Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nişte părinţi şi-au adus fiul îndrăcit la Sfântul Partenie al Lampsacului. De obicei, Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, le ajuta celor nefericiţi fară să se lase rugat. De data aceasta însă, el s-a arătat nemulţumit. Căzând la picioarele omului lui Dumnezeu, părinţii îl rugau cu lacrimi să le scape fiul de boală. Nevoitorul a răspuns: „Fiul vostru nu este vrednic de vindecare, fiindcă duhul-chinuitor i-a fost dat ca pedeapsă pentru că este aproape ucigaş de tată”. Părinţii s-au îngrozit, iar Sfântul a lămurit: „Fiul vostru vă jignea deseori?”. „Da”, a răspuns cu durere tatăl. „V-aţi rugat, în amărăciunea voastră, ca Domnul să-l pedepsească?”. „Da, am păcătuit înaintea Domnului”, au recunoscut suspinând părinţii. Atunci, Sfântul a răspuns: „N-are decât să sufere, fiindcă şi-a meritat pedeapsa”. Însă părinţii cei iubitori, neputând îndura gândul acesta, nu încetau să verse lacrimi şi să-l roage pe făcătorul de minuni. Mişcat de rugăminţile lor fierbinţi, acesta a cerut de la Dumnezeu iertare pentru tânăr, l-a binecuvântat şi, rugându-se, l-a tămăduit.
Aşadar, să fim mai prevăzători când cerem ceva de la Dumnezeu! Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc... şi nu blestemaţi... „Nu vă răzbunaţi singuri”, învaţă Apostolul Pavel, ci „lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu... Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea... Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12,14 şi 19-21).
(K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Cum s-a ajuns la învârtoşarea inimii? Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul de n-ar mai vedea nimic, apoi s-ar izbi într-un stâlp sau s-ar ciocni cu altă maşină. E un dar de la Dumnezeu faptul acesta că mintea nu stă la un singur gând. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet – gândiţi-vă, cei care v-aţi uitat la necuviinţe, la filme necuviincioase, cu ele te întâlneşti când te rogi, în loc să-ţi vină în minte Dumnezeu în lumina de pe Tabor, îţi vin în minte spurcăciunile întunecate de la televizor.
Arhimandrit Teofil Părăian

[cristiboss56]

Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii... Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie...
Sănătatea nu depinde numai de hrană, ci cel mai mult de liniştea sufletească. Viaţa în Dumnezeu, desprinzându-se din valurile lumii, umbreşte cu pace inima, iar prin aceasta ţine şi trupul tot în stare de sănătate. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în mod radical sănătatea. Postul şi, în general, viaţa trăită în post sunt cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi înflorirea ei.
A vă păstra sănătatea este o datorie. Păstraţi-o! Căci şi cei sănătoşi trebuie să se gândească la moarte. Ea este în spatele tuturor şi fiecare trebuie să se întoarcă mai des la gândul: iată, vine moartea!
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Un aspect foarte sensibil și subțire al rugăciunii minții, al acestei nevoințe a minții, care pe toți ne încurcă și ne îngreunează în timpul rugăciunii în sine, este concentrarea minții în ceasul în care ne facem canonul de rugăciune. Părintele ieromonah Efrem de la Xiropotamu, ascet încercat într-ale rugăciunii, a spus o vorbă înțeleaptă: trebuie să ne îngrijim de propria noastră minte, să nu o lăsăm să vagabondeze. Iar lucrul acesta este foarte serios și foarte important. Căci atunci când ne facem canonul și facem rugăciunea minții cu metanierul în mână și suntem sorbiți de rugăciune, dintr-odată mintea începe să alerge, să se împrăștie, să se ducă în-colo și-ncoace. Precum a spus și Părintele Efrem, mintea vagabondează în ceasul acela. Aceasta este o observație plină de înțelepciune.
Cel mai important este cum putem să ne păzim mintea, să o închidem în cămara ei, în chilie, astfel încât închisă întru sine să nu mai plece. Este lucru sensibil și greu de realizat, deoarece este vorba de minte. Poate să vrea omul, dar starea minții este o stare pe care omul nu prea poate să o controleze, să spună: iau lucrul acesta și-l închid în cameră; nu se poate. Mintea este minte, este numită inteligibilă, adică nu are nimic material, este duh nu este lucru. Înseamnă că este nevoie de o pre-lucrare și firește, o lucrare sistematică, ascetică, pentru a putea fi închisă și dedicată lucrării rugăciunii. Cum spune un părinte: mintea ta să fie înlăuntrul rugăciunii. Să nu se împrăștie mintea, ci colo, în „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” acolo, neîncetat, și așa să comunici cu Hristos și să spui: să mă miluiască! Greutatea vine din faptul că mintea se împrăștie.
Prin ce metode am putea să adunăm mintea întru sine? Nu trebuie să vagabondezi în ceasul rugăciunii. Să înduri orice fără să cârtești. Sentimentul păcătoșeniei, simțământul, în primul rând, al atotprezenței lui Hristos, acestea îmtreună nasc o frică curată, divină, nu negativă, ceva ce te încremenește, iar mintea o lipește de numele pomenit. Acolo este reușita noastră, toată arta acestei situații. Această frică divină curată adună, fiindcă mintea a devenit deja o mie de bucăți. Câte gânduri avem, atâtea patimi avem. Să ne imaginăm ce gândim timp de 24 de ore. E, dacă le aranjăm după niște criterii serioase și facem o ierarhizare, vom vedea de câți demoni am fost războiți și câte cugete străine am avut și câte compromisuri duhovnicești am făcut în numai 24 de ore. De aceea și sfinții părinți insistă să cultivăm această rugăciune a minții și să cheltuim cât de mult timp este cu putință pentru pomenirea binecuvântatului și preadoritului nume al lui Hristos.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

[cristiboss56]

Iertarea păcatelor se dă nu pentru meritele noastre, ci din mila iubitorului de oameni Dumnezeu, Care întotdeauna este gata să ierte, îndată ce omul se întoarce la El cu căinţă. Şi ne face nevrednici de iertare nu mărimea ori mulţimea păcatelor, ci numai necăinţa. Îndată ce vă căiţi şi vă zdrobiţi inima, iertarea vă este rânduită în Cer, iar în momentul spovedaniei această hotărâre cerească vă este pronunţată.
Domnul Mântuitorul a luat în Trupul Său pe cruce zapisul tuturor păcatelor oamenilor şi acolo l-a rupt. Aplicarea faţă de fiecare a acestei nemărginite milostiviri se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală. Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea dreptăţii lui Dumnezeu. Slăbirea încrederii în acest lucru şi sărăcirea nădejdii în milostivirea lui Dumnezeu sunt provocate de vrăjmaşul nostru.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

-Părinte, ce legătură există între credinţă şi dragoste?
-Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul Său, care este semenul nostru. Iar din revărsarea dragostei noastre, care nu mai încape în inimă şi se revarsă în afară, se adapă şi sărmanele animale. Dacă credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte.
Cuviosul Paisie Aghioritu

[cristiboss56]

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.
2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.
3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.
4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.
5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.
6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.
7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

[cristiboss56]

Multe familii încearcă astăzi să impună rugăciunea lungă şi deasă copiilor lor, dar, din păcate, se întâmplă ca aceştia să o urască mai târziu. La un moment dat, am citit cartea unui mare duhovnic contemporan, care îi scria unui copil destul de mare: „Nu trebuie să înveţi atâtea rugăciuni, rosteşte doar Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu!” Toate cele legate de sfinţenie, de măreţie şi Biserică un copil trebuie să le primească în măsura în care e capabil să le asimileze.
Un copil mic abia dacă reuşeşte să asculte întreaga pravilă a rugăciunilor dimineţii. Doar copiii extraordinari, aleşii Domnului, se pot ruga în mod conştient mai mult timp.
Este mai înţelept ca, gândindu-se bine, rugându-se şi sfătuindu-se cu cineva mai înţelept, părinţii să compună pentru copii o rugăciune scurtă sau o pravilă mică, compusă din rugăciuni scurte şi lipsite de complexitate. Fie ca aceasta să fie prima lor pravilă de rugăciune, după care, încetul cu încetul, odată cu înaintarea în vârstă, să se adauge câte o nouă rugăciune.
Va sosi, astfel, și ziua când el va dori să treacă singur de la rugăciunea pentru copii la cea din pravila mare. Copiii vor să-i imite întotdeauna pe cei maturi, iar atunci când vor face aceasta, vor avea o rugăciune statornică şi puternică. Altfel, copilul se va teme de părinţi şi doar se va preface că se roagă.
Pr. Maxim Kozlov

[iustin10]

În prealabil postat de cristiboss56

. Însă, omul cu cât se îmbunătăţeşte, măcar la rugăciune, în retragere (deci nu în maşină sau în lume), trebuie să-şi simplifice cumva izvoarele şi dinăuntru şi din afară, pentru că noi suntem asaltaţi şi dinăuntru de ceea ce am depozitat în suflet Arhimandrit Teofil Părăian

Cine ar putea explica mai bine fraza aceasta? Adica omul trebuie sa se retraga din lume ? sau ce anume trebuie sa faca inlauntrul sau?

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Cine ar putea explica mai bine fraza aceasta? Adica omul trebuie sa se retraga din lume ? sau ce anume trebuie sa faca inlauntrul sau?

A te retrage din lume , nu inseamna a fugi in munti , in pustie , ci in a renunta treptat la "placerile " cotidiene , care ne rapesc extrem de mult timp de la cele de folos , inclusiv la rugaciune . Personal am renuntat aproape complet la Tv. si am redus timpul petrecut pe net cu peste 60 la suta .
Lucrarea launtrica necesita multa rugaciune , meditatie , muzica si lectura !
Cand spun muzica si lectura , sti la ce ma refer !