Voia lui Dumnezeu

Ioane,multumesc pentru frumoasele tale cuvinte rasaritene,calde si in esenta lor,primite cu bucurie in nordul sever :) Pe vremuri oamenii aprindeau focuri pe dealuri pentru a vesti ceva anume,acum focul poate fi transmis si pe cale virtuala,dar el mereu incalzeste cand este trimis din inima.

Dupa ce Adam a fost izgonit Dumnezeu la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.Imi place sa cred ca termenul de ,,a pazi"nu inseamna a inchide,ci doar este o asteptare pana cand drumul se va redeschide iar.Asa este cum spui,ne vaicarim,suntem melodramatici dar care om,mai ales ca noi doi stim asta nemaifiind chiar tineri,nu regreta copilria,paradisul pierdut?Exista in toti regretul lui Adam cand a plecat.Mi-as dori,cateodata,sa fim un fel de Benjamin Button.Realitatea insa,prieten drag si bun,este ca omul,cu tot cu liberul lui arbitru,este la un pas sa distruga creatia.Suna a nebunie?Nu este,eu am mai spus,prea multa libertate ucide.In revista New Scient s-a publicat acum ceva vreme un studiu care analiza starea celor 9 sisteme planetare de sprijinire a vietii.Erau inclusiv laureati ai Premiului Nobel implicati in acel studiu si s-a subliniat faptul ca din totalul de 9 sisteme 6 sunt aproape distruse.3 sisteme(schimbarile climatice,biodiversitatea si nivelul de azot)sunt la un pas de pragul critic,fiind cu mult depasite iar 3(utilizarea apei dulci,exploatarea pamintului si acidifierea oceanelor)deja sunt la pragul de ireversibil.

Acesta este liberul nostru arbitru Ioane,sa putem inclusiv sa distrugem creatia?Da,cred ca exista,Dumnezeu nu ar fi putut decide asta,doar noi.Pana si Calvin,un sceptic cu privire la natura umana,vazind asta si-ar fi retractat furios propriile afirmatii din ,,Institutio Christianae Religionis "conform carora:,,Ramasitele chipului lui Dumnezeu inca stralucesc in oameni.Trebuie sa vedem intotdeauna in oameni chipul lui Dumnezeu caruia ii datoram toata cinstea si dragostea.Exista o anumita samanta de religie in oameni,ei au ceva ramasita a primei lor creatii,se poate vedea chiar si in cel ma rau,cel mai cazut,ca mai exista o imprimare a chipului lui Dumnezeu".

Sa fie cum spui tu Ioane,nimeni nu este suficient de nebun,sper, pentru a asasina speranta de dragul unei idei.Nimeni nu isi doreste sa fie un fle de ,,Un uomo finito"precum in cartea lui Papini.Oamenii mereu au dorit sa creada intr-o idee dar mereu speranta este tovarasul de drum,altfel ideea se plimba singura,trista,in zdrente.Sa inchei offtopic,multumindu-ti nu numai pentru acest raspuns ci si pentru cele din trecut,le citesc cu mare atentie si bucurie.

In filmul ,,Ultimul Samurai"la un anumit moment samuraiul statea de vorba cu Algren si ii spunea cat de mult il admira pe Custer,in opinia mea un dobitoc dpdv militar.Insa samuraiul era indrgostit de ideea unui atac final,in inferioritate,dement chiar,dar cu o moarte demna in opinia lui si conform mentalitatii lui.Era speranta lui de final,incununarea unei vieti de razboinic,credea in ideea asta.Cand insa Algren i-a spus de batalia de la Thermophile samuraiul a devenit atent.Cand a auzit cati persi erau in aceea armata a ramas inmarmurit,ei nu avea armate atat de mari.A intrebat stupefiat: ,,Si grecii cati erau?" Algren i-a raspuns ca 300.Samuraiul a fost socat,intreaga lui lume se prabusea,cineva reusise mai mult decat putea el,putea gasi o implinire in moarte mai mare ca a lui,poate chiar invinsese,ce cosmar pentru el.Nu a mai zis nimic,cred ca ideea l-a macinat teribil.La final,inainte de atacul decisiv,fiind langa Algren,nu a mai rezistat si l-a intrebat: ,,Ce s-a intimplat cu cei de la Thermphile?"Algren i-a raspuns zambind ,,Morti pana la ultimul".Samuraiul s-a luminat,acum putea sa moara linistit,fusese unul la fel de nebun ca el dar nu reusise mai mult ca el,calea lor era comuna prin salile timpului,erau la fel,isi gasise confirmarea peste timp,nu se putea mai mult,acesta era tot ce putea obtine.A atacat eliberat si a murit si el.Oamenii trebuie sa creada in ceva Ioane,altfel nu mai sunt oameni,fie si in fata mortii.

Mi-a dat Dumnezeu sansa sa-l cunosc demult pe un mare actor roman.Profitand de ocazie mi-am permis sa-l intreb:,,Maestre,luati viata in serios?"S-a uitat la mine lung si mi-a spus :,,Desigur dragul meu,prima mea reactie cand m-am nascut si am vazut lumea a fost sa plang".Inchei si eu,cu o doza de umor specifica nebunilor care considera incendierea Romei drept un foc de artificii si iti las o melodie:)

Ioane,Dumnezeu cu tine,sa-ti lumineze calea si bucuria trairii in credinta.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Ioane,multumesc pentru frumoasele tale cuvinte rasaritene,calde si in esenta lor,primite cu bucurie in nordul sever :) Pe vremuri oamenii aprindeau focuri pe dealuri pentru a vesti ceva anume,acum focul poate fi transmis si pe cale virtuala,dar el mereu incalzeste cand este trimis din inima.

Dupa ce Adam a fost izgonit Dumnezeu la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.Imi place sa cred ca termenul de ,,a pazi"nu inseamna a inchide,ci doar este o asteptare pana cand drumul se va redeschide iar.Asa este cum spui,ne vaicarim,suntem melodramatici dar care om,mai ales ca noi doi stim asta nemaifiind chiar tineri,nu regreta copilria,paradisul pierdut?Exista in toti regretul lui Adam cand a plecat.Mi-as dori,cateodata,sa fim un fel de Benjamin Button.Realitatea insa,prieten drag si bun,este ca omul,cu tot cu liberul lui arbitru,este la un pas sa distruga creatia.Suna a nebunie?Nu este,eu am mai spus,prea multa libertate ucide.In revista New Scient s-a publicat acum ceva vreme un studiu care analiza starea celor 9 sisteme planetare de sprijinire a vietii.Erau inclusiv laureati ai Premiului Nobel implicati in acel studiu si s-a subliniat faptul ca din totalul de 9 sisteme 6 sunt aproape distruse.3 sisteme(schimbarile climatice,biodiversitatea si nivelul de azot)sunt la un pas de pragul critic,fiind cu mult depasite iar 3(utilizarea apei dulci,exploatarea pamintului si acidifierea oceanelor)deja sunt la pragul de ireversibil.

Acesta este liberul nostru arbitru Ioane,sa putem inclusiv sa distrugem creatia?Da,cred ca exista,Dumnezeu nu ar fi putut decide asta,doar noi.Pana si Calvin,un sceptic cu privire la natura umana,vazind asta si-ar fi retractat furios propriile afirmatii din ,,Institutio Christianae Religionis "conform carora:,,Ramasitele chipului lui Dumnezeu inca stralucesc in oameni.Trebuie sa vedem intotdeauna in oameni chipul lui Dumnezeu caruia ii datoram toata cinstea si dragostea.Exista o anumita samanta de religie in oameni,ei au ceva ramasita a primei lor creatii,se poate vedea chiar si in cel ma rau,cel mai cazut,ca mai exista o imprimare a chipului lui Dumnezeu".

Sa fie cum spui tu Ioane,nimeni nu este suficient de nebun,sper, pentru a asasina speranta de dragul unei idei.Nimeni nu isi doreste sa fie un fle de ,,Un uomo finito"precum in cartea lui Papini.Oamenii mereu au dorit sa creada intr-o idee dar mereu speranta este tovarasul de drum,altfel ideea se plimba singura,trista,in zdrente.Sa inchei offtopic,multumindu-ti nu numai pentru acest raspuns ci si pentru cele din trecut,le citesc cu mare atentie si bucurie.

In filmul ,,Ultimul Samurai"la un anumit moment samuraiul statea de vorba cu Algren si ii spunea cat de mult il admira pe Custer,in opinia mea un dobitoc dpdv militar.Insa samuraiul era indrgostit de ideea unui atac final,in inferioritate,dement chiar,dar cu o moarte demna in opinia lui si conform mentalitatii lui.Era speranta lui de final,incununarea unei vieti de razboinic,credea in ideea asta.Cand insa Algren i-a spus de batalia de la Thermophile samuraiul a devenit atent.Cand a auzit cati persi erau in aceea armata a ramas inmarmurit,ei nu avea armate atat de mari.A intrebat stupefiat: ,,Si grecii cati erau?" Algren i-a raspuns ca 300.Samuraiul a fost socat,intreaga lui lume se prabusea,cineva reusise mai mult decat putea el,putea gasi o implinire in moarte mai mare ca a lui,poate chiar invinsese,ce cosmar pentru el.Nu a mai zis nimic,cred ca ideea l-a macinat teribil.La final,inainte de atacul decisiv,fiind langa Algren,nu a mai rezistat si l-a intrebat: ,,Ce s-a intimplat cu cei de la Thermphile?"Algren i-a raspuns zambind ,,Morti pana la ultimul".Samuraiul s-a luminat,acum putea sa moara linistit,fusese unul la fel de nebun ca el dar nu reusise mai mult ca el,calea lor era comuna prin salile timpului,erau la fel,isi gasise confirmarea peste timp,nu se putea mai mult,acesta era tot ce putea obtine.A atacat eliberat si a murit si el.Oamenii trebuie sa creada in ceva Ioane,altfel nu mai sunt oameni,fie si in fata mortii.

Mi-a dat Dumnezeu sansa sa-l cunosc demult pe un mare actor roman.Profitand de ocazie mi-am permis sa-l intreb:,,Maestre,luati viata in serios?"S-a uitat la mine lung si mi-a spus :,,Desigur dragul meu,prima mea reactie cand m-am nascut si am vazut lumea a fost sa plang".Inchei si eu,cu o doza de umor specifica nebunilor care considera incendierea Romei drept un foc de artificii si iti las o melodie:)

Ioane,Dumnezeu cu tine,sa-ti lumineze calea si bucuria trairii in credinta.

Sublima imi pare, ca tot ai pomenit de filme, scena finala din "Kaghemusha"... Cersetorul care, din ironia unei asemanari fizice, ajunge sa se identifice cu cel inlocuit, este marele erou.
Iar aici vad o apropiere mare de conditia crestinului! Cersetorul acela sunt si eu, pornit la identificare treptata (prin chenoza, cum spunea Ioanna) cu Modelul meu terestru, din trecut... Nu, insa, pentru o lupta pierduta ci, dimpotriva, pentru cununa unei victorii fara asemanare, dupa modelul Lui.
In Kaghemusha nu izbandeste propria lui conditie, ci lumina maestrului il ridica la masura sublimului. Kaghemusha e un elev bun, isi egaleaza maestrul si, pana la proba contrarie, il depaseste prin jertfa asumata.
Aici detractorii isteti, savantii si marii psihologi vor spune ca, nu-i asa, mizeria mizeriilor, oricum Kaghemusha nu mai avea pentru ce trai, ca se acomodase (rigid) la rolul lui care, de acolo de sus, exercita o fascinatie atat de mare incat il absoarbe pe om si il devoreaza indemnindu-l, satanic, la un gest de-a dreptul sinucigas. Inflatie de rol, vor zice, in termeni tehnici. Script de invins, vor spune altii. Orori dupa orori, scantei reci din inimi de piatra seaca.

Oh, cum aruncam noroiul nostru peste perdeaua fina de Lumina a lumii!

Da, kaghemusha nu mai avea pentru ce trai pe acolo.
Da, deoarece fusese eliberat, prin asimilarea conditiei maestrului, de lanturile mizeriei lumesti. Viata lui se inaltase la masura credintei, a dragostei, a iubirii jertfelnice. Nu el traia, ci maestrul lui traia in el. Asemenea, la noi, lui Pavel, laudat fie in veci asemenea, pururea, Domnului nostru Iisus Hristos!

Iar despre Thomas Becket, ce sa mai spun? ...

Cat despre sirul nostru de sfinti si mucenici... +++

Sa fie, prin harul Domnului, duhul nostru umilit, frate Scotland. Asta Ii cer Domnului, sa ne ajute pe toti cu niscaiva vreascuri, macar, la focul umilintei personale.
Ca de o fi niscaiva umilinta, acolo, s-or zidi si peretii sufletului nostru celui nou, intru Hristos Domnul! AMIN+

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Da, suntem liberi in fata lui Dumnezeu, liberi sa credem sau nu Evanghelia, sa postim sau nu, sa ne rugam sau nu, sa nazuim si uneori sa reusim, prin harul lui Dumnezeu, fapte bune, sa mergem la slujbe, sa cerem Sfintele Taine, sa ne spovedim. Daca te referi la aceasta libertate, atunci da, categoric suntem liberi si vom fi judecati pentru modul cum am gestionat noi aceasta libertate.
Dar in teatrul relatiilor sociale, in viata noastra din aceasta lume, eu cred ca libertatea e o iluzie uriasa. Nu dobandeste nimeni libertate in lume decat cu pretul nebuniei sau al gravelor forme de eliminare din randul lumii (eterni vagabonzi etc.). Includ si sfintenia tot in aceasta categorie. Si stiu ca nu ma abat deloc de la cuvintele Apostolului Pavel, de pilda.

Chiar citeam de curand un articol pe acest site unde se spunea ceva interesant si adevarat: cu adevarat liber este cel ce si-a pus vointa in rezonanta cu voia Domnului. Scria ca liber este cel ce nu mai trebuie sa aleaga, cel ce poate savarsi doar binele si pacatul ii e aproape imposibil. Asa sunt ingerii si sfintii, acestia sunt cu adevarat liberi.
Libertatea noastra e limitata pentru ca intelegerea noastra e limitata din cauza pacatelor. Dar si a conditionarilor anterioare, gen educatia primita. Parerea mea e ca de aceea a fost si potopul, toti faceau rau si copiii invatau de la parinti aceleasi lucruri.
Dar indeplinirea poruncilor (inclusiv rugaciune, spovedanie, impartasanie) duce la cresterea harului care inseamna si liberate si dragoste mai mare.

[catalin2]

Sfantul Ioan Damaschin despre prestiinta si predestinare: http://www.resurse-ortodoxe.ro/carti...-predestinare/

"Trebuie sa se stie ca Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii prestiutoare a lui Dumnezeu. Predestineaza pe cele ce nu sunt in puterea noastra, potrivit prestiintei Lui. Caci de pe acum chiar, prin prestiinta Lui, a judecat mai dinainte totul, potrivit bunatatii si dreptatii Lui."

În prealabil postat de catalin2

Chiar citeam de curand un articol pe acest site unde se spunea ceva interesant si adevarat: cu adevarat liber este cel ce si-a pus vointa in rezonanta cu voia Domnului. Scria ca liber este cel ce nu mai trebuie sa aleaga, cel ce poate savarsi doar binele si pacatul ii e aproape imposibil. Asa sunt ingerii si sfintii, acestia sunt cu adevarat liberi.
Libertatea noastra e limitata pentru ca intelegerea noastra e limitata din cauza pacatelor. Dar si a conditionarilor anterioare, gen educatia primita. Parerea mea e ca de aceea a fost si potopul, toti faceau rau si copiii invatau de la parinti aceleasi lucruri.
Dar indeplinirea poruncilor (inclusiv rugaciune, spovedanie, impartasanie) duce la cresterea harului care inseamna si liberate si dragoste mai mare.

Ei da, insa ce ma fac eu, nu stiu daca nu cumva si fratia ta, ca sunt silit sa aleg, inca...
Citesc mereu si imi face mult bine cand citesc "Si va fi ca un pom rasadit langa izvoarele apelor...", fericit barbatul care fiecare poate fi, practic fiecare dintre noi, cu un strop de umilinta si prin harul lui Dumnezeu +

As pune accentul mai degraba pe eliberare, decat pe libertate.
Imi spunea o cucoana (da, chiar asa, sarmana): "He, he - behaia isteata, ridicind capul sus, dindu-l pe spate hlizita - cum adica ce au vrut Adam si Eva?... Libertate, asta au vrut! hehe..."
Ma spovedesc acum, aici in public, ca regret ca aproape am urlat la ea, stiindu-i si viata si copiii si multe...: "Sa va fie rusine, doamna!" ... Imi pare rau ca nu am ales (intru eliberare...) mai degraba sa plang si sa ii cer iertare in numele celor care au "ajutat-o" sa ajunga la asa ratacire... Dar vezi, draga Catalin, am ales, eu crestinul, sa o cert aspru, de parca acesta e rolul meu, sarmanul biped pacatos cum nu se poate spune...

Asadar, libertatea de care tot vorbim si pe care o punem rapid in legatura cu Voia Domnului, e mai degraba ispititoare, in sensul cel nedorit... rascolind in noi mai repede rebeliunea si dispozitia tiranica, falsa barbatie, decat blanda si matura asezare.

E limpede ca nu poate exista libertate decat in duhul umilit si indragostit de Bunul nostru Domn Iisus Hristos. Dar suntem atat de amestecati in noi insine, vai!...

Pentru putina linistire, te rog sa imi permiti sa postez un citat din iubitul nostru Sfantul Ioan Gura de Aur, caruia sa ii strigam "Bucura-te, vas ales al Domnului!"...

De multă frământare e plină viaţa noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiţii mei fraţi, că aceste tulburări şi aceste frământări, deşi putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân aşa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuşi noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoşi toată viaţa noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreţinerea casei; unul, de creşterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Şi uită-te cât de mare e nesocotinţa! Nu ne plângem toţi de aceleaşi lucruri, ci de lucruri potrivnice. Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreşit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulţi copii pururea să se bucure; iarăşi, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste şi să ai mulţi oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viaţă modestă şi smerită să fie urât şi ocolit de toţi. Dar aşa, când vedem că se plâng deopotrivă şi bogaţii, şi săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură şi marii dregători, şi supuşii lor, şi tatăl cu mulţi copii, şi cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristeţe. Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare şi tulburare, ci noi şi sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniştiţi ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea şi în privinţa trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândeşte spor de putere prin deprinderea cu viforul şi prin statul în viforniţă; dar dacă trupu-i slab şi bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorţi, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărţire a vremii.
.................
Aşa şi noi, iubiţilor, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenţei şi sorţii. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare şi neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare şi neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala şi tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câştig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îţi este ochiul bolnav, vei vedea noapte şi în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos şi nu-ţi va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îţi este ochiul sănătos şi bun, poţi merge fără primejdie şi noaptea. Tot aşa şi cu ochiul sufletului nostru: atâta vreme cât e sănătos, va vedea bine chiar lucrurile ce par a fi fără rânduială; dar dacă e bolnav, va vedea neorânduială şi tulburare, chiar de 1-ai sui în cer.

Că lucrurile aşa stau, am să ţi-o dovedesc cu pilde şi din vechime, şi din vremea noastră. Câţi oameni nu îndură cu uşurinţă sărăcia şi nu încetează de-a mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta? Câţi oameni bogaţi, care trăiesc în desfătări, nu hulesc pe Dumnezeu în loc să-I mulţumească? Câţi oameni care n-au niciun necaz nu învinuiesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu de lume? Câţi oameni, care au stat în închisoare toată viaţa lor, nu şi-au dus viaţa lor plină de chin mai cu recunoştinţă decât cei care trăiesc liberi şi-n deplină siguranţă? Vezi dar că starea sufletului nostru, gândirea noastră proprie este pricina şi a uneia, şi a alteia, şi nu însăşi firea lucrurilor. Prin urmare, dacă purtăm grijă de sufletul nostru, n-avem să vedem în lume nici tulburare, nici neorânduială, n-avem să vedem niciun necaz, chiar dacă întâmplările din viaţa noastră ne-ar frământa mai grozav ca vâltoarea.

Spune-mi, rogu-te, pentru ce mulţumea Pavel? El este unul dintre cei care au avut viaţă desăvârşită, unul dintre cei care au trăit în virtute întreaga viaţă, dintre cei care au îndurat cele mai cumplite rele. Nimeni din oamenii din lume n-a fost mai drept decât acela şi nimeni n-a suferit, de când sunt oamenii, mai groaznic ca acela. Deşi vedea pe mulţi trăind în răutate, deşi vedea pe mulţi fericiţi şi desfătându-se cu averile de aici, totuşi el mulţumea lui Dumnezeu şi îndemna şi pe alţii să facă asemenea. Uitaţi-vă la Pavel! Şi tu, când vezi pe cel rău fericit, când vezi că e plin de fală, când vezi că biruie pe duşmani, când vezi că se răzbună pe cei ce-1 supără, că n-are nicio pagubă, că-i curg în valuri de pretutindeni banii, când vezi că-1 cinstesc toţi şi toţi îl linguşesc, tu, năpăstuit şi viclenit, să nu te socoţi unul dintre cei doborâţi, ci văzând că Pavel a fost ca şi tine, înaltă-ţi sufletul, întăreşte-ţi gândurile, ca tristeţea să nu te doboare.

Nu judeca pe prietenul sau pe duşmanul lui Dumnezeu după fericirea sau nefericirea lui de aici, de pe pământ! De vezi un om că trăieşte cu dreptate, că e fără păcate şi-şi vede de dreapta credinţă, fericeşte-1 şi-1 socoteşte de invidiat, chiar de-ar fi legat cu mii şi mii de lanţuri, de-ar sta mereu la închisoare, de-ar robi unor nevrednici, de-ar fi sărac, de-ar munci în ocne, de-ar suferi orice alt necaz. Da, acesta-i fericit, chiar de i s-ar scoate ochii, de-ar fi dat focului, de i s-ar topi pe încetul trupul. De vezi pe un altul că trăieşte în desfrâu şi răutate şi-n cele mai mari păcate, şi că totdeauna se bucură de multă cinste, că este urcat chiar pe tronul împărătesc, cu coroană pe cap şi îmbrăcat în purpură, că stăpâneşte toată lumea, plânge-1 pe unul ca acesta şi tocmai din această pricină nefericeşte-l! Nu este suflet mai ticălos decât sufletul unui astfel de om, chiar dacă are la picioare lumea toată!
Ce folos de bogăţia de bani, când în virtute e mai sărac decât toţi? Care e câştigul că stăpâneşte atâtea şi atâtea, când nu se poate stăpâni pe el şi patimile lui?
..............
Nu-i deci oare un lucru de sminteală să plângem pe omul bolnav de boală trupească, oricât de bogat ar fi, iar pe omul cu sufletul bolnav, faţă de care nu avem nimic mai de preţ, nici deopotrivă cu el, să-1 fericim pentru bruma de avuţie sau pentru slava trecătoare sau pentru alte lucruri ce rămân aici şi pier o dată cu viata de aici, dar, mai bine spus, de multe ori ne părăsesc înainte de a ne sfârşi viaţa? Nu, vă rog să nu facem aşa! Aceasta-i pricina frământării şi tulburării noastre! De asta mulţi învinuiesc pe Dumnezeu; de aceea mulţi socotesc lumea lipsită de pronia dumnezeiască. Dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul bun în viaţa aceasta nu-i altul decât virtutea, nu bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici altceva de acest fel; dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul rău în viaţa aceasta nu-i altul decât păcatul, răutatea şi stricăciunea sufletească, nu sărăcia şi boala, nici necazurile, nici hula şi celelalte ce sunt socotite rele, oamenii niciodată n-ar mai grăi aşa cum grăiesc acum, niciodată n-ar mai fi posomorâţi la faţă, niciodată n-ar mai ferici pe cei ce-ar trebui nefericiţi, niciodată n-ar mai neferici pe cei ce-ar trebui fericiţi, niciodată n-ar mai judeca aşa pe oameni.
....
Dumnezeu nu ne-a întocmit trupul la fel cu cel al animalelor, ci cu cuviinţă, ca unul ce avea să slujească sufletului cuvântător şi nemuritor. Pentru ce-a făcut Dumnezeu ca ochii tuturor animalelor să caute în jos, iar ţie ţi i-a pus sus, în cap, ca într-o acropolă? Nu oare pentru că animalele nu ţintesc cerul şi pentru că ţie dintru început lege ţi s-a pus de Dumnezeu şi de natură, ca să priveşti mai ales la cele de sus? De ce-a făcut Dumnezeu drept trupul tău, iar pe cel al animalelor aplecat spre pământ? Nu tot oare pentru aceeaşi pricină, ca să te înveţe, din însăşi întocmirea ta, să nu te apleci spre pământ, nici să te lipeşti de lucrurile cele de aici? Să nu ne trădăm dar nobleţea, nici să alunecăm la josnicia dobitoacelor, ca să nu se spună şi despre noi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput! Oamenii care caută să definească fericirea prin desfătare, bogăţie, slavă şi prin bunuri din lumea aceasta, nu sunt oameni care cugetă la virtutea lor, ci oameni care au ajuns cai şi asini. Dar să nu se-ntâmple ca vreunul de acest fel să se afle aici, în acest loc sfânt şi teatru duhovnicesc şi în această adunare cinstitoare de Dumnezeu! Da, de aceea vă predicăm în fiecare zi, pentru ca tăind cu cuvântul, ca şi cu o seceră, patimile sălbatice ale sufletului, să ajungem pomi roditori, să facem fructe coapte care să fie puse în jitniţa cea împărătească, să aducă slavă Stăpânului obştesc şi Plugarului sufletelor noastre, iar nouă, viată veşnică; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere şi cinste în vecii vecilor! Amin.

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Ei da, insa ce ma fac eu, nu stiu daca nu cumva si fratia ta, ca sunt silit sa aleg, inca...

Pentru putina linistire, te rog sa imi permiti sa postez un citat din iubitul nostru Sfantul Ioan Gura de Aur, caruia sa ii strigam "Bucura-te, vas ales al Domnului!"...

Toti suntem pusi in postura de a alege tot timpul, doar ca noi (pentru ca sfinti sunt putini) de multe ori facem alegerile gresite din cauza lipsei de intelepciune. Dar avem posibilitatea spovedirii, iar harul primit apoi prin Sfanta Impartasanie ne ajuta sa vedem mai bine, ne mai adauga un strop de intelepciune in alegeri.
In acel citat Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste despre pronia lui Dumnezeu. Avem si in catehism aceasta invatatura: http://www.crestinortodox.ro/carti-o...sca-80553.html
La sfarsit e dat un citat din marturisirea lui Dosoftei, sfantul nostru Mitropolit, care a sintetizat in cateva cuvinte ce nu au reusit sa inteleaga cei din vest:
"Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar Ei nu se ingrijesc de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora".