Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

În Sfânta Evanghelie, Domnul însuşi spune: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Înţelepciunea şarpelui, după spusele tâlcuitorilor, se manifestă atunci când şarpele este bătut, căci mai mult decât orice îşi păzeşte capul. Aşa şi creştinul, în năpaste şi împrejurări grele, trebuie mai mult decât orice să-şi păzească credinţa.
În al doilea rând, înţelepciunea şarpelui se manifestă atunci când şarpele vrea să-şi lepede pielea cea veche şi se târăşte într-o scorbură strâmtă, căci altfel nu şi-o poate lepăda. Aşa şi creştinul, dacă doreşte să se lepede de omul cel vechi, trebuie să meargă pe calea cea strâmtă, după învăţătura evanghelică. Totul constă în nerăutate şi iertarea ocărilor sau a jignirilor şi a celor asemenea lor.


(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 21-22)

[cristiboss56]

Atei convinşi sunt puţini. De multe ori cei ce se declară necredincioşi, de fapt, îşi impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-şi trăi viaţa în neorânduială şi fără nici o cenzură morală. Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt foarte mulţi. În România majoritatea covârşitoare a locuitorilor s-au declarat credincioşi. Este vorba, însă, de o credinţă căldicică, care nu determină la acţiune. De fapt, la un moment dat şi apostolii i-au cerut Domnului Hristos: "Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6). La acţiune duce o asemenea credinţă tare, credinţa lucrătoare, iar nu una teoretică. O credinţă leşinată te face să trăieşti ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. O credinţă adevărată, dacă ai şi o judecată sănătoasă, te determină să trăieşti în conformitate cu convingerile tale. Dacă eşti creştin, ea te determină să-ți dedici viaţa lui Hristos. Ea îţi spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existenţa Lui e tot atât de adevărată ca existenţa ta. El este cu tine chiar şi în acest moment când citeşti. El te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu eşti creştin adevărat decât în măsura în care îţi predai viaţa Lui. S-ar putea să trăim cu impresia că aşa şi este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. El a întins o sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!" Victorios şi-a ridicat braţele şi i-a întrebat: “credeţi în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut linişte le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?” Mulţimea a strigat: “Credem! Credem!” A continuat apoi: “Cine vrea sa-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toţi se codeau. În cele din urmă din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin şi în urmatoarele trei ore şi jumatate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii. Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credinţă adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creştin, ci a avea curajul să-ţi pui viaţa în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.
(Arhiepiscopul Andrei Anreicuţ, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, 2001, p. 7)

[cristiboss56]

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.
Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.
Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem
acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.
De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă.
Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea
semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem
sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

[cristiboss56]

Un creştin trebuie să aibă mai întâi de toate inimă curată, pentru a-L putea vedea pe Dumnezeu, aşa cum ni se arată El, cu dragostea pe care ne-o poartă şi cu toate desăvârşirile Sale; cu frumuseţea îngerilor, cu toată slava Stăpânei noastre – frumuseţea sufletului şi măreţia Ei de Maică a lui Dumnezeu, cu frumuseţea sufletului sfinţilor lui Dumnezeu şi cu dragostea pe care o nutresc ei faţă de noi.
Trebuie să-i vedem aşa cum sunt ei înşişi, trebuie să vedem şi să pătrundem adevărurile credinţei creştine cu toate tainele ei, să le percepem măreţia, să cunoaştem, de asemenea, starea sufletelor noastre şi îndeosebi să ne cunoaştem păcatele. O inimă necurată, închinată spre dobândirea celor pământeşti, nutrind în sine pofte ale trupului, pofte ale ochiului şi poftirea faimei părmânteşti nu poate vedea şi cunoaşte nimic din toate cele de care am vorbit mai înainte.
La ce folosesc postul şi pocăinţa? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăţa de păcate, ne dau linişte sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conştiinţei de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ţinem postul şi de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credinţă, căpăta-vom nepreţuită răsplată.
Câţi dintre noi nutresc oare sentimentul dragostei filiale faţă de Dumnezeu? Câţi dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalţă glas de fii, fiindcă sunt înăbuşite de deşertăciunile acestei lumi, nu se pot dezlega de lucrurile şi desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimile noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o ţară îndepărtată?
Aşa ar trebui să fie, fiindcă toţi merităm dreapta-I mânie şi pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată faţă de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăinţă şi cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne regăsim pe noi înţine, să ne privim cu asprime inima şi să-i descoperim necurăţia, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumnezeiesc; să recunoaştem că suntem morţi cu duhul.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

[cristiboss56]

Voi spuneţi că pentru voi acum există numai un singur Dumnezeu - şi toată nădejdea voastră este în El. Aşa trebuie să simţiţi mereu: căci fară voia lui Dumnezeu nici o mie de ajutoare omeneşti nu vă pot ajuta.
Domnul le înapoiază celor ce se căiesc milele Sale, ca cei ce greşesc să nu cadă în deznădejde, iar vrăjmaşul transformă acest lucru în ispite pentru noi căderi, insuflându-le: „Nu-i nimic... ai căzut... dar Dumnezeu ţi-a înapoiat totul... poţi să mai greşeşti... nu-i nimic, te vei căi şi ţi se va da totul înapoi...” Linguşirea aceasta este mai ademenitoare decât toate... şi nu pare a fi importantă... Printre altele, împlinirea ei este un păcat strigător la cer, anume să greşeşti cu nădejdea în mila lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este nemăsurată, însă noi suntem limitaţi... şi putem ajunge până acolo încât să încetăm să ne căim şi să ne zdrobim inima din pricina deselor căderi, iar fară acestea nu va exista în noi vas pentru primirea milei..
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 205)

[cristiboss56]

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine sclavul acesteia. Dacă prin ştiinţă el se recunoaşte în teorie sclavul naturii, prin patimi el devine aceasta în mod practic, moral. Prin ele, el este sclavul a ceea ce este natura, o natură înjosită, devenită sălbatică în el, aceasta arată încă o dată faptul că natura nu poate fi atinsă în ea însăşi. Patimile sunt un amestec al minţii şi al naturii, dar al unei minţi slăbite care a pervertit natura şi aceasta astfel pervertită o domină.

Rugăciunea ne ajută să scăpăm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar putea obiecta că cel care nu se roagă poate să-şi domine patimile prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra înclinaţiilor nelibere ale naturii inferioare. Dar, dacă nu recunoaşte nimic deasupra libertăţii sale, omul rămâne sclavul unei alte patimi, îndeosebi al orgoliului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul faptelor sale. Şi unde crede că sfârşeşte dacă nu-l recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el rămâne închis în domeniul naturii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Numai scăpând de sine, de ceea ce se consideră drept libertate discreţionară, omul scapă de natură şi moarte. Numai eliberându-se de el însuşi omul devine liber în adevăratul sens al cuvântului, nefiind dominat de nici o patimă.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 69-70)

[cristiboss56]

Ceea ce „ne vine” să facem şi să spunem nu suntem noi înşine, ci reacţii automate născute din impulsuri inconştiente ale firii şi scheme de comportament şi simţire, la fel de inconştiente, prin care am învăţat să fugim de ce nu ne place şi să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce plăcere.

Ne vom elibera acceptând aceste conţinuturi ale minţii automate, adică având o atitudine conştientă faţă de prezenţa lor şi faţă de neputinţa noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Aşadar, le acceptăm, dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care ţâşnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăşi în spatele cortinei de nesimţire şi iresponsabilitate, să le lăsăm să facă pui şi să ne atace când ne e lumea mai dragă.

Prinderea gândului şi a pornirii încă din „faşă” e o adevărată luptă duhovnicească. Şi chiar dacă aceşti vrăjmaşi casnici ai noştri apucă să ne rănească înainte ca noi să ne oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăştia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemaţi să fim, ci să devenim aşa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.

Iubirea e împărtăşire şi, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtăşit Domnului este credinţa noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea, păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi aşa cum a făgăduit. Asta e iubirea Lui! Şi cu această iubire ne cere şi nouă să ne iubim unii pe alţii! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua şi noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaşte nemărginita iubire şi dorinţă de a ne ierta toate şi de a ne vindeca.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 76-77)

[cristiboss56]

Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: „Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”? - Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale.
În felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare! Să n-o risipiţi!
Dacă inima se va risipi în multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să se îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu îmi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea inimii mele este pentru copiii ce se primejduiesc. Îmi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, toată grija mea se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. În acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.
- Părinte, se poate ca omul să nu îşi dăruiască mintea şi inima nici uneia din treburile sale?
- Când treaba este simplă, nu este nevoie ca mintea să fie absorbită. Însă atunci când munca este complexă, se justifică puţină absorbire a minţii, nu însă şi a inimii.
- În ce fel poate fi absorbită inima?
- În ce fel? Diavolul o droghează cu „morfină”!!! El fură inima prin iubirea de sine. Dar atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.
- În ce fel trebuie să înţelegem expresia „fără grijă”?
- Atunci când lucrezi, să nu-L uiţi pe Hristos. Să-ţi faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ţi fie la Hristos. Atunci nu numai că nu te vei obosi, ci vei putea lucra şi cele duhovniceşti.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, I, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 198-200)

[cristiboss56]

Multi spun ca viata crestineasca este neplacuta si grea. Eu spun ca este placuta si usoara, dar cere, obligatoriu, doua lucruri: smerenie si iubire.
Orice lucru trebuie sa-si aiba inceput in iubirea pentru Dumnezeu. Si ce sunt iubirile omenesti pe langa iubirea dumnezeiasca? Stricaciune si inselare. Doar iubirea dumnezeiasca este vesnica si adevarata.
Sufletul indragostit de Hristos este pururea fericit si senin, orice i s-ar intampla; isi iubeste semenii, e incapabil sa urasca. Cand Il iubesti pe Hristos, ii iubesti, in acelasi timp, pe toti oamenii, fara sa te intrebi daca sunt vrednici sau nu de iubire sau daca o vor primi ori respinge.
Astazi oamenii cer sa fie iubiti si de aceea esueaza. Corect este sa nu-ti pese daca ei te iubesc, atata timp cat tu il iubesti pe Hristos si pe ei. Doar asa se imbogateste sufletul. Tu revarsa iubirea lui Hristos peste toti si atunci va veni, in chip tainic, o schimbare. Tu iubeste-i pe toti in taina si roaga-te inlauntrul tau. Si va veni un timp cand vei iubi fara sa te silesti. Si vei simti ca toti te iubesc.
Iubirea noastra pentru prieteni este adesea amestecata cu lucruri straine -interesul, rasplata, slava desarta, slabiciunea sentimentala, atractia patimasa- in timp ce iubirea pentru dusmani este curata.
Cand le facem morala altora, acestia vor riposta; cand insa ii iubim, ei vor fi miscati si astfel ii vom castiga. Cand iubim, noi socotim ca oferim altora, dar, in realitate, ne oferim noua insine. Iubirea cere jertfa. Sa jertfim cu smerenie ceva al nostru- care, de fapt, apartine tot lui Dumnezeu.
Se povesteste ca Vantul si Soarele se certau, fiecare spunand despre sine ca e mai puternic. Si s-au invoit ca acela dintre ei care va reusi sa dea jos suba ciobanului ce tocmai urca muntele, sa fie considerat cel mai puternic. Vantul a suflat cat a putut, dar ciobanului i s-a facut frig si s-a infasurat si mai strans in suba lui. A iesit apoi Soarele de dupa un nor, imprastiind in jur caldura si bunatate, incat ciobanul s-a incalzit si si-a scos suba. Atunci Soarele a strigat catre Vant: “Ai vazut care dintre noi e mai puternic?” Concluzia: “Nu castigi pe om cu asprimea, ci cu bunatatea”.

Parintele Porfirie

[cristiboss56]

Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul îți spune: "Ești un sfânt", altul: "Nu te vei mântui". Aceste două gânduri vin de la vrăjmașul și nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: "Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El iubește mult pe oameni și-mi va ierta păcatele mele". Crede aceasta și-ți va fi așa: Domnul te va ierta. Dar nu-ți pune nădejdea în nevoințele tale, chiar dacă te-ai nevoit mult. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit și să ierte tuturor cu iubire; atunci și Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubește pe toți, și noi trebuie să-L imităm și să-i iubim și noi pe toți; și dacă nu putem, să o cerem, și Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 184)