intrebare

În prealabil postat de Jamaica

gresit...avea ceva libertate dar nu prea putea sa tina un serviciu din cauza afectiunii. nu doresc sa intru in detalii

si da frustrarea, disperarea, lipsa unei solutii au dus la o familie indurerata.

Milostenii si rugaciuni pot fi facute de catre cei din familie. Iar in privinta pomelnicelor, da, se pot trece alte rude cu tot neamul lor cel adormit. N-ar fi bine sa va cuprinda acum disperarea pe toti.

Dar si aceasta frustrare poate fi valorificata duhovniceste. Rugandu-se puternic cu rugaciunea vamesului, Dumnezeu poate sa mangaie si familia si sufletul celui adormit.
,, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma/ iarta-ma pe mine , pacatoasa, si pe N.

De asmenea exista:
ACATIST PENTRU CEI ADORMIŢI - Mănăstirea Dervent

[Jamaica]

În prealabil postat de antoniap

Milostenii si rugaciuni pot fi facute de catre cei din familie. Iar in privinta pomelnicelor, da, se pot trece alte rude cu tot neamul lor cel adormit. N-ar fi bine sa va cuprinda acum disperarea pe toti.

Dar si aceasta frustrare poate fi valorificata duhovniceste. Rugandu-se puternic cu rugaciunea vamesului, Dumnezeu poate sa mangaie si familia si sufletul celui adormit.
,, Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma/ iarta-ma pe mine , pacatoasa, si pe N.

De asmenea exista:
ACATIST PENTRU CEI ADORMIŢI - Mănăstirea Dervent

multumesc!

În prealabil postat de kikyo_ea

Offf cata putere spirituala trebuie sa aveti... Va admir. Eu, pacatoasa ma aprind si de la o discutie banala gen "basescu" si vorbesc la suparare. Felicitarile mele sincere si Domnul sa va ajute sa le salvati sufletele.

O, va rog sa ma iertati, insa nici macar nu ar trebui sa ne punem o astfel de problema...
Teribila capcana, cred eu, este sa ne gandim ca "avem putere spirituala". In clipa aceea, dimpotriva, cred ca obtinem alta "putere": demonica.
Fiti buna, asadar si nu ma ispititi...:)

Exista o serie de mituri, de prejudecati legate de persoana terapeutului. Una din ele este ca detine o putere speciala (culmea e ca, intr-adevar, detine o putere, cea terapeutica, alaturi de inca 2 P: permisiune si protectie), eventual oculta. Nu de putine ori clientii mei asteptau de la mine pur si simplu sa fac lucruri imposibile, eventual vreo magie ... Nu glumesc. Asteptarile acestea distorsionate le au majoritatea clientilor, pana inteleg cum sa se implice ei insisi in propria munca cu sine, pana sesizeaza in ce poate consta cooperarea pentru depasirea impasurilor, pana descopera limitele relatiei terapeutice etc.
Un alt mit este ca terapeutul nu se enerveaza niciodata, este calm, are discernamant infailibil, detine solutii la orice etc. Si mai ales ca e curat ca lacrima, ca e aproape un sfant, ca e un om perfect etc. Tot felul de bazaconii.
Terapeutii sunt oameni ca toti oamenii. Au slabiciuni, probleme personale, uneori lupta ei insisi din rasputeri cu necazuri care ii coplesesc, unii sunt alcoolici, altii sufera de tulburari din spectrul schizo si alte nenumarate grozavii. Oho, daca ati sti cate studii s-au facut si la ce rezultate au condus.... poate ca ati trece exact in pozitia opusa (ceea ce, insa, iarasi Nu ar trebui facut).
Cine doreste sa cunoasca tainele psihoterapiei si secretele terapeutilor, cred ca are doua cai: sa devina terapeut / sa intre in terapie. Acestea sunt singurele cai pe care le consider valide pentru a cunoaste cu adevarat aceasta profesie si oamenii sai.
Restul sunt pareri, opinii, prejudecati... pierdere de vreme si autosabotare (intrucat ne blocheaza accesul si folosul unei terapii, atunci cand chiar avem nevoie).

M-am folosit de prilej ca sa raspund unor intrebari precum si unor atacuri puerile si rauvoitoare care s-au tot purtat pe aici pe forum, de catre gura-casca si alde stie-tot,
oameni care in mod evident ar avea doar de castigat daca ar intra intr-o forma sau alta de consiliere.

Si daca tot am deschis subiectul, sper sa il inchid pentru totdeauna in legatura cu alta tampenie: ca as face aici un demers de atragere a clientilor pentru propriul cabinet. Pai, asta e o aberatie, intrucat un om de meserie nu intra niciodata in relatie terapeutica cu oameni pe care ii cunoaste deja, avind o altfel de relatie. S-ar produce confuzia numita "cine ce este", ar aparea urata problema a relatiilor paralele etc. Deci, cata vreme nu voiesc sa imi fac singuri necazuri, nu voi accepta in ruptul capului sa lucrez cu vreun coleg de pe forum. Sper ca acest punct s-a lamurit definitiv.

In fine, ar mai fi un motiv serios: momentan nu am cabinet si nici nu intentionez sa am in curind. Din toamna voi lucra iarasi ca profesor de psi in invatamantul liceal. Acum sper sa am putina liniste din partea nu putinilor banuitori, suspiciosi si mai stiu eu caror oameni care m-au tot sacait pe privat si chiar prin diverse postari.

Imi cer scuze pentru ca m-am abatut mult de la topic.
Ma reintoarc doar pentru a ma alatura lui Costel, cu toata convingerea, legat de afirmatia lui legata de SENSUL bolii, al suferintei. Logoterapia si terapia ortodoxa tocmai aici isi au punctul forte si ii multumesc lui Costel ca a reamintit acest punct central in terapia bolilor sufletesti si in problema suicidului.
Nu de putine ori am meditat, impreuna cu clientii mei, la cartea lui Iov. A fost intotdeauna cu folos. Nadajduiesc ca ne va fi de folos tuturor, totdeauna.

P.S. Sa le salvez sufletele?.......:)))) Oh, Doamne... Va rog sa nu mai ganditi / scrieti astfel de vorbe!

[kikyo_ea]

Imi cer iertare. Nu asta a fost intentia mea.

Inteleg...
Va rog sa ma iertati pentru ca am prezentat o idee generala / o pozitie de principiu, intr-un dialog cu accente foarte personale...:)
Va asigur ca am inteles buna dvs. intentie si ca va sunt recunoscator pentru mesajul cald, afectuos, pe care am simtit de la inceput ca mi l-ati adresat. A fost doar o problema de formulare, cred.
Sper sa intelegeti si dvs. buna mea intentie.
Domnul sa ne ocroteasca!

[AlinB]

În prealabil postat de Jamaica

gresit...avea ceva libertate dar nu prea putea sa tina un serviciu din cauza afectiunii. nu doresc sa intru in detalii
si da frustrarea, disperarea, lipsa unei solutii au dus la o familie indurerata.

De doua ori indurerata.
Nu doar ca a pierdut un membru al ei, ci si cum l-a pierdut.
Sinuciderea e echivalentului unei ratari majore (ca sa nu mai vorbim de ce inseamna dpdv spiritual).

În prealabil postat de Jamaica

cu o boala (nu psihica). a fost si la manastiri si nimic nu i-a ajutat din cate cunosc, ce este in sufletul omului nu ai cum sa stii

Din pacate a fost doar sa caute vindecarea fizica si nu pe Dumnezeu care i-ar fi putut da vindecarea.

Daca l-ar fi cautat pe Dumnezeu, probabil ca le-ar fi avut pe amandoua, asa ..fara nici una.

Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii la cel care sufera de o boala care ii da dureri cumplite, nu are analgezice si nici nu intrevede vreo scapare, nici spre vindecare, nici spre moarte.
Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii a unui om inchis si torturat groaznic.

Dar intr-o societate in care sinuciderea poate fi motivata de o indispozitie, omul neavand nici lipsuri nici dureri majore nu poate fi decat un gest de lasitate, o "evadare" dinspre rau (relativ) spre si mai rau (spiritual vorbind).

[Kronos]

În prealabil postat de AlinB

Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii la cel care sufera de o boala care ii da dureri cumplite, nu are analgezice si nici nu intrevede vreo scapare, nici spre vindecare, nici spre moarte.
Poti intelege disperarea si gestul sinuciderii a unui om inchis si torturat groaznic.

Dar intr-o societate in care sinuciderea poate fi motivata de o indispozitie, omul neavand nici lipsuri nici dureri majore nu poate fi decat un gest de lasitate, o "evadare" dinspre rau (relativ) spre si mai rau (spiritual vorbind).

Nu pricep de ce atâția oameni au o problemă în a percepe creierul ca pe un organ ca oricare altul care se poate defecta. Un om cu un psihic sănătos nu se sinucide dintr-un moft, nu se sinucide de plăcere sau dintr-o supărare minoră, ci pentru că fiziologia creierului s-a schimbat. Dintr-un șoc, dintr-o suferință îndelungată.. Se schimbă felul în care gândești. Când se îmbolnăvește pancreasul și apare diabetul (deși nu numai o dereglare a acestuia poate provoca boala) luăm „bulina” și mergem mai departe. Creierul, însă, e învăluit într-o aură de misticism și perceput ca un organ cu forțe oculte.. Problema cred că apare în urma unei greșeli în stabilirea raportului cauză-efect. Tulburările psihice apar ca urmare a modificării exprimării genelor ce dictează sinteza proteică, a modificării sensibilității receptorilor și, deci, a modificării generării și propagării impulsului nervos.

Nu vă mai grăbiți să judecați atât sinuciderea că nu știți cum se simte un om care în pragul ei. Pe cei care o fac nu-i duce capul că dacă omul respectiv ar gândi și s-ar simți cum gândesc și simt ei, nu ar mai recurge la gest?

[Jamaica]

...........

În prealabil postat de Kronos

Creierul, însă, e învăluit într-o aură de misticism și perceput ca un organ cu forțe oculte.. Problema cred că apare în urma unei greșeli în stabilirea raportului cauză-efect. Tulburările psihice apar ca urmare a modificării exprimării genelor ce dictează sinteza proteică, a modificării sensibilității receptorilor și, deci, a modificării generării și propagării impulsului nervos.

Nu vă mai grăbiți să judecați atât sinuciderea că nu știți cum se simte un om care în pragul ei. Pe cei care o fac nu-i duce capul că dacă omul respectiv ar gândi și s-ar simți cum gândesc și simt ei, nu ar mai recurge la gest?

Cum adica organ cu forte oculte? ... Ce face el? Vraji?... Cat despre faptul ca ascunde multe mistere, ca ne uimeste necontenit atunci cand incercam sa aprofundam anatomia si fiziologia lui, asta e chiar adevarat. Orice tratat modern din domeniu citim, suntem cel putin incurcati sub impresia datelor care solicita serios intelegerea si imaginatia noastra. Ma refer la cei care am studiat cat de cat sistemul nervos, ca despre neinitiati nici nu are rost sa vorbim, ei nu pricep nimic sau pricep prost. (Oare e intamplator faptul ca specializarea cea mai indelungata si mai dificila a unui medic este cea din neurochirurgie?)
Poate ai vrut sa spui ca ne simtim oarecum descurajati atunci cand studiem creierul omenesc. Mda... Depinde insa ce asteptari avem. Daca aflam de la inceput ca ne confruntam cu sistemul cel mai complex din organismul uman, ca studiile din domeniu sunt departe de a fi lamurit pana la capat vreo problema, atunci poate ca am avea o perceptie mai realista asupra creierului si asupra capacitatii noastre de a-l cunoaste cat de cat.
Pe de alta parte, un anumit respect se impune de la sine. Pai, sa ne gandim o clipa:
- e organul cu cele mai multe celule (miliarde)
- interconectate, direct sau indirect, astfel incat "in creier totul se leaga cu totul" (principiul, de inceput de secol 20, al savantului Le Ny)
- ale carui celule se pot divide si inlocui/regenera (asta s-a descoperit abia in ultimii ani)
- la care vin toate informatiile din organism si de la care pornesc comenzi pentru toate componentele corpului, nimic nefiind lipsit de monitorizare si conducere cerebrala in corpul nostru
- care detine o capacitate incalculabila de stocare a informatiilor si o viteza si adancime de procesare uluitoare, cu efecte inclusiv creative (performanta pe care, in ciuda dotarilor, nu o detine deocamdata nici un computer)
- responsabil de reglajul si conducerea tuturor activitatilor umane (joc, munca, invatare, creatie - nu se poate cand esti lipsit de creier...)
- legat, indiscutabil, desi nu se stie prea precis in ce mod, de viata psihica, de suflet (unii vad creierul si sufletul coabitind, precum o gazda si un parazit; altii vad sufletul ca pe o functie a creierului; altii considera ca sunt doi vecini de apartament siliti sa convietuieasca o vreme, desi s-ar lipsi daca ar fi posibil; altii cred ca sufletul naste totul inclusiv pe creierul sau etc. etc. Teorii si teorii, modele si modele, savanti si savanti, scoli si scoli, dovada ca acest organ preocupa in gradul cel mai inalt pe posesorii de creier.)

Am incercat sa trasez o linie foarte subtire, caricatural de schematica, in legatura cu motivatia noastra de a lua in serios creierul. Pentru a aprofunda problema (iar nu pentru a bagateliza, desconsidera - tipic nevrotic - realitatea) e nevoie de ani lungi de studiu serios. Eu am facut-o pe branci intre 20 si 35 ani si garantez ca abia de am zarit un strop din zarea problemei, in ciuda faptului ca am si publicat 2 volume, prin anii 95, din care mai dadeau examene pe la Medicina, Biologie si Psihologie cei din anii I si II. (Cine doreste sa verifice informatia, poate sa caute si sa citeasca la biblioteca oricareia dintre facultatile amintite.)

Cat despre faptul ca unele centre de investigatie a fenomenelor psi (in special rusesti si americane) au adus la cunostinta publicului date din domeniul parapsihologiei, implicit din activitatea creierului, asta nu face decat sa arate ca ne aflam noi, cu mintea noastra mititica, intr-un stadiu infantil al cunostintelor despre creier si ca, de va mai fi omenirea, aventura cunoasterii creierului va continua pe drumuri deocamdata nebanuite.

Nimic nu garanteaza ipoteza biologista, aflata intr-unstadiu inca incipient, ca tulburarile psihice sunt un fel de efect al unei disfunctii biochimice cerebrale.
Desi o lezare anatomica (de pilda o ablatie) sau o dereglare functionala a activitatii creierului sunt urmate, cel putin o vreme, de tulburari semnificative ale vietii psihice: aceasta nu constituie un motiv suficient de tare pentru a admite ca boala psihica decrge, ca sa zic asa, din imbolnavirea creierului.

Sa dau un exemplu, legat chiar de suicid si depresie: desi medicamentele antidepresive au o rata oarecare (nu grozav de mare) de succes, fie si temporar (intrucat au loc frecvent recaderi), exista in paralel abordarile: psihanalitica, cognitivista si, mai ales, psihoterapia ortodoxa ale caror rezultate, arata cercetarile, sunt cel putin comparabile cu interventia medicamentoasa, de nu chiar superioare.

In teorie, aflam de pilda ca depresia este numita si "sindromul de neajutorare dobandita". Dobandita cum? Prin invatare! Oamenii invata pur si simplu sa gandeasca, simta, voiasca, sa actioneze, sa reactioneze intr-un mod pe care il etichetam noi cu termenul de depresie.
Cum e aici cu rolul creierului? E limpede ca el nu genereaza depresia, ci gazduieste, facind posibila, reprezentatia ei teatrala... Pe bulevardul social, desigur, ca sa pomenesc si neglijatul factor numit socialul (relatii, roluri, ierarhii, presiuni, clisee culturale, reprezentari sociale, cutume-obiceiuri, traditii etc.) unde, mai nou, ne dam in vant dupa cross/culture...

Abuzul de psihotrope - neuroleptice, sedative, hipnotice si alte bazaconii, au adus deja date alarmante in literatura medicala din intreaga lume. Am dori bucurosi sa scapam de psihotrope insa, deocamdata, ne lasam purtati de obisnuinta abordarii biochimice si visam mai departe la medicamente tot mai performante.

Interesant insa, pentru a spune si contrareplica, urmatorul fapt: vin la spital tot felul de "indraciti", unii trimisi chiar de oamenii Bisericii care, dupa niscaiva neuroleptice si putina odihna, dupa o cura de liniste si grija profesionista, se trezesc parasiti de toti dracii care ii bantuiau. Hopa! Cum vine asta? ..... Pai, probabil, a fost la mijloc vreun diagnostic gresit, vreo pripeala, ne asigura balbaindu-se desteptii care, initial, se aratau foarte convinsi ca iar au prins o vrajitoare.... (Personal nu stiu ce sa zic, raman insa atent la noutati in domeniu.)