Ce este moartea(exista sau nu)

Nu ni se cere atingerea perfecțiunii în viața asta. Aici doar ni se dă germenele vieții veșnice, prin Botez. Cât creștem până ce Domnul ne va chema depinde de cât lucrăm pământul inimii ca să beneficieze de ploaia harului, de cât de mult ne deschidem luminii dumnezeiești, ca să creștem, să înflorim, să rodim.

Ortodoxia despre asta este: Trecerea de la viața obișnuită, lumească, la viața cea adevărată, în Hristos.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de iliegh

Se pare ca in cele din urma se desprinde o idee din topicul asta.

Dupa cum zic Cezar si N.priceputu, sufletul are nevoie de sens, tanjeste dupa ceva absolut, mai presus de lumea asta, are o destinatie care nu este din lumea asta materiala.

Si se pare ca oamenii isi dau seama de asta studiind natura, totul arata catre un creator, nu-i asa ?



Nu prea cred. Daca ar fi asa, ar trebui ca oamenii sa aiba un puternic instinct de sinucidere, tocmai ca sa intre in turma de lumina calatoare. Nu spun ca ar trebui sa se sinucida, dar ar considera viata in chip uman ca ceva rau, ceva de care ar vrea sa scape cat mai repede, ca sa se alature luminii.

Ori realitatea ne arata un puternic instinct de conservare, orice om se opune cu foarte mare rezistenta ideii de moarte fizica (care ar trebui sa fie de fapt o eliberare).

De fapt acest instinct de autoaparare este atat de puternic incat omul refuza sa creada ca ar putea muri vreodata, si pentru propriul sau confort psihic, inventeaza lumi invizibile, halucinante in care spiritul lor va calatori la nesfarsit fara sa moara.

Totul e o iluzie autocreata pentru propriul confort psihic. Daca nu e asa, moartea este o binefacere, ceva de dorit, ceea ce contrazice dogmele religioase, cel putin pe cea crestina pe care o cunoastem cu totii.

Are dreptate Florin, in aceasta postare ai facut cel putin 3 mari erori.
Prima si cea mai grava este ca ai scris Cezar si NPriceputu, cand de fapt ordinea e inversa. Intrucat ceea ce fac eu, adeseori pe forum, este a urma firul presarat inaintea mea de cativa frati si surori care imi dau din nobletea sufletului lor variate lectii de viata crestina, printre ei numarindu-se, ca preferat al meu, fratele mai mare N.Priceputu. (Ca de multe ori o dau in bara, asta e alta poveste.)

Apoi, ca sa faci parte din lumina nu trebuie sa te sinucizi. Ci doar sa iti smeresti mintea, pana dai de adincul ei cel mai inalt (da!), inima, care la noi crestinii e imbracata in Hristos prin Sfantul Botez. Pe masura ce arunci balastul multor infantilisme si narcisisme care urla "eu! eu!", pe masura ce le pui pe acestea in surdina si te orientezi (te decentrezi de pe propriul ego) catre Hristos, capeti treptat constiinta unui Cosmos Hristocentric.
Asa vin si sensul si absolutul si toate bunurile...

Iluziile autocreate pentru propriul confort psihic sunt mai degraba: eu-eu-eu!, eu sunt mare si tare, eu stiu-eupot-eucunosc-cu de la mine putere, eu centrez eu dau cu capul, sus e in sus (cand de fapt e in jos...) etc.

O schimbare a perspectivei, insa, nu pica din pom. E nevoie, daca nu s-au ivit zorii pana acum, de un mare cutremur. Pregateste-te pentru durere multa.
Apoi va fi bine!

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu ni se cere atingerea perfecțiunii în viața asta. Aici doar ni se dă germenele vieții veșnice, prin Botez. Cât creștem până ce Domnul ne va chema depinde de cât lucrăm pământul inimii ca să beneficieze de ploaia harului, de cât de mult ne deschidem luminii dumnezeiești, ca să creștem, să înflorim, să rodim.

Ortodoxia despre asta este: Trecerea de la viața obișnuită, lumească, la viața cea adevărată, în Hristos.

Stai putin. Poate ce stiu eu e gresit, dar in toate cartile sfintilor se spune in general ca, calea catre mantuire e foarte stramta, si ca trebuie sa treci prin multe purificari ale spiritului inainte ca macar sa te gandesti ca vei fi mantuit. Nu se refera la calea din viata pamanteasca ? Poate gresesc eu.

@ cezar ioan: acum o să avem și noi o dispută pentru titlul de „cel mai mic”.

În prealabil postat de N.Priceputu

@ cezar ioan: acum o să avem și noi o dispută pentru titlul de „cel mai mic”.

Imi pare rau, dar mi l-am revendicat deja.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

@ cezar ioan: acum o să avem și noi o dispută pentru titlul de „cel mai mic”.

In acest caz, te rog sa imi dai voie si sa iti spui opinia fata de povestea pe care o simt crescind acum in mine, inspirat de cuvantul Pelerinului. I-o zic lui Ilie, daca imi ingadui sa folosesc un ... bumerang (ca despre asta-i vorba, despre bumerang).

În prealabil postat de iliegh

Stai putin. Poate ce stiu eu e gresit, dar in toate cartile sfintilor se spune in general ca, calea catre mantuire e foarte stramta, si ca trebuie sa treci prin multe purificari ale spiritului inainte ca macar sa te gandesti ca vei fi mantuit. Nu se refera la calea din viata pamanteasca ? Poate gresesc eu.

Adevărat, calea este strâmtă și Domnul ne cheamă la desăvârșire: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc”. Dar nu ne spune și că aceasta este condiția mântuirii, căci oricât ne-am strădui, nu ne putem desăvârși (unii, puțini, poate ajung și la desăvârșire, cu harul Domnului). Esențial este să primim darul și să-l lucrăm, sporind în cunoașterea și dragostea de Hristos, înmulțind, în felul ăsta, Viața în inimile noastre.

Probabil când ne vom „naște” în viața veșnică (trecând prin moarte) vom vedea clar cât am crescut, dacă am ajuns la vârsta pruncului sau ne vom fi născut (să nu fie!) înainte de termen, incapabili de a respira aerul tare al Duhului.

În prealabil postat de cezar_ioan

Are dreptate Florin, in aceasta postare ai facut cel putin 3 mari erori.
Prima si cea mai grava este ca ai scris Cezar si NPriceputu, cand de fapt ordinea e inversa. Intrucat ceea ce fac eu, adeseori pe forum, este a urma firul presarat inaintea mea de cativa frati si surori care imi dau din nobletea sufletului lor variate lectii de viata crestina, printre ei numarindu-se, ca preferat al meu, fratele mai mare N.Priceputu. (Ca de multe ori o dau in bara, asta e alta poveste.)

Apoi, ca sa faci parte din lumina nu trebuie sa te sinucizi. Ci doar sa iti smeresti mintea, pana dai de adincul ei cel mai inalt (da!), inima, care la noi crestinii e imbracata in Hristos prin Sfantul Botez. Pe masura ce arunci balastul multor infantilisme si narcisisme care urla "eu! eu!", pe masura ce le pui pe acestea in surdina si te orientezi (te decentrezi de pe propriul ego) catre Hristos, capeti treptat constiinta unui Cosmos Hristocentric.
Asa vin si sensul si absolutul si toate bunurile...

Iluziile autocreate pentru propriul confort psihic sunt mai degraba: eu-eu-eu!, eu sunt mare si tare, eu stiu-eupot-eucunosc-cu de la mine putere, eu centrez eu dau cu capul, sus e in sus (cand de fapt e in jos...) etc.

O schimbare a perspectivei, insa, nu pica din pom. E nevoie, daca nu s-au ivit zorii pana acum, de un mare cutremur. Pregateste-te pentru durere multa.
Apoi va fi bine!

Nu stiu fratilor, nu pot sa fac fata mai multora odata. Si nu pot pentru ca voi intre voi emiteti idei care se contrazic unele pe altele, si eu sunt prins la mijloc.

De exemplu, acum cateva posturi cineva spunea ca sufletul dupa moarte se alatura luminii, iar acum nu, in timpul vietii daca iti smeresti inima vezi de fapt lumina.

E halucinant, fiecare are o interpretare proprie a luminii si a tuturor chestiilor astea legate de Dumnezeu.

Eu va pun o intrebare simpla tutror celor care vad doar lumini: in final cine plateste factura la lumina ?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ne intoarcem acasa Noiembrie,iarna se intoarce in toamna si parul nostru alb incepe sa-si spele tristetea zapezilor gandurilor trecute,apoi toamna se intoarce in vara si suntem iar tineri si viata freamata in noi,si lumea ne imbratiseaza iar cu toata frumusetea si nebunia ei iar apoi,la final,precum natura isi renaste mereu samanta,vara se opreste din fuga ei de om si observa ca a venit primavara si ca omul a devenit iar copil,fara tristetea finalului si zbuciumul drumului,ci doar un copil cu inocenta si bucuria descoperirii miracolului numit viata.Si apoi copilul se intinde pe pamant si florile si pasarile il imbratiseaza si devine tot mai mic si mai mic,pana se intoarce in pantecul mamei sale,ferit de rau si cunoscand taina vietii pe care Dumnezeu o pune in noi.Si apoi din acel copil mai ramine o scanteie,frumoasa,curata,luminoasa,care se intoarce fericita acasa,de unde a plecat in lungul ei drum si unde stia ca se va intoarce.Ne intoarcem acasa Noiembrie,liberi in dragostea fara de sfarsit care ne-a creat,alergand ca niste copii primordiali printr-un lan de grau al unei lumi noi si a unui cer nou.Asa este,moartea nu exista,ne intoarcem acasa si chiar daca vom trece prin valea umbrei mortii nu ne va fi frica de nici un rau,caci EL este mereu alaturi de toti copii sai,care se intorc acasa.Dupa cum spunea Pavel ,,Bucurati-va !".

Ilie, aceasta este povestea unui bumerang. Nu este unul din metal, ci din sange si carne, din oase si muschi dar, mai ales, din duh. Duh omenesc.
Imagineaza-ti ca te-ai pricepe sa lansezi catre cer, pe o linie oblica, un bumerang. El va urma o traiectorie, eventual va suferi mici abateri in urma ciocnirii cu alte obiecte zburatoare, poate si sub puterea furtunii sau izbitura fulgerului insa, mai devreme sau mai tarziu, pe o traiectorie a lui rezultanta din combinarea fortei de aruncare cu toate celelalte forte, el revine la tine. In mana. Si il prinzi fara probleme, fiind priceput foarte la manuitul bumerangului...:)

Presupunind ca bumerangul e insufletit, imi imaginez ca mai intai el sesizeaza ca urca, ba chiar se pierde cu totul in cer, dupa cum i se pare lui. Insa, vai, vine o clipa cand incetineste miscarea apoi, desi nu crede ca i se va intampla tocmai lui aceasta, pur si simplu se opreste, ramane incremenit o clipa si... vai... porneste spre pamant cu viteza accelerata.

Imaginatia mea imi spune ca dupa spaima incercata sus, in punctul cel mai inalt, bumerangul va realiza un fapt cu totul surprinzator: i se pare ca nu coboara, ci... urca!
Desi, vezi bine, coboara...
Din fericire, la sfarsit ajunge in mana ta.

Asta-i tot.

Ceea ce mi-ar placea sa sesizezi este sugestia privind impresiile noastre de "sus-jos"...

În prealabil postat de cezar_ioan

Ilie, aceasta este povestea unui bumerang. Nu este unul din metal, ci din sange si carne, din oase si muschi dar, mai ales, din duh. Duh omenesc.
Imagineaza-ti ca te-ai pricepe sa lansezi catre cer, pe o linie oblica, un bumerang. El va urma o traiectorie, eventual va suferi mici abateri in urma ciocnirii cu alte obiecte zburatoare, poate si sub puterea furtunii sau izbitura fulgerului insa, mai devreme sau mai tarziu, pe o traiectorie a lui rezultanta din combinarea fortei de aruncare cu toate celelalte forte, el revine la tine. In mana. Si il prinzi fara probleme, fiind priceput foarte la manuitul bumerangului...:)

Presupunind ca bumerangul e insufletit, imi imaginez ca mai intai el sesizeaza ca urca, ba chiar se pierde cu totul in cer, dupa cum i se pare lui. Insa, vai, vine o clipa cand incetineste miscarea apoi, desi nu crede ca i se va intampla tocmai lui aceasta, pur si simplu se opreste, ramane incremenit o clipa si... vai... porneste spre pamant cu viteza accelerata.

Imaginatia mea imi spune ca dupa spaima incercata sus, in punctul cel mai inalt, bumerangul va realiza un fapt cu totul surprinzator: i se pare ca nu coboara, ci... urca!
Desi, vezi bine, coboara...
Din fericire, la sfarsit ajunge in mana ta.

Asta-i tot.

Ceea ce mi-ar placea sa sesizezi este sugestia privind impresiile noastre de "sus-jos"...

Dar te-ai gandit vreodata ca acel bumerang insufletit s-ar putea sa creada ca coboara atunci cand il arunci tu in sus, si de abia apoi sa creada ca urca, cand de fapt el coboara ?

Aicea-i intelepciunea.