
Viaţa şi minunile Sf. Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor. Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.
Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele". De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.
(Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 323-333)

[cristiboss56]

Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împrejurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În avântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru.
Un teolog contemporan a scris că:
"Dacă trebuie salvat ceva în lume, nu omul este cel dintâi, ci dragostea față de Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai intâi iar pu*terea Lui ne ajută sa-I răspundem" (Paul Evdokimov).
Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împre*jurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În a*vântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru. Ea este veriga de care nu se poate face abstracție în drumul spre Dumnezeu. Maica Domnului, Fecioara, ne-a învățat că dacă nu putem spune despre Dumnezeu ceva, atunci cu siguranță putem spune: fie voia Ta, Doamne!
O ultima concluzie se impune în acest subcapitol: dragostea, rugăciunea și exemplul personal sunt mult mai convingătoare decât orice cuvânt, pentru că acestea îl instruiesc cel mai bine pe om. Din dragoste față de Fiul lui Dumnezeu și față de Maica Sa a răsarit pomenirea ei în rugăciuni și în sentințe scurte; apoi, exemplul ei de rugăciune (Fapte 2, 42) a rămas în conștiința colectivă și ca atitudine demnă de urmat, de fapt ca singura care aduce la adevăr și dăruiește împlinire. Maica Domnului este, alături de Mântuitorului nostru Iisus Hristos, icoana sau chipul (din grecescul eikon) cel mai la îndemână pentru a sublinia modelul de formare (predare-învățare = trăire) a legăturii cu Dumnezeu.
(Pr. Adrian Dinu, Fecioara Maria, prototip al vietii duhovnicesti, tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, Editura Trinitas, 2008, pp. 185)

[cristiboss56]

In ce priveşte buletinele de care se face caz, nu trebuie să vă temeţi. Luaţi buletinele şi mergeţi mai departe. Acest Antihrist, dacă ne-am găsi în faţa lui – nu eşti vinovat dacă nu-l accepţi. Când îl accepţi îţi pune pecetea. Dar nu primeşti. Tu porţi Crucea. Dacă eşti creştin, eşti creştin până la capăt, indiferent ce s-ar întâmpla. Dracul dacă ar fi, nu Antihristul, nu trebuie să te temi. Tu să fii omul lui Hristos absolut. Dracul nu se poate pecetlui pe buletin. Orice semne ar fi pe mărfuri, folosiţi-le, nu vă temeţi. Vei fi vinovat când vei consimţi tu lepădarea, nu că ai pus mâna pe o hârtie pe care scrie „lepădat de Hristos”.
Trebuie să vă temeţi de viaţa împătimită, că nu te prezinţi la Judecată cu buletinul, te prezinţi cu inima ta curată în ce priveşte viaţa în Hristos. Buletinul este un mijloc de a circula în ce priveşte civilizaţia, ca să nu te oprească poliţia.
Arhim. Arsenie Papacioc

[cristiboss56]

Mulţi greşesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep că aceasta vine dintr-o aroganţă tainică şi din prezumţie, fondate pe nădejdea şi încrederea ce o au într-înşii şi în puterile lor.

Fiindcă, ei socotindu-se a fi ceva se încred mult în calităţile lor. Dar în eşecuri, văzând că nu sunt nimic, că n-au nici o putere, sunt tulburaţi şi miraţi, ca la ceva nou, cad în mare groază şi frică, fiindcă văd prăvălirea temeliei pe care îşi ridicaseră încrederea şi nădejdea.
Dar nu se întamplă aşa cu cel smerit. Acesta totdeauna şi-a pus încrederea şi nădejdea numai în Dumnezeu, fără să aibă vreo nădejde în sine. De aceea, când cade în vreo greutate, simte frică şi amărăciune, totuşi nu-i tulburat or mirat. Fiindcă înţelege că toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinţe şi slăbiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credinţei.
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

[cristiboss56]

Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești.
Cercetând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că îndoiala pentru mântuire precum și deznădăjduirea se ivesc mai ales din următoarele motive:
1. Înainte de toate și la cei mai mulți este lipsa de povățuitori duhovnicești.
2. Necunoștința Sfintelor Scripturi (ce nasc părerile greșite și înșelăciunea minții).
3. Vătămarea dreptei Credințe (când facem prieteșug cu ereticii, cu masonii și cu ateii comuniști).
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovnicești cu nesimțire și fără nicio căință).
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri și cu pricinuiri).
6. Împărtășirea cu nevrednicie (când știm că nu suntem în regulă și ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor).
7. Când suntem robiți de patima mândriei și nu ne plecăm deloc spre vindecare.
8. Când ne-am făcut vinovați și am căzut sub afurisenia arhiereului sau a preotului și nu căutăm dezlegare de la cel pe care l-am scârbit.
9. Când am făcut vreo nedreptate mare cu deplină știință(prin furtișag sau prin clevetire și nu căutăm a repara greșala).
10. Când ne lăsăm robiți peste măsură de întristare (care este însăși deznădejdea) și asta se întâmplă deseori cu bolnavii care își pierd răbdarea.
11. Când din multă zavistie hulim Sfânta Credință, numele lui Dumnezeu sau persoanele sfințite.
12. Când ne blestemăm pe noi (sau pe alții) fără socoteală (luând în deșert numele Domnului) și nu căutăm vindecare.
(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul - Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

[cristiboss56]

Schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.
Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră“. Fiţi atenţi: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi“. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu S-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este schimbarea la faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi. „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi“ - să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos pusă în noi, în inima noastră, în conştiinţa noastră, înlăuntrul nostru, să vedem Schimbarea la Față a Domnului Hristos care luminează mintea noastră. Deci lăuntrul nostru este luminat de prezenţa Domnului Hristos, în măsura în care avem inima curăţită de patimi.
Să ştiţi că nu a fost numai o singură schimbare la faţă, chiar atunci când Domnul Hristos a fost aici pe pământ. Pe lângă schimbarea la faţă de pe Muntele Taborului, a mai fost si schimbarea la față din Învierea Mântuitorului. Ziua Învierii a fost o zi de lumină, o zi în care oamenii L-au înţeles altfel pe Mântuitorul nostru decât ÎI înţeleseseră înainte de Înviere. Înălţarea la cer a Mântuitorului a fost şi ea un fel de schimbare la faţă, şi iarăşi ucenicii L-au văzut altfel decât înainte de Înălţare, L-au văzut în lumina înălţării, a slavei Sale. Tot aşa, există şi o schimbare la faţă , în conştiinţa noastră: pe măsură ce înaintăm în curăţirea sufletului, pe acea măsură înaintăm în cunoaşterea măririi lui Dumnezeu.
La Schimbarea la Faţă se spune: „Schimbatu-Te-ai la față în munte, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea“ adică n-au văzut ucenicii mărirea Mântuitorului cât este ea. Asta pentru că nu se putea, mărirea fiind nemărginită, fiind şi în lărgime, şi în adâncime. Noi stăm în faţa lui Hristos cum stăm în faţa luminii: lumina ne învăluie, dar noi nu putem cunoaşte esenţa luminii. Oamenii vorbesc despre lumină şi spun despre lumină că e rezultatul unor fenomene, dar nu știe nimeni esenţa luminii. Tot așa e si cu slava Mântuitorului. Slava Mântuitorului e mult mai mare decât o poate omul înţelege, decât poate omul cuprinde. Fiecare dintre noi, aşa cum cuprindem ceva din lumină, şi-n adâncime, şi-n lărgime, tot aşa cuprindem şi din schimbarea la faţă, din slava Mântuitorului, cât putem noi cuprinde. Ucenicii au cuprins cât au putut cuprinde (înţelege) ei. Avem fiecare dintre noi o anume măsură duhovnicească, iar creşterea ei este însuşi sensul vieţii creștine.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 174-175)

[cristiboss56]

În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post. E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc. Am trăit de multe ori din mâncarea pe care mi-au dat-o alţii şi pe care mi-au făcut-o ei cum au gândit ei că trebuie făcută. Îmi dau seama că nu oricine poate posti, dar orice credincios, dacă vrea să ţină postul, dacă se angajează la post, poate să renunţe la o masă pe zi, poate să mănânce (dacă mănâncă de la el) mâncare de post.
Să ştiţi că postul ne ajută foarte mult, în înţelesul că disciplinează organismul.
Prin urmare, pentru a avea o viaţă duhovnicească, trebuie:
- să mergem neapărat la biserică,
- să începem ziua şi să o sfârşim cu Dumnezeu;
- să ne împodobim mintea cu gândurile lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură;
- să ne facem rânduială în minte prin rugăciunea de toată vremea;
- să facem şi lucrarea postului, atât cât o putem face.
Şi dacă nu, zice Filocalia, dacă nu poţi să îndeplineşti o virtute, să împlineşti alta măcar; dacă nu poţi să rămâi în cetatea postului, atunci să te duci în cetatea rugăciunii, că zice Domnul Hristos că „dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în cealaltă“. Trebuie să facem ceva din care să se înţeleagă ce vrem să împlinim şi ceea ce nu putem împlini. Acesta este programul pe care îl dau celor care vor să fie îndrumaţi de mine, iar cei care l-au împlinit au avut si au folos.
(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 194-195

[Marimira]

Cuvant patrunzator al IPS Teofan, de Rusalii: PRETENTIA SUPERIORITATII, DUHUL VICLENIEI SI JUDECATA APROAPELUI – PIEDICI SIGURE IN CALEA DUHULUI SFANT

Viata crestina, nu este altceva, in autenticitatea ei – sau n-ar trebui sa fie – decat o asteptare continua a Duhului Sfant, care sa-si gaseasca salas, potir binecuvantat, receptacol, in inima, sufletul si cugetul omului.

Rugaciunile cele mai intense ale Bisericii se refera tocmai la nevoia omului de a trai sub ocrotirea Duhului Sfant:

“Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si te salasluieste intru noi…“

Este rugaciunea cu care, atat in particular crestinul, cat si in comunitate, in Biserica, incepe orice slujba, orice ruga indreptata catre cer.

“Doamne, Cel ce-ai trimis pe Prea Sfantul Tau Duh in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L innoieste noua, celor ce ne rugam Tie…“.

Este rugaciunea continua a Bisericii in timpul Sfintei Liturghii, ca Duhul Sfant sa se coboare peste lume si peste darurile de paine si vin, care devin Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos.

Cum putem tinde spre dobandirea Duhului Sfant?

Mai intai, poate, ar trebui sa aratam care sunt obstacolele care stau impotriva salasluirii Duhului Sfant in noi. Sunt multe. As aminti doar trei, poate cele mai importante:

Duhul Sfant nu poate cobori intr-o inima mandra, intr-un suflet orgolios. Pretentia diabolica la superioritate in relatia cu ceilalti constituie un obstacol de netrecut pentru ca Duhul Sfant sa patrunda in noi.

In al doilea rand, duhul vicleniei, care nu lasa loc in nici un caz prezentei Duhului Sfant in noi.

Si [in al treilea rand] judecata aproapelui, care opreste orice revarsare de har in inima celui care arata cu degetul spre celalalt.

Daca am amintit trei dintre nenumaratele obstacole care pun zid de despartire intre noi si Duhul Sfant, sa amintim, dintre multe altele, si care sunt trei cai prin care Duhul Sfant se salasluieste intru noi:

Duhul libertatii, fara de care Duhul Sfant nu poate fi prezent. Iar aceasta libertate, cum a fost descrisa de un Parinte al Bisericii din veacul trecut [Cuviosul Sofronie Saharov], aceasta libertate are doua trepte, si anume:

capacitatea de a te elibera de dorinta de a-i domina pe altii, si cea de-a doua treapta, foarte greu de implinit pentru noi oamenii obisnuiti: lipsa razvratirii launtrice fata de cel care incearca sa te domine. Prin aceasta dobandim libertatea cea autentica. Iar in aceasta situatie Duhul Sfant este cu noi.

Cea de-a doua cale este smerenia. Acolo unde este smerenie, Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, Duhul cel smerit al lui Dumnezeu Se salasluieste. Pentru ca smerenia este contrariul ambitiilor nemasurate, care, asa cum aminteam, impiedica venirea Duhului Sfant in noi.

Si in al treilea rand iubirea de vrajmasi. Este calea cea mai sigura, este dovada cea mai clara ca Duhul Sfant se afla in om. Caci acolo, unde nu este iubire – incluzand in aceasta si pe dusmani – acolo nu este Duhul Sfant.

Nu ne ramane decat, cu ochii mintii indreptati catre cer, sa cerem pogorarea Duhului Sfant in noi, pentru ca o viata autentica, in lumina Evangheliei, nu poate fi decat viata in Duhul Sfant.

Vino Duhule, vino Mangaietorule, vino, Dumnezeule Duh Sfant si te salasluieste impreuna cu Tatal si cu Fiul in fiinta noastra cea mai dinlauntru!

Asa sa fie!

Vino Doamne!

Amin”.

[cristiboss56]

Este strigătul păcătosului care se căieşte, gata să miluiască şi el pe alţii, aşa cum a fost şi este miluit fără de măsură de Dumnezeu, Judecătorul faptelor sale.
Cum se tălmăceşte cântarea pe care o auzim atât de des în biserică: „Doamne miluieşte?“
Este strigătul celui vinovat şi osândit la chinuri, care imploră mila judecătorului mânios, fiindcă l-a supărat. Merităm toţi veşnic blestem şi veşnic foc nedomolit pentru nenumăratele noastre păcate şi numai harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui ceresc ne mântuieşte de veşnică osândă.
E strigătul celui ce se căieşte şi care îşi afirmă răspicat hotărârea neclintită de a se îndrepta şi de a începe o viaţă nouă, cum se cuvine unui creştin.
Este strigătul păcătosului care se căieşte, gata să miluiască şi el pe alţii, aşa cum a fost şi este miluit fără de măsură de Dumnezeu, Judecătorul faptelor sale.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 366)