Catehism Învățătura de credință ortodoxă

[Iorest]

Catehismul reeditat în 1992

INTRODUCERE
CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI
1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?
Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea
sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după
cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va
pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

2. Dar ce este mântuirea?
Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în
Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să
conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci
Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I Tim. 2, 4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?
Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi
temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?
Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin
patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi apoi în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul, cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii SaLe...»
(Evr. 1, 1-3).
5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ
6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?
Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu
a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L
cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?
Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni.
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii
Părinţi.
Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra,
întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de
adevărul cel mântuitor.
Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din nesfârşita Lui iubire faţa de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?
Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de
mântuire, dar, întrucât nu toţi erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toţi oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în
păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?
Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii,
care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu.
Această Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9).
Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?
Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către unii eretici,
că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor.
Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător.
În al doilea rând, dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea.

Acei păgâni şi eretici judecau aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de iubire.
Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,
Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu
oamenii.
Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate
timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1).
Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El sălăşluieşte şi în inimile noastre.

Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul
şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.

Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe pamânt s-a făcut prin întruparea Sa în om.

Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „[i]În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2).
Un scriitor bisericesc arată astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniștit este sufletul nostru pâna nu se va odihni întru Tine».
2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întrucât este creat după «chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.

Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei
care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

[Iorest]

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea
omenească în lucrarea mântuirii?

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui întelepciune şi de împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi părere cu

Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastra ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului despre El.

Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi
pune încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu ne înşala, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi?4 «Nu e mai cuminte zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»5 De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastră se pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă,însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios.

[Iorest]

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

Prin Descoperirea pe calea firii, numit şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara de învăţături pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o.
Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit făr un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea înţelept şi prea iubitor. Întreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot Pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4)
Întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei arată că din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie.
6 Chiar dacă unele popoare se nchina la pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decât ele.
7 «Întreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”.
Lucrurile acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe artist»
.8 Sfântul Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul Psalmistului: „Cele nevăzute ale Lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).

[Iorest]

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea
supranaturală?

Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi (în Vechiul Testament) şi mai apoi prin Însuşi Fiul Său întrupat (în Noul Testament).
Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la câteva dintre însuşirile Lui.
Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală.
Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă, marginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau Revelaţia supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul credincios, adică prin credinţă marginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului.
Descoperirea sau Revelaţia supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul credincios, adică prin credinţă.

16. Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin
simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31).
Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea
supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale.
Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască.
Avem aici o Descperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi
23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura
proorocilor: Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri:
„După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în
zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).
Descoperirea prinsemne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

[Iorest]

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împarţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament.
Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri.
În rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal.
Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului.
Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17).
Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6).

Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotarât: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărise La Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).