Frica de Dumnezeu

În prealabil postat de Traditie1

Nu mai credeți orice citiți, chiar dacă sunt din Scriptură sau din Părinți. Cine nu se teme de iad e iresponsabil, oricât de 'avansat' s-ar crede în cele duhovnicești.

Nu cunosti sentimentul contrariului bucuriei absente
Oricum tot ce este etern in noi vine ca imprumut ci nu ca dar,frica de iad ar fi inutila pentru ca iadul nu depinde de propria forta,nu suntem noi in totalitate cei responsabili de starea noastra in eternitate

[George.m]

"Cel ce voieste sa scape de pacatul stricator si de pofta cea rea, sa dobandeasca frica de Dumnezeu.
Frica Domnului curata ramane in veacul veacului (Ps. 18,10).
Caci cel ce se gandeste pururea la moarte si la focul vesnic si la viermele cel neadormit si la intunericul cel mai dinafara, la plansul cel nemangaiat, la scrasnirea dintilor, la rusinea ce va ramane din fata scaunului infricosator al Judecatii lui Hristos, dinaintea ingerilor si oamenilor, topeste bucuria placerii si intoarce toata pofta spre Dumnezeu" (Cuviosul Isaia Pustnicul).

[tara tara vrem ostas]

Frica de a suferi e mai rea decat suferinta insasi,nici o inima n-a suferit cand a plecat in cautarea visurilor sale,fiindca orice clipa de cautare e o clipa de intalnire cu Dumnezeu si cu vesnicia. Paulo Coelho

[tara tara vrem ostas]

'frica de Dumnezeu' e 'frica' de nedreptate...

[George.m]

Conform Sfintilor Parinti, frica de Dumnezeu nu este semnul slabiciunii, ci al puterii. Cel ce se teme de Domnul nu are frica nici de diavoli, nici de oamenii ce ajung unelte diavolesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai. Fiind in intregime ca o flacara sau ca un foc arzator ce strabate zi si noapte de jur imprejur locurile ascunse si intunecoase, pune dracii pe fuga. Caci fug mai degraba aceia de el decat el de aceia, ca sa nu fie arsi de flacara invapaiata a focului dumnezeiesc ce tasneste din el.

Cel ce umbla in frica de Dumnezeu, chiar daca petrece in mjlocul oamenilor rai, nu se teme. El are inlauntrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul cainilor si al vulpilor, increzandu-se in Domnul. Cu taria cugetului sau ii loveste pe ei si inspaimanta inimile lor, invartind cuvantul intelepciunii, ca pe un toiag de fier".


Parintele Dumitru Staniloae, comentand cuvintele Sfantului Simeon, spune: "Cei ce se tem de Domnul nu sunt lasi, ci au curajul marturisirii in fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfiala de a nu-L supara, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frica cel ce se teme de Domnul

Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lume sau ce ceva din lume; e o putere fata de toate cele din lume, iar fata de Dumnezeu nu e simtita ca o frica propriu-zis, ci ca o indraznire din iubire, impreunata in acelasi timp cu sfiala. Temerea de Dumnezeu da puterea de a intreprinde orice efort spre plinirea voii Lui, adica a tot ce e bun (...)."

[georgeval]

În prealabil postat de George.m

Conform Sfintilor Parinti, frica de Dumnezeu nu este semnul slabiciunii, ci al puterii. Cel ce se teme de Domnul nu are frica nici de diavoli, nici de oamenii ce ajung unelte diavolesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai. Fiind in intregime ca o flacara sau ca un foc arzator ce strabate zi si noapte de jur imprejur locurile ascunse si intunecoase, pune dracii pe fuga. Caci fug mai degraba aceia de el decat el de aceia, ca sa nu fie arsi de flacara invapaiata a focului dumnezeiesc ce tasneste din el.

Cel ce umbla in frica de Dumnezeu, chiar daca petrece in mjlocul oamenilor rai, nu se teme. El are inlauntrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul cainilor si al vulpilor, increzandu-se in Domnul. Cu taria cugetului sau ii loveste pe ei si inspaimanta inimile lor, invartind cuvantul intelepciunii, ca pe un toiag de fier".


Parintele Dumitru Staniloae, comentand cuvintele Sfantului Simeon, spune: "Cei ce se tem de Domnul nu sunt lasi, ci au curajul marturisirii in fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfiala de a nu-L supara, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frica cel ce se teme de Domnul

Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lume sau ce ceva din lume; e o putere fata de toate cele din lume, iar fata de Dumnezeu nu e simtita ca o frica propriu-zis, ci ca o indraznire din iubire, impreunata in acelasi timp cu sfiala. Temerea de Dumnezeu da puterea de a intreprinde orice efort spre plinirea voii Lui, adica a tot ce e bun (...)."

Ma intreb daca la Sfanta Liturghie, indemnul "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" este corect?

[Marius22]

În prealabil postat de georgeval

Ma intreb daca la Sfanta Liturghie, indemnul "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati" este corect?

Indraznesc sa spun ca in acest indemn din cadrul Sfintei Liturghii, ce premerge momentul impartasirii credinciosilor, nu intamplator frica de Domnul este pusa inaintea credintei si dragostei.

Credinta si dragostea devin intrucatva mai lucratoare numai daca sunt insotite de aceasta emotie sfanta, cutremur sfant, pe care trebuie sa-l traim atunci cand ne apropiem de primirea Sfintelor Taine. Momentul impartasirii nu trebuie intampinat printr-o stare de impasibilitate, de falsa linistire, ci din contra, prin traire interioara intensa. Primirea de catre noi, nevrednicii, a Trupului si Sangelui lui Hristos este un eveniment ce "covarseste toata mintea". Ori acest lucru trebuie constientizat de catre noi, si, prin urmare, trait.

Frica de Dumnezeu, nu este teama de pedeapsa Sa, teama ca El mi-ar putea provoca un rau, o vatamare, ci frica de propria persoana, de propriile neputinte care nu contenesc sa ne impiedice sa primim si sa pastram desavarsit, in sufletul si trupul nostru, pe Hristos.

De aceea, paradoxal, Biserica nu ne spune in acest moment "Bucurati-va!", ci "Infricosati-va!". Nu ne pune inainte bucuria, ci frica, pentru ca aceasta stare se cade veacului acesta, ispitelor si pacatelor ce tin de el. Arata faptul ca viata aceasta ar trebui sa fie un continuu priveghi.

Adevarata bucurie este a veacului viitor, cand ni se va da a ne impartasi cu Hristos, "mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei".

În prealabil postat de Marius22

Credinta si dragostea devin intrucatva mai lucratoare numai daca sunt insotite de aceasta emotie sfanta, cutremur sfant, pe care trebuie sa-l traim atunci cand ne apropiem de primirea Sfintelor Taine.

Adevărat. Aşa trebuie înţeleasă frica de Dumnezeu. E o frică ce te face să te pleci, să îngenunchezi, să cazi la pământ, o frică ce te cutremură şi te face să te simţi păcătos, însă nu e spaimă, nu îţi doreşti să fugi, să te ascunzi, pentru că sufletul tău tânjeşte după sfinţenia Celui care inspiră această frică.

În prealabil postat de Marius22

Frica de Dumnezeu, nu este teama de pedeapsa Sa, teama ca El mi-ar putea provoca un rau, o vatamare, ci frica de propria persoana, de propriile neputinte care nu contenesc sa ne impiedice sa primim si sa pastram desavarsit, in sufletul si trupul nostru, pe Hristos.

Foarte frumos ai spus!

[AlinB]

Adevarat e, ca nu stim ce e aia.
Doar ne-o inchipuim cum o fi la altii.