Experiente sublime prin care l-am simtit pe Dumnezeu

[Lucian008]

Nu stiu cum sa descriu mai bine ceea ce vreau sa reprezinte topicul de fata. Asa ca ma voi folosi (abuziv) de postarea unui coleg.

În prealabil postat de ioan cezar

am haladuit prin parc si am deschis o carte cu viata unui sfant. Am plans mult... Apoi am pornit la rugaciune. Si ce am trait era atat de gingas incat m-am oprit, m-am ascuns ca un nebun si, de poti sa crezi, ma traduiam sa nici nu mai respir... De frica sa nu se sparga acel continut extrem de fragil care traia in mine. Era frica mea de Dumnezeu.

La asta ma refer. La momente cand l-am simtit pe Dumnezeu. De obicei aceste experiente sunt insotite de plans si nu se senzualitate asa cum ne-am astepta.

O noua capcana pentru cei mandri.

[Lucian008]

În prealabil postat de ovidiu b.

O noua capcana pentru cei mandri?

De ce? Eu nu cred ca asta reprezinta. Eu nu cred ca am marturisi "bunatatile" de care beneficiezi prin "conectarea" la Dumnezeu e neaparat o ispita. Poate reprezenta, dar tocmai de aceea avem ratiune.

În prealabil postat de Lucian008

Poate reprezenta, dar tocmai de aceea avem ratiune.

Dupa cum spui si tu "poate reprezinta". Ramane de vazut.

[Mihai36]

As zice ca Ovidiu are dreptate
mai cu seama pentru ca noi nefiind vazuti cum sint calugarii -adica cu anume respect si cedibilitate poate apare un sentiment de invidie din partea celor care nu au simtit nimic deosebit si care poate se considera mai indreptatiti .

Alteori trairiile pot fi evidente pentru cel caruia i se daruiesc insa altii cu mai putina experienta le pot inertpreta sau nega si atunci este mai bine sa fie tainuite ,
dezvaluite eevntual intr-un crec mic in care ai incredere ca sint intelese si apreciate spre lauda lui Dumnezeu.

Insa nu intotdeauna astfel de revelatii prin traire sint insotite de plins , exista o mare diversitate.

Insa chiar daca unele sint vazute ca fiind o rasplata ele totusi sint un cadou iar de cele mai multe ori chiar o fringhie de salvare in situatii mai grele.
Altele pot fi ca o incurajare sau pentru a capata (inca) o certitudine.

În prealabil postat de Lucian008

Nu stiu cum sa descriu mai bine ceea ce vreau sa reprezinte topicul de fata. Asa ca ma voi folosi (abuziv) de postarea unui coleg.


La asta ma refer. La momente cand l-am simtit pe Dumnezeu. De obicei aceste experiente sunt insotite de plans si nu se senzualitate asa cum ne-am astepta.

Am avut revelatia ca Dumnezeu exista cand am citit cartea Sfantul Inchisorilor, despre viata lui Valeriu Gafencu.

Dupa ce am vazut ca viata unui om poate fi schimbata inr-un mod atat de frumos prin prezenta Domnului am inceput sa simt prezenta lui.

Aceste revelatii sunt greu de explicat pentru ca sunt lucruri intime si in general oamenii te judeca gresit daca le povestesti.

Am simtit dragostea Domnului in biserica prin intermediul preotului care s-a comportat foarte frumos, atat la spovedanie cat si la nunta.

Am mai simtit aceasta dragoste cand, impreuna fiind cu sotul meu in biserica, in timpul predicii, mi s-a intamplat un lucru ciudat, parca cineva imi spunea ca daca voi avea un baiat sa se cheme Emanuel, sotul meu mi-a spus la iesirea din biserica ca si el a avut exact acelasi gand.

Aceste revelatii sunt extrem de rare si tocmai de aceea trebuie pretuite.

În prealabil postat de ovidiu b.

O noua capcana pentru cei mandri.

Corect!
Asadar, spre folosul lor (ca s-or trezi, cumva, dupa ce posteaza) dar si al celor care le vad ratacirea, spre luare aminte.

Dar mai e un aspect, pe care nu l-ai amintit, din pacate.
Nu-l voi aminti, atunci, nici eu.

Ar fi de folos ca initiatorul topicului sa ne impartaseasca din experienta sa.
Daca este un lucru rau acesta, cum putem sa atragem si alte persoane spre credinta, daca nu vrem sa impartasim celorlalti cum a lucrat D-zeu in viata noastra?

[Lucian008]

În prealabil postat de ioan cezar

Corect!
Asadar, spre folosul lor (ca s-or trezi, cumva, dupa ce posteaza) dar si al celor care le vad ratacirea, spre luare aminte.

Dar mai e un aspect, pe care nu l-ai amintit, din pacate.
Nu-l voi aminti, atunci, nici eu.

Imi cer scuze daca am smintit pe cineva. Clar nu asta a fost intentia mea. Eu nu m-am referit in nici un caz la parasiri ale trupului sau la exaltari, lucruri caracteristice celor cu adevarat sfinti. Eu ma refeream la experinete de genul rugaciunii prin care am ajuns la constientizarea micimii noastre si a maretiei lui Dumnezeu. La experiente in timpul carora am putut "gusta" o particica din minunea rugaciunii. Cand am fi vrut sa ii multumim din toata fiinta noastra lui Dumnezeu pentru tot. O fractiune de secunda cand am intrezarit ceva din maretia lui Dumnezeu.
Nu cred ca eu un motiv de mandrie.
Si ca sa raspund la postarea unde se spunea sa povestesc o astfel de experinta. Nu sunt atat de induhovnicit. Chiar nu sunt. Si nu o spun cu falsa smerenie. De altfel sunt destul de evidente patimile mele: se vede ca sunt mandru, se vede ca imi place sa ma contrazic, se vede ca sunt destul de intolerant, se vede vad mereu paiul din ochiul celuilalt. Stiu cat sunt de grave patimile astea si la ce duc. Am perioade in care imi propun sa incetez. Dar imi iese intr-o anumita masura si dupa ma ia valul. Nu am sa povestesc ceva ce poate parea extraordinar. Dar am avut momente care m-au... nu stiu cum sa spun, doar ca au lasat semne. Si cand am vazut postarea lui Ioan mi s-a parut ca e genul de experienta care ne da o "monstra" din viata vesnica. Multi oameni se pot sminti sau pot fi dezamagiti de recompensa vietii vesnice. Cum adica "Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis."? Nu este reprezentata de placerile vietii de aici? Ce o fi asa de impresionant in a-L cunoaste pe Dumnezeu. Experientele mele de genul acesta au fost extrem de putine. Doua sau trei. Ar putea parea ciudat ca fiind atat de impresionate nu imi amintesc nici macar numarul fiind atat de putine. Poate. Dar toate au avit aceeasi desfasurare, de aceea nu imi amintesc numarul. De fapt nu asta e important. Desfasurarea a fost de felul urmator: cadere in pacat, constintizare ca fara Dumnezeu nimic nu se poate (constientizare rationala si nu bazata pe credinta, deci clar lipsea un element esential pentru inceput), rugaciune prin care ceream iertare, ceream apropiere de Dumnezeu (evident un element esential, pe care rational ti-l poti impune cand te rogi, dar efectul vine doar din inima si daca nu ai suficienta vointa nu iti iese) si in acelasi timp, pacatos fiind ceream si cele lumesti. Dar toate nu ma faceau decat sa constientizez pacatosenia si micimea mea. Si in acelasi timp maretia lui Dumnezeu. Asta ma pacea sa plang faca sa ma pot controla. Linistea din plans? Si in acelasi timp zbucim? E greu de spus. Cum sa iti doresti sa plangi? Dar am zis ca asta s-a intamplat de putine ori. De extrem de putine ori. Si Doamne am mai incercat. Dar nu vine.
Poate ca sunt egoist. Poate ca de fapt cautam o "reteta". Nu stiu.

În prealabil postat de TunsDiana

Aceste revelatii sunt greu de explicat pentru ca sunt lucruri intime si in general oamenii te judeca gresit daca le povestesti.

Nu stiu daca ceea ce am trait eu se poate numi revelatie...
dar sunt intr-adevar lucruri intime care pentru altii nu ar avea nici pe departe aceeasi valoare, sau ar parea fara nicio noima. De aceea nu cred ca e o idee buna sa povestim. Daca vine in mod firesc in alt context, e altceva.

In plus, nu stiu cum pot sa atragi pe cineva la credinta... poate doar prin exemplul personal, de zi cu zi, trait si nu vorbit/ povestit...