TRIODUL - Perioada pocaintei!

[glykys]

Meditatie in Sfanta zi de Luni

"Dar o data incepand ultimele zile ale Postului, descoperim ca primele trei zile, luni, marti si miercuri au, in interiorul derularii lor liturgice a Saptamanii Sfinte, un scop bine definit: ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului. Ne reamintim sensul eshatologic al Pastelui, ce se vadeste a fi inceput si sfarsit de viata. Este tocmai acea dezlegare a dramei care este drama Postului. Este o ridicare de voal. Fastul adancit in taina sporeste si, fara indoiala, marcheaza constiintele noastre, ale fiecaruia dintre noi in parte. Simtim si vedem ca se intampla ceva deosebit....

De aceea, Postul cel Mare este totdeauna postul care urmeaza si care ne va obliga mereu si mereu la ceva mai mult din partea noastra. Intr-o falsificare de valori, totul a devenit comemorare: comemoram o nastere, o persoana, o moarte etc... De aceea, ideea aceasta a comemorarii s-a transformat si s-a transmis si in actele liturgice, rationalizate si transformate in idei, inlantuiri de simboluri lipsite de vlaga duhovniceasca. Tot ce nu poate fi cuprins intr-un adevar intelectual este clasificat drept poezie, adica ceva ce poate sa nu fie bagat in seama la un moment dat. Aceasta cand extremei supraintelectuale nu ii consuna in plan liturgic o alta, ultrapietista, care transforma Liturghia si liturgicul in general in planul personal al pietatii, doar in lacrima, in plans, in bataie cu pumnul in piept si altele.
Liturgicul in general si mai ales Sfanta Liturghie nu e nici comemorare de idei, nici reducere la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare la rugaciune personala. In general, Biserica nu face celebrare de idei. Comemorarea se transforma in celebrare liturgica, cand oamenii se strang si se impartasesc unii de altii si, impreuna, de Dumnezeu, depasind izolarea lor si separarea lor fireasca, reactionand ca un singur trup, ca o singura fiinta, la un eveniment dat. Se releva astfel sensul si misiunea celebrarii, acela de a transcende evenimentul, de a-l ridica spre Imparatia lui Dumnezeu. Biserica se transforma astfel in ceea ce face viu si prezent: memorialul lui Iisus Hristos. Zilele se releva in aceasta sapatamana ca un permanent prezent sau ca un permanent continuu, ca acel indubitabil astazi liturgic, cu conotatii largi si extrem de bine infipte in realitatea gandirii Sf. Parinti......
Aducerea aminte este deci cea mai minunata si in acelasi timp cea mai tragica dintre toate facultatile umane... e o prezenta a fiintei absente, astfel incat, cu cat il facem prezent pe cel de care ne amintim, cu atat mai puternica e suferinta pe care o simtim din cauza absentei lui, Doar in Hristos aducerea aminte a redevenit putere de a umple timpul distrus, distrus prin pacat si prin moarte, prin ura si prin uitare. Tocmai aceasta aducere aminte ca putere asupra timpului si a distrugerii lui se afla chiar in inima celebrarii liturgice, a acelui astazi liturgic. Cu siguranta Fecioara nu naste astazi, nimeni astazi nu mai sta in fata lui Pillat, acestea apartin trecutului. Dar astazi putem sa ne amintim toate aceste fapte si Biserica este, inainte de toate, darul trecutului care priveste spre viitor. Astazi putem sa ne amintim darul si puterea acestei aduceri aminte care transforma fapta trecutului in eveniment cu deschidere eterna. Biserica intra din nou in eveniment. Pastele nu mai e, asadar, o simpla comemorare frumoasa si solemna a unui eveniment trecut. Este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, evenimentul eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor si care anunta inceputul vietii noastre.
Aceasta orientare spre a doua Venire este prezenta in textul Triodului si devine mai pregnanta o data cu inceputul zilei de Luni cand in toate manastirile se canta atunci cand se cheama la rugaciunea de la mizezul noptii:

"Iata, Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreunezi, ca sa nu te dai mortii si afara de Imparatie sa te incui!"...........

"Cinstitele Patimi au rasarit lumii in aceasta zi ca niste lumini de mantuire. Ca Hristos merge sa patimeasca din bunatatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma primeste a Se rastigni pe lemn ca sa mantuiasca pe om."

Lumina mantuirii ne releva insa o alta dimensiune a acestei zile de Luni, zi ca toate celelalte, dar neasemanandu-se cu niciuna dintre ele, pentru ca, dupa a doua stihologie la Utrenia Deniei de Duminica, se canta aceasta cantare: "Judecatorule cel navazut, cum te-ai vazut cu trup si mergi sa fii ucis de oamenii faradelegii, judecand judecata noastra cu patima Ta!" Pomenirea pe care o cuprinde Sinaxarul zilei face referire la Iosif cel cu bun chip si curat si la pilda smochinului neroditor, ca de altfel, si textul Evangheliei de azi. Daca prima imagine este aceea a lui Iosif ce fuge de pacat, pentru ca mai apoi sa se faca daruitor de grau, cea de-a doua imagine, a smochinului neroditor, are dubla semnificatie. Prima o vadeste insusi Sinaxarul: Smochin de roade duhovniceasti lipsit pe Sinagoga Hristos a vadit.Hristos o blastama si o usuca, boala ei departe sa se duca. Iar cea de-a doua, de mai mare adancime duhovniceasca, este relavanta la o alta cantare, care zice:

"Temandu-ne, fratilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, sa aducem roade vrednice de pocainta lui Hristos, Celui ce ne da mare mila" ca si "Sa nu te ajunga, suflete, vina smochinului - auziti, vina smochinului - si te nevoieste sa rodesti roade bune din brazdele inimii, aducandu-le lui Hristos, Facatorul Tau, in pocainta."
Daca, asadar, primul sens este acela al unei Biserici ce si-a pierdut valoarea eclesiologica, cazul Sinagogii, cel de-al doilea sens este cel care ne cheama acum, chiar intr-al 11-lea ceas, la un efort propriu de rodire, de a iesi asadar, din vina smochinului.
Aceasta vina a smochinului este pusa in contrast cu foamea de mantuire omeneasca a Mantuitorului - Isidor Pelusiotul, o zice Sinaxarul, vede in smochin pomul care a dat frunzele cu care primii cazuti ai omenirii si-au ascuns rusinea dezgolirii - acestei rusini, asadar, nerusinare a smochinului i se opune foamea de viata mantuitoare a Mantuitorului Hristos. Iata ce zice cantarea:
"Flamanzit-a de mantuire omeneasca Hristos, Dumnezeul meu, El, Care este Painea vietii. pentru aceasta a venit la smochin, adica la adunarea neroditoare, care e acoperita cu frunzele legii. Daca a vazut-o, a blestemat-o. "
Si aceasta ne releva sensul cantarii, luminandei de astazi, care, incepand din aceasta zi, se canta in intreaga Saptamana a Patimilor: "Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita. / si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. / Lumineaza-mi haina sufletului meu, / Datatorule de lumina si ma mantuieste."

Transformarea duhovniceasca necesara este evidenta. Adunarea sau, altfel spus, adunarea liturgica se transforma din pastratoare si talcuitoare a legii vechi, cum era Sinagoga, in camara distinsa, in care se pastreaza spre mantuire roadele duhovnicesti cele adevarate si mai cu seama paharul la care Hristos ne indeamna: "Uitandu-va la Mine, sa nu ganditi cu mandrie, ci sa va plecati spre cele smerite. Beti paharul meu, pe care Eu il beau si veti fi slaviti cu Mine intru Imparatia Tatalui Meu.".....
Dar intrarea in camara cea de taina a Mantuitorului, imbracarea in haina de lumina ne cere sa ne cercetam acum, fara durere, ca sa nu ne cercetam in iad, cu durere. Pentru ca Domnul sa gaseasca in noi odihna si saturarea de foamea mantuirii.

Spre intarire, Triodul ne da si textul a doua mari treceri, a doua mari "paste" sa le numim, si anume, textul de la Iesire1, 10-20 si de la Iov, 1, 1, doua paremii, cum le numeste Biserica, care, dupa ce arata amareala robiei, arata si faptul ca exista mereu oameni care fac voia Domnului: moasele egiptene care nu ucid pe pruncii israeliti si Iov care rezista incercarilor lui satan. Dar de fiecare data se arata si voia lui Dumnezeu in acesti oameni si ajutorul pe care Domnul il da, ajutor in functie de care fiecare dintre noi vom fi judecati de catre Judecatorul pe care, iata, Lunea Patimilor ni-L arata ca vine tuturor spre scoatere la Judecata.

Lunea aceasta ne mai descopera insa alte doua aspecte care se consituie in cadre ale reintegrarii noastre in viata lui Hristos Domnul: "Apropiatu-a-sau noua Pastile mari si dumnezeiesti." precum si " Mergand Domnul spre Patima cea de bunavoie, a zis apostolilor pe cale: Iata, ne suim in Ierusalim si se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dansul. Sa venim dar si noi cu ganduri curate sa mergem impreuna cu Dansul si impreuna sa ne rastignim si sa ne omoram pentru Dansul, dinspre desfatarile lumesti. Sa vietuim cu Dansul si sa-L auzim pe El zicand: De acum nu ma mai sui in Ierusalimul cel pamantesc ca sa patimesc, ci Ma voi sui la Tatal meu si Tatal vostru, la Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru si impreuna va voi inalta pe voi la Ierusalimul cel de sus, in Imparatia cerurilor."
Iata, asadar, sensul zilei de astazi: Aici, acum, calatorim in Dumnezeu si nu printre reguli. Percepem deja cum linistea mortilor ii apasa pe cei vii, cum Hristos increstineaza moartea. Ea nu mai e o intrusa, si o mare initiatoare, daca vreti..."

(ibidem, extrase din pp. 114-122)

[glykys]

Eu astazi am aflat care este legatura intre alaturarea pildei smochinului cu a lui Iosif si vreau sa va impartasesc si voua! Parintele de la Biserica Rusa a afirmat ca smochinul a avut "haine mincinoase", in sensul ca le-a furnizat lui Adam si Evei frunzele sale, din care sa isi faca imbracaminte, pentru ca asa, credeau ei, vor scapa de rusine si de goliciune. Pe de alta parte, Iosif cel cu bun chip a oreferat sa se dezgoleasca, lasandu-si haina in mainile femeii lui Putifar si fugind de pacatul desfranarii, chiar daca a platit pentru aceasta cu temnita. E un paradox frumos, cei care s-au imbracat cu hainele smochinului au fost rusinati, iar cel care si-a lepadat haina a scapat nerusinat.
Iar pentru denia de astazi, legatura dintre tradarea lui Iuda si desfranarea femeii cu mirul este si mai infricosatoare! Desfranarea este pusa pe acelasi plan cu tradarea Domnului, cu idolatria. Singura diferenta este ca femeia se intoarce si se pocaieste, pentru ca mult iubeste, iar Iuda se osandeste, fiind prea intunecat de patima sa. Ma bucur ca sunt preoti care nu se rusineaza sa spuna in fata unei multimi de tineri ca nu trebuie sa fie desfranati, ca desfranarea e pacat mare si idolatrie.

[glykys]

O cantare care nu poate fi auzita decat la Denia de Marti seara - Doamne, femeia...

http://www.youtube.com/watch?v=zxOyu7Hde2Y

[glykys]

Dragilor, mare bucurie: astăzi a început perioada Triodului, cu pilda vameşului şi a fariseului.

"Este vremea plângerii dinainte de plângere, este vremea care vesteşte Învierea lui Hristos, prin pocăinţă şi participarea noastră împreună, laolaltă, ca Biserică a lui Iisus Hristos, la Patimile si Moartea Mântuitorului, pentru a putea vedea cu adevărat şi Învierea lui" (din cântările Utreniei de azi)

"Întreaga perioada a Postului, a Triodului - această perioadă care pregăteşte sufletul credinciosului cu forfota aceasta a căutării şi mai cu seamă cu dorinţa aflării luminii Învierii, este marcată de această icoană a vameşului şi a fariseului... Această săptămână ... se mai numeşte şi Vestitoarea, pentru că, în adevăr, după cum cei care vor să meargă la război sunt vestiţi mai dinainte de general despre timpul când va începe lupta, ca să îşi curăţească şi să-şi ascută săbiile... tot astfel şi Sfinţii Părinţi vestesc mai înainte, ca printr-o trâmbiţă, lupta ce o vom da prin post împotriva diavolului, spre a curăţi păcatul care a pus stăpânire mai dinainte pe sufletele noastre şi care s-a prefăcut în venin din pricina timpului îndelungat de când ne stăpâneşte. Mai mult încă, să ne sârguim să dobândim faptele bune pe care nu le avem şi, înarmându-ne cum se cuvine, să mergem pregătiţi spre nevoinţele Postului. Fără îndoială că aşa începe Postul şi prima pildă din sinaxar, aceea a săptămânii acesteia vestitoare a Postului este îndemnul spre smerenie....

Pentru prima dată ni se cere urcare unei întâi trepte în Post: INTRAREA ÎN TEMPLU, alături de vameş şi de fariseu, şi identificarea mea cu vameşul , ieşirea mea din fariseismul meu cotidian cu care-mi hrănesc visele de mântuire şi intrarea în smerenia vameşului, care se dovedeşte a fi o stare de fapt, o stare de conştiinţă şi, mai mult, un spaţiu delimitat fizic, ca un templu în templu...

Calea ne este arătată de Însuşi Domnul şi pregătirea aceasta a postului ân Duminica vameşului şi a fariseului se leagă deja cu exemplificare modelului care se va reliefa tot mai mult către sfârşit şi anume: "Arătat-a Cuvântul smerenia a fi calea cea aleasă a înălţării. smerindu-se şi la chipul cel de rob, Căruia urmînd oriunde, smerindu-se, se înalţă." De aceea, întâia cerinţă a acestei Duminici este smerenia.... Suntem chemaţi să fim râvnitori vameşului pentru că "pe cei drepţi voindu-i vicleanul - spune o altă cântare a utreniei - îi fură prin mijlocirea slavei deşarte, iar pe cei păcătoşi cu lanţurile deznădăjduirii îi leagă." (subl. mea)
Dar toate acestea în spaţiul amplificat al Bisericii, căci cuvintele vameşului, noi, credincioşii, le găsim în Sfânta Biserică. Aici suntem chemaţi să vedem realitatea... Nu-l vedem pe vameş rugându-se în colţul camerei lui pentru ispăşirea păcatelor, deşi suntem convinşi că va fi făcut-o înainte de a urca la templu, ci starea lui, repet, este aceea a omului venit înaintea lui Dumnezeu spre a-şi cere iertare păcatelor....

Iată, aşadar, smerenia noastră nu ţine de o sărbătoare, nu ţine de un moment al vieţii noastre, ci smerenia ne aruncă, dacă putem foplosi cuvântul, dincolo de sfârşitul vieţii noaste, în Împărăţia lui Dumnezeu, care este o împărăţie a smereniei şi a discreţiei.
Pentru că cea de-a doua lecţie mare a duminicii de astăzi e lecţia discreţiei, adică a manifestării mele în cadrul liturgic al Bisericii, dar cu smerenie şi cu discreţie deopotrivă. Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu al îngâmfării sau al faptelor semeţe, al actelor triumfaliste, ci este Dumnezeul discreţiei, Care nu vine să zguduie sufletele decât atunci când acestea se cer a fi zguduite şi cere sufletul în sine să fie zguduit de prezenşa lui Dumnezeu. Că discreţia este o trăsătură de caracter fundamentală a lui Dumnezeu ne-o descoperă de fiecare dată Mântuitorul, Care, în toată bucuria întâlnirii Lui cu Apostolii, vine de fiecare dată şi o întăreşte printr-o prezenţă discretă, mâna Lui nefăcând spectacol din minunile pe care le face, din vindecările pe care le face, iar glasul Lui neînălţându-Se fals...

Fără îndoială că sunt mulţi care socotesc că dacă preotul sau diaconul în ectenie se află în picioare, în dreptul catapetesmei, iar credinciosul ortodox cântă cu voce înaltă în biserică, au senzaţia că gata, ne-au prins şi ne-au catalogat de partea fariseului. Ei nu pricep că cele mai dese cuvinte cântate ale Liturghiei ortodoxe sunt Doamne miluieşte-mă, nu Dă-ne nouă, Doamne, şi că cel de-al doilea cuvânt des întâlnit în Liturghie este Aliluia: Mărire Ţie, Dumnezeului nostru, mărire Ţie! Adică între Doamne, miluieşte şi Slavă lui Dumnezeu pentru toate cele primite, creştinul ortodox se răstigneşte, dacă vreţi, în poziţia aceasta a vameşului care are conştiinţa păcatului său, dar în aceeaşi vreme, are conştiinţa faptului că Dumnezeul său este un Dumnezeu al slavei şi al bucuriei, un Dumnezeu care plineşte rugăciunea, un Dumnezeu nemincinos. Intră vameşul în templu şi se bucură acolo în toată tristeţea lui, pentru că în cele din urmă Triodul şi întregul Post vor vorbi despre o tristeţe radioasă. "


Din cântările Triodului de azi:
"Strălucit-a harul Tău, Doamne, strălucit-a lumina sufletelor noastre. Iată vremea bineprimită, iată vremea pocăinţei! Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ca, trecând noianul cel mare al Postului, să ajungem la Învierea cea de-a treia zi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel care mântuieşte sufletele noastre."

"Peste pleoapele ochilor mei duhovnicesti s-a aşezat zgura păcatelor şi nu pot să privesc şi să văd la înălţimea cerului."

"Să lepădăm, credincioşii, trufia cea fără de măsură, cumplita nebunie, urâta mândrie şi cruzimea cea rea a fariseuluii, căci necuviincioase sunt acestea înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta o spunem noi, pentru că smerenia odinioară a înălţat pe vameş şi a strigat cu plângere: Milostiveste-te!, iar Domnul l-a indreptat, iar semeţia a surpat prin dreptate pe ticălosul fariseu, care a grăit cu trufie."


"Timpul pocăinţei, în al cărui pronaos ne aflăm deja, devine odată cu duminica în care se va citi pilda Fiului risipitor, timpul întoarcerii din exilul mondenităţii şi al modernităţii, către Hristos. Mai întâi însă, suntem chemaţi să identificăm adevăratul templu, să identificăm adevărata smerenie, să identificăm adevărata rugăciune şi, mai cu seamă, să identificăm pe adevăratul Hristos....



Duminica de astăzi este o duminnică a îngenuncherii, pentru că de prea multe ori credem că putem rezolva numai stând la birou problemele unei ţări, ale unei familii, ale unui oraş sau, ştiu eu, ale unei omeniri. Haideţi împreună cu vameşul, să intrăm în Templul cel ceresc al Tatălui, să şedem în Biserica cea pământească şi să-i cântăm lui Dumnezeu, bătându-ne, cum bine spun Sfinţii Părinţi, cu pumnii nădejdii, cugetele, şi să ne rugăm Lui să ne miluiască pe fiecare dintre noi în parte."

(extrase din pr. Constantin Necula, Cântare de biruinţă cântând", 2012, pp. 7-17).

[cristiboss56]

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2222.htm

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=PK46tk5Wo6k

[cristiboss56]

„Primeşte, Sioane, pe Împăratul, că iată vine la tine blând, înviind pe Lazăr şi stricând împărăţia morţii cea amară. Mulţimea cea de Dumnezeu aleasă a sfinţilor sihaştri, împreună cu poporul, adunaţi-vă să întâmpinaţi cu stâlpări pe Hristos, strigând: Bine eşti cuvântat Cel ce vii să mântuieşti neamul omenesc, prin Patima Crucii, şi să dai tuturor nepătimire pentru bunătatea Ta“ (Stihira a 2-a de la „Doamne, strigat-am...“, de la Vecernia zilei)

[cristiboss56]

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2225.htm

[cristiboss56]

În prima săptămână a Postului Mare şi la Denia din Joia săptămânii a cincea se oficiază în Biserica Ortodoxă slujba Canonul cel Mare. Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră.

Din punct de vedere al structurii, acest canon este un imn liturgic alcătuit din multe stihiri (peste 250), organizate în nouă cântări. Fiecare cântare începe cu un irmos (o strofă care dă tonul pentru stihirile care urmează) şi se încheie cu două laude de cinstire, una adresată Sfintei Treimi şi una către Maica Domnului. Acest imn mai este cunoscut şi sub denumirea de „Canonul Mare“, nu doar pentru numărul mare de stihiri, ci şi pentru profunzimea învăţăturilor teologice. Bogăţia şi frumuseţea canonului reprezintă pentru credincioşi un îndemn la pocăinţă şi la meditaţie biblică. În special, sunt evocate numeroase personalităţi ale Vechiului Testament care I-au slujit lui Dumnezeu cu mult devotament; astfel, credincioşii sunt îndemnaţi să fie primitori ca Avraam, să fie răbdători ca Iov, să fie ostenitori ca Iacob pentru împlinirea dorinţelor pe care le au, să fie postitori asemenea lui Moise.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este citit în patru părţi în primele patru zile ale Postului Mare în cadrul Pavecerniţei Mari.

Monument al imnografiei creştine răsăritene

Scopul acestui canon, scris de Sfântul Andrei Criteanul († circa 740 d.Hr.), este să ne readucă aminte de starea noastră de păcătoşenie, de necesitatea chemării numelui lui Iisus Hristos în inima noastră şi de importanţa pe care o are pocăinţa în viaţa noastră. Despre autorul Canonului, despre valoarea şi aplicabilitatea sa în lume vom aminti câteva lucruri în cele de mai jos.

Autorul Canonului, Sfântul Andrei Criteanul, s-a născut în Damascul Siriei, în jurul anului 660 d.Hr. Adolescent fiind încă, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Iudeii, din Ierusalim. Mai târziu a mers la Constantinopol ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului. În Constantinopol s-a îngrijit de tineri până la data când a fost ales mitropolit al Gortinei, localitate din Insula Creta - Grecia. În anul 712, la presiunea împăratului bizantin şi împotriva voinţei sale, a fost în partida monotelistă, dar a retractat mai apoi. Moare în anul 740 în localitatea Eresso, din Insula Lesbos - Grecia. Amintirea lui se face în fiecare an la data de 4 iulie.

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Sfântul Andrei Criteanul a fost un bun orator şi poet. Ca orator a scris Omilii la diferite sărbători, prezentând pentru prima dată sistemul sărbătorilor. Însă cea mai importantă specie de poezie creştină pe care a redactat-o a fost Canonul, o nouă speţă a poeziei bisericeşti mult mai lungă în comparaţie cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (opt sau nouă bucăţi poetice cu structură şi melodie proprii). A scris idiomele, canoane la Învierea Dreptului Lazăr, la Duminica Mironosiţelor, la Naşterea Maicii Domnului, la zămislirea Sfintei Ana etc., creaţii din care se inspiră masiv Sfântul Teodor Studitul. A scris şi un mic poem de 128 trimetri iambici în care-şi exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, din anul 651.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept 'părintele canoanelor', fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească. Însăşi titulatura de 'cel mare' subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.

Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în Joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale, devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare este unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: 'Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!', şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.

Canonul cel Mare - unirea Testamentelor

În Canonul cel Mare se poate observa direct îmbinarea dintre Vechiul şi Noul Testament, o urcare şi o revenire permanentă la început. Prin unirea în Canonul cel Mare a troparelor vetero şi neo-testamentare, Andrei Criteanul arată că Vechiul Testament nu se împlineşte decât în Noul Testament şi, prin urmare, omul se întregeşte în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Puntea de legătură reprezintă profeţii, prezentaţi adesea ca fiind cei care au trezit din nou conştiinţa venirii unui Răscumpărător şi au încercat adesea întoarcerea poporului ales. Din simpla observare a izvoarelor folosite la elaborarea Canonului vom observa cu cât rafinament a unit Sfântul Andrei Criteanul teologia vetero-testamentară de cea neo-testamentară.

În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părţi, pentru că unitatea este nedespărţită. Deşi foloseşte un număr extrem de mare de citate din Pentateuh şi în special din Cartea Facere, Andrei Criteanul acoperă întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este faptul că în citatele neo-testamentare Sfântul Andrei Criteanul foloseşte cu predilecţie textele celor patru Evanghelii - şi în special textele Evangheliei lui Luca, Apostolul umanităţii - şi mai puţin celelalte scrieri. De la cântarea a 8-a, citatele vetero-testamentare dispar cu totul, abundând acum citatele neo-testamentare, precum şi câteva aluzii la kerigma apostolică. Prin raportarea continuă de la Vechiul Testament la Noul Testament omul este chemat să treacă puntea de la cel vechi la cel nou, de la omul cel păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu la făptura cea nouă în Iisus Hristos.

Despre frumuseţea Canonului

Referindu-se la frumuseţea şi importanţa sa, teologul grec Ioannis Fountoulis a scris următoarele: '(Canonul cel Mare) nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale. Poetul se găseşte la sfârşitul vieţii sale. Simte că zilele lui sunt puţine, viaţa lui a trecut. Meditează la moarte şi la judecata dreptului Judecător, care-l aşteaptă. Vine să facă o retrospecţie, o trecere în revistă a duhului lumii. Se aşază ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanţul cel greu al păcatului îl strânge. Conştiinţa îl verifică. Şi poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecţia din Sfânta Scriptură. Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să îşi evalueze destinul său.

Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărţi. Rezultatul comparaţiei este de fiecare dată groaznic şi cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu şi faptele cele bune ale sfinţilor. Nu îi rămân decât pocăinţa, zdrobirea şi refugiul în mila lui Dumnezeu. Şi aici deschide perspectiva optimistă a poetului. A găsit pocăinţa la uşa Paradisului. Nu are să prezinte fructele pocăinţei; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită şi sărăcia duhului său. Modelele biblice: al lui David, al vameşului, al desfrânatei şi al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi şi de acesta, care a păcătuit mai mult decât toţi oamenii'

Sursă bibliografică de referinţă: Dimitrios Tsamis, Ekklisiastiki grammatologia, Editura 'Pournara', Thessalonic, 2001, pp. 204-5; Ioannis Fountoulis, Megas Kanon, în: 'Logiki Latreia', Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Thessalonic, 1971, pp. 55-62; Pr. Ioan G. Coman, 'Patrologia, Sfânta Mănăstire Dervent', 1999, p. 194


Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2228.htm

[Mihailc]

„Mă închin, Doamne, aşternutului picioarelor Tale şi dreptei Tale sfinte care m-a plămădit şi m-a făcut om în stare să Te simt. Dar am păcătuit şi am făcut rău atât în mine însumi, cât şi înaintea Ta, căci am lăsat sfânta îndeletnicire cu Tine şi mi-am închinat zilele îndeletnicirii cu poftele. Te rog, Doamne, nu pune înaintea Ta păcatele tinereţilor mele, neştiinţa bătrâneţii mele şi slăbiciunea firii mele, care s-au întărit asupra mea şi m-au cufundat în gânduri la lucruri care mă înspăimântă. Întoarce inima mea spre Tine, departe de împrăştierile învolburate ale poftelor, şi fă să locuiască în mine lumina ascunsă a dragostei. Bunătăţile Tale faţă de mine premerg orice voinţă a mea de a face binele şi orice grabnică pornire a inimii mele spre o viaţă dreaptă. Nu ţi-ai oprit niciodată purtarea de grijă ca să pui la încercare libertatea mea, ci asemenea grijii unui părinte faţă de fiul său mai tânăr, aşa a alergat purtarea Ta de grijă după mine şi harul Tău părintesc a cercetat slăbiciunea mea şi n-ai vrut sa-mi pui la încercare voinţa mea; căci ştiai dintotdeauna ca am puţin chiar decât un copil, neştiind încotro s-o apuc“