Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, am auzit că, atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri.
De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin, încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o noapte, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora 1.00, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?”. Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”.
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutam acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continuăm discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

[cristiboss56]

O minune a Maicii Domnului (13 mai 1988). De o bu*cată de vreme, auzul mi-a scăzut mult, iar de la privegherea Înălţării Domnului (6 mai) şi aparatul auditiv s-a defectat. Am încercat alt aparat nou, dar fără succes: cum mişc puţin rotiţa de intensitate, aparatul ţiuie. Trebuie să ţin degetul apăsat pe butonul din ureche, ca să nu facă gălăgie, dar auzul este foarte slab şi confuz. Azi 13 mai, sculându-mă pentru Utrenie, mi-am făcut cuvenita rânduială şi la urmă am adăugat o rugăciune stărui*toare către Maica Domnului, ca să-mi uşureze această neputinţă, să nu devin povară pentru obşte. Apoi am uns urechea cu mir de la icoana Maicii Domnului de la Malevi şi de la icoana noastră Prodromiţa.
Mergând la slujba Utreniei, am continuat în taină rugă*ciunea către Maica Preacurată şi către Domnul Hristos, pentru uşurarea acestei neputinţe.
Începuse deja Sfânta Liturghie şi situaţia era neschimba*tă. Un gând îmi stăruia în minte: „Numai cere de la Dumnezeu daruri pe care nu le rneriţi; rabdă puţin, că aşa este voia lui Dumnezeu!” Slujba ajunsese la Sfânta Evanghelie, din care evident nu înţelegeam nimic, căci nu auzeam ce se citeşte. Deodată aud un pocnet în ureche, în aparat şi aud foarte clar glasul preotului, care citea Sfânta Evanghelie. Primele cuvinte pe care le aud, de la Evanghelia Sfântului Ioan: „Până acum n*-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi!” (Ioan 16, 24). Am luat cuvintele Domnului „Cereţi şi veţi primi", drept răspuns la îndoiala mea. De atunci şi aparatul „s-a vindecat”, nu mai facea gălăgie şi de unde credeam că nervul auditiv s-a uzat complet, acum aud mulţumitor cu aparatul, şi convorbi*rea cu fraţii, şi sfânta slujbă la Biserică.
„Îndurat şi milostiv este Domnul! Bucură-te cea plină de dar, grabnică ajutătoare a tuturor ce nădăjduiesc spre tine!”
(Părintele Petroniu de la Prodromu, ediţie îngrijită de Preot Constantin Coman şi Costion Nicolescu, Editura Bizantină, pp. 342-343)

[cristiboss56]

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”





Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida, 2012, pp. 50-51)

[cristiboss56]

Sursa: Δύο δάκρυα με παράπονο και η Παναγιά μάς απάντησε






Cursul de catehetică și oratorie continua, se apropia timpul să se termine când au început întrebările din partea studenților din primul an al Facultății de Teologie „Sfântul Atanasie Athonitul” a Universității Ortodoxe din Congo.
‒ Cum trebuie să ne apropiem de lume?
‒ Cum să ajutăm pe preot în parohia noastră?
‒ Preotul nostru este responsabil de o mare provincie, cu multe sate, multe biserici. Unele sunt construite, altele sunt în șantier.
‒ Noi nu avem preot. Avem însă o frumoasă biserică cu catehetul nostru. Ne strângem laolaltă și cântăm. Din când în când ne vine și un preot. Așteptăm, poate și acum de Paști va veni cineva.
Fiecare student spunea greutățile ce le avea în satul sau în orașul lui. Discuția s-a întețit.
Însă Haralambie din Bandundu (o provincie în Congo) stătea gânditor și supărat într-un loc și privea pe colegii lui. Nu a mai rezistat. Două lacrimi au curs pe obrajii lui și un plânset a izbucnit din lăuntrul lui:
‒ Noi nu avem nici biserică și nici în apropiere nu există vreuna.
Lacrimile au căzut pe pupitru. S-a făcut liniște pentru puțin timp. Am încercat să rup puțin tăcerea ca să ieșim din încurcătura în care căzuserăm toți.
‒ O să vedem cum facem, Haralambie! Vino mai târziu la birou!

Minunea
Nu am reușit să termin și a sunat telefonul. Am observat că era de undeva de departe. Poate este ceva urgent, m-am întrebat. Mi-am cerut scuze de la studenți și am răspuns:
‒ Bună ziua... Ce mai faceți? (în franceză, n. trad.)
‒ Cine sunteți? Cine? Atunci am recunoscut vocea fratelui nostru de la biroul Frăției Misiunilor Externe din Tesalonic.
‒ Înaltpreasfințite părinte, Maica Domnului vă trimite un dar, o biserică a Bunei Vestiri. Trebuie să începeți imediat construcția.
M-am pierdut. Priveam când la Haralambie, când la telefon. M-am pierdut cu cuvintele:
‒ Vom vedea! am răspuns. Sunt la curs și tocmai despre acest lucru discutasem cu studenții.
Maica Domnului a răspuns lacrimilor lui Haralambie. Am întrebat imediat de persoana responsabilă pentru misiune în ținutul Bandundu, pe domnul Theodor Fumuaza, decan al Universității de Pedagogie din Kinshasa și prorector al Universității noastre Ortodoxe din acea zonă de unde este originar Haralambie.
‒ Theodore, Maica Domnului ne va trimite o biserică a Bunei Vestiri. Aveți teren pentru ea?
‒ Da, două hectare ale noastre, destul loc pentru o biserică, școală, spital. Avem și trei studenți la Facultatea noastră de Teologie, pregătiți pentru activitate.
‒ Atunci înaintăm. Un nou centru misionar deschide Maica Domnului în Bandundu, Congo. Maica Domnului a auzit plânsetul lui Haralambie și a răspuns lacrimilor lui.

[cristiboss56]

Cred că ați citit mulți dintre voi viața Sfântului Cuvios Paisie. Ce îl caracterizează pe acest mare om? Sacrificiul său pentru semenii săi. S-a sacrificat până la moarte pentru aproapele lui. Îmi aduc aminte că odată, când l-am întâlnit, mi-a zis: „Copilul meu, mi se întâmplă ceva ce, dacă o voi spune altora, vor crede că sunt nebun, dar ce să fac? Până în 1974 aveam o așa mare iubire pentru Dumnezeu, încât atunci când mă copleșea această iubire, fiind pe drum, cădeam și leșinam. Și trecea destul timp, rămânând acolo liniștit în rugăciune și îmi reveneam apoi. Din 1974 încoace, această dragoste pentru Dumnezeu s-a schimbat și s-a transformat în dragoste pentru oameni. Cu atâta dorință mă rog pentru ei atunci când vin la chilia mea și îmi spun că au probleme de divorț. Merg, în duh, în Sydney, în Melbourne, în Monaco, în Cipru, în Atena. Merg și îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, în mod nevăzut, iar aceștia se liniștesc. Mai apoi, mă rog pentru bolnavi, merg în spitale și îi vizitez pe cei de la terapie intensivă, la fel îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, iar aceștia se însănătoșesc, fără să știe nimeni acest lucru, că am fost acolo în duh. Acest lucru mi se întâmplă de multe ori”. Și desigur să vă spun și o altă întâmplare, care de asemenea nu este scrisă, la fel ca cea precedentă. Un oarecare teolog, care avea diverse îndoieli teologice, a mers în Sfântul Munte în perioada postului Adormirii Maicii Domnului. Și spunea prietenului lui despre Luminânda ce se cântă la praznicul de pe 15 august: „Apostoli de la margini, adunându-vă aicea, în satul Ghetsimani, îngropați trupul meu”: Cum este posibil ca apostolii să fi mers de la marginile lumii la înmormântarea Fecioarei Maria? Eu, spunea, nu pot să cred aceasta. Posibil să fi fost cu mintea lor sau cu inima lor, dar să meargă acolo?
Așadar, au mers la starețul Paisie și au vorbit cu el. Îi spune Cuviosul Paisie respectivului teolog: „Tu, teologule, ești puțin tulbure. Rămâi la urmă”. Peste puțin timp i-a spus aceluia: „Hai, vino aici! Voi, ceilalți, plecați!”. Și îi spune: „De ce nu crezi ceea ce zic cuvintele Luminândei ce le cânți? Mai mult, ești și psalt?”. Acesta a avut un șoc. Părintele îi spune în continuare să aștepte. L-a luat de mână și au mers împreună în Londra, în Frankfurt, au mers și în altă țară unde fusese acel teolog, în Elveția, mai apoi în altă țară, am uitat care, iar apoi s-au întors amândoi la chilia starețului. „Cum am mers noi în atâtea țări unde fuseseși deja și ne-am întors la chilia mea? Așa au mers și Sfinții Apostoli”.
Vreau să vă spun că există multe, foarte multe semne supranaturale. Acest om, cum să vă spun, le-a depășit pe fiecare cu succes, fiecare realizare duhovnicească și nu este deloc întâmplător faptul că l-au canonizat așa de repede. Este un lucru foarte mare.
Să vă spun și altă întâmplare. O verișoară a unei familii, care este apropiată Mănăstirii noastre, avea soțul ateu. Într-o după-amiază s-au gândit să meargă să se închine la mormântul Sfântului Paisie. Acela însă a zis:
‒ Mergeți voi, eu nu cred. De ce să merg împreună cu voi?
‒ Haide să mergem cu toții, să mergem în grup, insistă soția sa.
‒ Bine, voi merge. Dar nu mă voi închina.
Într-un final, l-a convins să se și închine la mormântul Sfântului. Acesta s-a dus aproape de acel loc, și-a făcut Sfânta Cruce și s-a închinat. S-a retras apoi tăcut și gânditor. I-au spus:
‒ Ce ai pățit?
‒ Nu ați văzut nimic acolo?, a răspuns acela.
‒ Nu am văzut nimic.
‒ Nu ați văzut, continuă, un călugăr ce era acolo, ce stătea deasupra mormântului și cum ne-am apropiat a intrat înăuntru în mormânt?
‒ Nu, au răspuns, nu am văzut.
‒ Eu l-am văzut. Era părintele Paisie!
Și a plecat, iar acum este membru credincios în trupul tainic al Bisericii.
(Omilia Starețului Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, Αrhimandritul Efrem, în biserica Sfântului Dimitrie din Brahamios, rostită în octombrie 2015)

[cristiboss56]

Natalia E.
Sankt-Petersburg
5 decembrie 1998
Vă scriu pentru a vă relata despre ajutorul miraculos dat mie de către Sfânta Fericită Xenia. Sper că Fericita Xenia mă va ierta, că fac aceasta cu oarecare întârziere.
Am 31 de ani, dintre care 8 i-am petrecut fiind mai mult bolnavă. M-am îmbolnăvit imediat după căsătorie. Diagnosticul - scleroză în plăci. Nu-mi puteam mişca picioarele şi nu puteam merge nicăieri fără un ajutor susţinut. Sunt inclusă în a II-a categorie de invaliditate. Acum doi ani şi jumătate, m-am cununat cu soţul meu (am început să merg la biserică, abia după ce m-am îmbolnăvit). După două săptămâni de la cununie, mi-a apărut în somn Fericita Xenia, sub înfăţişarea unei femei simple. Fericita Xenia m-a uns cu ulei. Abia atunci mi-am amintit că aveam în casă ulei din candela de la mormântul Fericitei Xenia. Am început să mă ung în mod regulat cu acest ulei. Pe atunci, aşteptam un copil, dar medicii mi-au interzis categoric naşterea, pentru că ar fi fost periculos, căci nu mi-aş mai fi putut mişca deloc picioarele. Dar am hotărât cu fermitate să nasc şi am promis că, dacă voi naşte o fetiţă, o voi boteza cu numele de Xenia.
În institutul în care am fost consultată, medicii nu şi-au asumat nici o responsabilitate, pentru că niciodată nu se confruntaseră cu o asemenea situaţie, niciodată vreo femeie, care a suferit de boala mea, nu a născut.
Cu aproximativ o lună înaintea naşterii, am simţit că micuţul era aşezat de-a curmezişul (în această situaţie ar fi fost necesară, în mod obligatoriu, cezariana). Dar după ce am citit acatistul Fericitei Xenia, copilul s-a întors în poziţia normală. Aceasta s-a întâmplat de mai multe ori până la naştere.
În ianuarie 1997 mi s-a născut o fetită, Xenicika. Naşterea a decurs în condiţii bune. În curând va împlini un an şi zece luni. Când avea două luni, am botezat-o şi o împărtăşim în mod regulat. Situaţia sănătăţii mele, practic, nu s-a schimbat.
Minunat este Dumnezeu prin Sfinţii Săi, a Lui este slava, în veci, Amin!
(Sfânta Xenia cea smerită şi nebună pentru Hristos , Editura Egumeniţa, pp. 231-232)

[cristiboss56]

Cuviosul Macarie Egipteanul s-a distins prin deosebite daruri duhovniceşti. De aceea el nici nu este numit simplu sfânt, ci cel Mare. Însă iată că odată i-a apărut un gând, acela că pentru tărâmul unde vieţuia, el era un fel de centru duhovnicesc, un soare, către care toţi veneau. În realitate aşa şi era. Însă atunci când cuviosul a gândit asemenea lucru despre sine, i-a vorbit un glas, care i-a spus că în cea mai apropiată localitate vieţuiesc două femei, care Îi sunt Domnului mai plăcute decât el. Stareţul şi-a luat toiagul şi a pornit să le caute pe acele femei. Din voia lui Dumnezeu el le-a găsit imediat şi a intrat în locuinţa lor.
Femeile, văzându-l pe cuviosul Macarie, au căzut la picioarele lui şi nu găseau cuvinte pentru a-şi exprima uimirea şi mulţumirea. Cuviosul le-a ridicat şi a început să le roage să îi dezvăluie cum Îi fac ele pe plac lui Dumnezeu.
- Sfinte părinte, - au spus femeile - noi nu facem nimic plăcut lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, la Dumnezeu.
Însă cuviosul a stăruit ca ele să nu ascundă de el faptele lor virtuoase. Femeile, temându-se să nu facă neascultare de stareţ, au început să-i vorbească despre viaţa lor:
- Noi am fost străine una de alta, însă căsătorindu-ne cu doi fraţi, am început să locuim împreună şi iată că nu ne-am mai despărţit timp de cincisprezece ani. În această vreme noi nu ne-am certat niciodată şi nu ne-am spus una alteia nici un cuvânt de ocară. Ne străduim, după putere, să mergem cât mai des la biserica lui Dumnezeu, ţinem posturile rânduite. Atât cât putem, îi ajutăm pe săraci... Cu bărbaţii trăim ca fraţii, iar mai mult decât atât nu avem nimic bun.
- Dar - a întrebat stareţul - vă socotiţi, oare, pe voi sfinte sau drepte pentru binele pe care îl faceţi?
- Sfinte? - s-au mirat femeile. Ce fel de sfinte sau drepte suntem noi?! Noi suntem cele mai mari păcătoase. Rugaţi-vă pentru noi, sfinte părinte, să ne miluiască Domnul!
Cuviosul le-a dat binecuvântarea lui şi s-a îndepărtat în pustie, mulţumind lui Dumnezeu pentru mustrarea primită.
(Starețul Varsanufie de la Optina,
Moștenire duhovnicească )

[cristiboss56]

Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta. După aceea, Stareţul a povestit următoarele: „Aveam Mineiele puse în cutii. Am căutat ochelarii ca să văd ce sfânt se prăznuieşte, dar nu i-am găsit. Dar ca să nu pierd timpul, am făcut Vecernia cu metania, spunând: «Sfinţilor ai zilei, rugaţi-vă pentru noi.» Atunci când m-am sculat, după miezul nopţii, am căutat cu lanterna cam o jumătate de oră, ca să aflu ce sfânt este, dar fără niciun rezultat. Văzând cât timp am pierdut, mi-am spus: «S-a dus Miezonoptica». Dar ca să nu petrec noaptea în zadar căutând prin mineie, am început să mă rog din nou: «Sfinţilor ai zilei...»
Atunci am văzut intrând în chilia mea pe Sfântul Pantelimon, care însoţea un alt sfânt.
– Cine eşti?, l-am întrebat.
– Sfântul Luchilian, a răspuns acela.
Şi fiindcă nu-mi aminteam să existe un sfânt cu un astfel de nume, l-am întrebat din nou:
– Luchian?
– Nu, Luchilian.
– Cum? Longhin?, am întrebat pentru a doua oară.
– Lu-chi-li-an, a repetat a treia oară Sfântul, pronunţând rar numele său.
După aceea, adresându-se Sfântului Pantelimon, i-a spus să-mi cerceteze rănile de la operaţie, să vadă dacă s-au vindecat. Atunci Sfântul Pantelimon, care purta un halat alb ca medicii, s-a apropiat de mine şi, după ce le-a examinat punându-şi mâna pe pieptul meu, în locul unde fusese făcută operaţia de plămâni, i-a spus Sfântului Luchilian: „Sunt bine. Să le ai în vedere (la examinare)”.
Apoi Sfinţii s-au făcut nevăzuţi, iar Stareţul, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfinţilor, a aprins o lumânare şi a găsit că în acea zi de 3 iunie se făcea pomenirea Sfântului Luchilian.
În dimineaţa zilei următoare, când a venit monahul care îl ajuta, Stareţul l-a întrebat zâmbind: „Sfântul Luchilian, nu-i aşa?” şi i-a povestit arătarea Sfinţilor.
Stareţul, citind viaţa Sfântului, a rămas uimit atunci când a observat următoarea „coincidenţă”: viaţa pe larg a Sfântului, care se află la Mănăstirea Iviron, este inclusă în Sinaxar la 27 februarie, adică la data în care i s-a arătat Sfânta Eufimia. Această legătură a Mucenicului cu Sfânta la care avea atâta evlavie, precum şi apropierea datelor şi locurilor de mucenicie ale celor doi Sfinţi l-au bucurat în mod deosebit.
Îndată după aceasta a mers la Schitul Mănăstirii Kutlumuş şi s-a închinat icoanei Sfântului Pantelimon de pe iconostas, despre care spunea că seamănă mult cu sfântul lui chip.
De atunci, în fiecare an îi cinstea pomenirea şi din deosebita evlavie ce o avea către el, a pus icoana lui în bisericuţă şi în chilie.
Această minunată întâmplare l-a mângâiat pe Stareţ şi a alungat de la el oboseala şi mâhnirea prin care trecea în acea perioadă a mutării de la coliba Sfintei Cruci la Panaguda.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul )

[Grabriella]

'Astăzi tot mai mulți credincioși află despre viața și proorociile Sfântului
otroc Veaceslav Krașeninnicov, care s-a născut pe 22 martie 1982, în
orășelul Iurga, regiunea Kemerovo(Ural) Rusia și a murit pe 17 martie
1993. Mama lui, Valentina Krașeninnicova, provine dintr-o familie unde a
primit o educație creștină deosebită. În familia ei au fost preoți, bunelul
ei, diacon, a murit în gulagul sovietic. Veaceslav a început să slujească
oamenilor de la 5 ani jumătate. Foarte mulți oameni au primit vindecare
de la el, și continuă să primească și astăzi cei care îi cer ajutorul. El a
proorocit evenimente zguduitoare, dar sufletele oamenilor dorm în somn
letargic. În mediul bisericesc nu se sfârșesc contrazicerile despre faptul
daca era de la Dumnezeu acest otroc. Mama lui ne povestește că
deoarece toată mass-media, televiziunea lucrează împotriva lui, au venit
ca să-i răstoarne mormântul, ea singură se întreba cine este el. Când
Veaceslav s-a îmbolnăvit, mama l-a întrebat cine-l poate ajuta, daca mai
există un asemenea om care să-l poată ajuta, și el a spus că el este
singurul, că Dumnezeu nu va mai trimite un altul ca el, că atunci când în
Lavra Troite-Serghieva din Zagorsc se va găsi o carte unde va fi scris
despre cine este el, atunci mulți se vor speria pentru că nu s-au
comportat așa cum trebuie cu dânsul, dar apoi se vor bucura. Slavic
(prescurtarea numelui Veaceslav) a zis mamei lui că el a spus totul
oamenilor și că nimeni nu le va mai vorbi așa pentru că Dumnezeu nu va
mai trimite un altul ca el. La sfârșitul vremurilor se vor petrece așa niște
schimbări mari care nu au mai fost proorocite. Nu i-a spus mamei când
va veni antihrist, doar că ea va trăi în timpurile lui. Multe din proorociile
lui s-au împlinit deja. Noi să ne pregătim pentru grele încercări, să ne
cultivăm curaj și să ne rugăm.
Iată ce spunea Veaceslav:
Masonii mă vor numi vrăjitor. Vor fi peste tot instalate sisteme de
ascultare (oamenii și pe străzi vor vorbi în șoaptă, dar oricum vor fi
auziți), control total pe pământ și sub ape.
Va fi mai rău ca pe timpul lui Stalin. Bisericile se vor pustii. Trebuie de
mers până la urmă la biserică. Vor avea loc evenimente care nu au fost
proorocite. Foame va fi peste tot, dar cine nu va trăda pe Dumnezeu,
cine nu va primi pecetea, nu va muri de foame, Domnul le va ajuta
creștinilor să se ascundă și niciunul nu va muri de foame ...'

Film recomandat de cititoarea Anca Maria, prilej cu care ii multumesc pentru sugestie.

Mai jos aveti si comentariul Ancai referitor la seria de filme Inger Rus-Otroc Veaceslav:

„A apărut pe youtube, subtitrat, filmul documentar rusesc Inger Rus – Otroc Veaceslav (în total, peste 10 ore). Otroc se traduce prin copil, mucenic, baiat. Are Film 1 seria 1, 2, 3, 4 si Film 2 seria 1, 2, 3, 4.

A fost coplesitor pentru mine sa vad inca o data lucrarea Iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Ce mari Sfinti daruieste Dumnezeu lumii ! Slavocica parca este un Arhanghel întrupat ! Aşteptăm să ne descopere Dumnezeu duhul cărui Sfânt a grăit prin Sfântul Otroc Veaceslav !”

Eu le-am grupat pe toate intr-un singur post. Vizionare placuta!

http://vremuritulburi.com/2015/11/19...ilme-ortodoxe/

[cristiboss56]

D oamna Katerina Ţekoma, de 35 de ani, care locuieşte în Kipseli, ne-a povestit despre modul în care a intrat în viaţa ei Sfântul Partenie şi i-a făcut bine.
Doamna Katerina cu soţul ei, funcţionar la Ministerul Apărării Naţionale, trăiau, timp de patru ani după căsătoria lor, o mare dramă: nu puteau să aibă copii. Alergau întruna pe la medici, care nu găseau nici o cauză patologică. „Sterilitate inexplicabilă” era concluzia lor, de aceea cauza problemei lor o puneau pe seama stresului, pe care sarcina îndelung aşteptată a creat-o cuplului.
Pe măsură ce trecea timpul, ei erau tot mai disperaţi şi începură să recurgă la toate mijloacele de care dispune ştiinţa secolului nostru în acest domeniu. Doamnei Katerina i se administra hormoni, dar nu se întâmpla nimic. În cele din urmă recurseră la fertilizare artificială, dar nici în acest fel nu reuşiră ceea ce îşi doreau atât de mult.
Însă, pentru că amândoi sunt oameni credincioşi, în toţi aceşti ani nu cerură ajutor numai de la medici, ci şi de la Dumnezeu şi sfinţii Lui. Alergau mereu la mănăstiri şi biserici şi îi rugau pe sfinţi şi mai presus de orice pe Maica Domnului, ca mamă ce este, să i se facă milă de ei.
Timp de patru ani nu obţinură nimic, cu toate eforturile lor pline de nerăbdare şi cu toate rugăciunile lor. Katerina a obosit să mai alerge pe la medici şi să încerce fiecare metodă nouă care i se propunea ca să facă copil; aşa că s-a hotărât să oprească toate acestea şi să lase totul în mâinile lui Dumnezeu, pe Care Îl rugau tot mai mult.
Trecură cinci luni, până când prietena ei, Dimitra, o fată care a crescut la Fundaţia Lyrios, iar acum este căsătorită cu copii, îi vorbi de Sfântul Partenie, un sfânt cu totul necunoscut pentru ea.
Într-o zi, pe 14 februarie 1999, în zi de duminică şi la o săptămână după prăznuirea zilei de pomenire a sfântului, o conduse la Fundaţia Lyrios. Acolo ajunse disperată şi dezamăgită. Împreună cu soţul ei şi cu Dimitra, spuseră problema lor părintelui Emmanuil Makri, care, după ce-i ascultă, le propuse să facă o rugăciune şi să-l roage cu toţii pe Sfântul Partenie.
Au urcat la bisericuta lui şi au făcut rugăciune, rugându-l fierbinte să-i miluiască, pentru că speranţele lor ca să seîmplinească marea lor dorinţă se micşorau întruna.
Luând sfârşit rugăciunea, părintele Emmanuil le-a dat câteva sfaturi: le-a spus să se spovedească, să aibă credinţă, iar Dumnezeu o să-i ajute. Când coborâră la Fundaţie, i-a mângâiat cu ştirea că sfântul trebuie să fi auzit rugăciunea lor, întrucât a dat semn în timpul rugăciunii lor: candela care se află în faţa marii sale icoane, s-a mişcat într-un fel deosebit, pe toată durata Paraclisului. Acest amănunt nimeni altul nu l-a băgat în seamă.
Cu adevărat, în ajun de 25 martie, primind rezultatul testului de sarcină pe care l-a făcut la îndemnul medicului (ea însăşi nici nu a vrut să-l mai facă, pentru că era disperată să facă teste care ieşeau toate negative), constată că rămăsese însărcinată în intervalul de la 14 februarie, cănd făcuse Paraclisul Sfântului, până la 4 martie.
Bucuria lor a fost de nedescris. Sfântul, pe care nu-l cunoscuseră până atunci, le-a dăruit copilul pe care l-au aşteptat timp de cinci ani. Astfel, în noiembrie 1999 Katerina a adus pe lume un băieţel sănătos, iar acum ţine fericită în braţe marele dar al sfântului, marele dar al lui Dumnezeu şi Îl preamăreşte pe Dum*nezeu şi pe Sfântul Partenie, care i-a binecuvântat familia, rugându-l, dacă este voia lui Dumnezeu, să-i trimită şi alţi copii.
(Maria Meletiou-Makri )