Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (8)

SOCIETATEA

Dreptatea

=PARTEA A TREIA=

-I-

Îndatoririle au fost împărţite în stricte şi mari. Să nu răspunzi la bine cu rău e o îndatorire strictă. Să faci bine întotdeauna pentru că aşa se cuvine e o îndatorire mare a cărei îndeplinire o aşteptăm de la ceilalţi, la fel cum ei o aşteaptă de la noi.

Au fost multe nedreptăţi în toate timpurile. Istoria le condamnă, înregistrând totodată faptele bune ale acelora care au iubit atât de mult dreptatea că şi-au dat şi viaţa pentru ea. Adevăraţii prieteni ai dreptăţii nu s-au lăsat influenţaţi nici de teamă, nici de interes, iar răspunsul lor la ameninţări sau promisiuni a fost întotdeauna „Nu!” pentru că le era imposibil să nu-şi facă datoria.

Dreptatea distributivă se aplică femeilor mai mult în sfera căminului. Ele nu se prea implică în treburile publice, deşi de la Debora, profetesa care judeca în Israel sub un palmier, au fost destule suverane drepte. Să veghezi la menţinerea ordinii publice, la respectarea interesului general şi privat, la garantarea de drepturi egale tuturor, să trebuiască să decizi declararea unui război sunt responsabilităţi greu de asumat. Dreptatea la cele mai multe dintre femei se confundă cu nepărtinirea. Nepărtinirea le e necesară în relaţiile sociale pentru că sunt înclinate să urmeze primul impuls, să vadă lucrurile doar din punctul lor de vedere. Blândeţea e cu siguranţă virtutea principală a sexului lor, dar ea poate veni din slăbiciune, din capriciu,
dintr-o fantezie în judecăţi. De aici până la nedreptate în fapte nu e decât un pas. Ele au deci obligaţia să-şi cultive obişnuinţa de a recunoaşte imparţial ce e drept.

-II-

Dreptatea presupune într-adevăr un drept recunoscut şi pozitiv spre deosebire de nepărtinire, care deşi îşi are sursa în simţul moral, ascultă totuşi de îndemnurile inimii. Dreptatea strictă e pentru bărbat o obligaţie, nu-l laudă nimeni pentru ea. Nepărtinirea e dimpotrivă la femeie o virtute foarte apreciată, fiind aproape imposibil de practicat fără folosirea devreme a raţiunii pentru a reprima pornirile care tulbură judecata şi pentru a alege liber calea datoriei.

Femeile, având dintotdeauna o mare influenţă asupra opiniei publice, sunt datoare faţă de societate s-o exercite în favoarea unor cauze drepte. Ele să ştie să ierte şi să deplângă răul, dar să nu ajungă niciodată să-l justifice sau să-l apere din lipsa acelei limpezimi a judecăţii care împiedică sensibilitatea s-o ia razna. Nu ajunge ca autoritatea lor în Familie sau în comunitate să fie plină de farmec şi bunăvoinţă, e important ca ele să dea dovadă de spirit de dreptate în purtarea lor, să vadă clar nedreptatea şi să nu se teamă s-o semnaleze.

Chiar când facem bine, trebuie să fim drepţi. Sacrificiul cel mai dezinteresat poate fi nedrept, dacă lipseşte pe cineva de timpul nostru sau de afecţiunea noastră. E ceea ce femeile nu înţeleg prea bine, atrase cum sunt de faptele bune şi uitând de îndatoriri obligatorii. Să-ţi neglijezi Familia pentru activităţi facultative de voluntariat, s-o lipseşti de cele necesare oferind ca donaţie banii de cheltuială, să faci rău unui străin ca să-i faci bine unui prieten, să combaţi o cauză bună când e susţinută de cineva care-ţi displace sunt forme de nedreptate frecvente cu atât mai crude cu cât sunt mai pătimaşe şi mai oarbe.

-III-

Foarte puţine persoane sunt drepte în mod firesc, iar dintre cele care sunt unele manifestă adesea reticenţă din interes. Să nu mai ai decât doi lei şi să fii nevoit să dai unul e greu oricare ar fi motivul pentru care trebuie s-o faci. Dar cum putem fi drepţi, dacă nu facem ce e drept indiferent de împrejurări? Spiritul de dreptate ne face în acelaşi timp să fim îngăduitori cu cei lipsiţi de el şi ne ajută să li-l insuflăm. Virtuţile nu se exclud una pe alta, ci se completează reciproc.

Cele de mai sus pot fi folositoare unei tinere. Ea va învăţa din ele să nu-şi conceapă contabil existenţa ca pe diferenţa dintre încasări şi cheltuieli, să nu ceară reciprocitate riguroasă în toate. Dacă suntem drepte, nu ne vom imagina că lumea e făcută pentru noi, nu vom ocupa peste tot cel mai bun loc, nu vom trăi fără să ne pese de cei pe care i-am putea călca în picioare. Aplicarea virtuţii dreptăţii în toate ne va ajuta să stârpim din noi microbul egoismului, care altfel ne-ar îmbolnăvi iremediabil.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DATORIE, EGOISM, MORALĂ ŞI IUBIRE CREŞTINĂ

Datoria

Ceea ce ne impune în prezent Patria e o necesară misiune istorică. Pentru a o îndeplini trebuie să renunţăm la confortul personal. Nu e uşor, dar făcându-ne datoria ne vom recăpăta respectul de sine. Ideologia actuală, o ideologie a plăcerii şi egoismului, trebuie înlocuită cu o ideologie a datoriei şi a generozităţii.

Depăşirea egoismului

Egoismul, favorizând cultul propriei persoane şi satisfacerea capriciilor individuale, se transformă, prin forţa lucrurilor, în narcisism cu consecinţe uşor de sesizat. Raporturile umane dezinteresate, încurajate de generozitate, sunt înlocuite de calcule şi de tranzacţii.
Oportunismul şi cinismul detronează respectul. Marea generozitate creatoare dispare în folosul meschinăriei sterile. Pe măsură ce personalităţile noastre se hipertrofiază totul se degradează. Măreţia umană face loc răutăţii, bestialităţii şi primitivismului.
Nimic trainic, valoros nu se poate realiza în această dezordine. Omul nu poate rămâne om urmând panta alunecoasă a instinctelor generate de partea de jos pântecului şi de stomac, ci, dimpotrivă, păstrându-şi libertatea de a le spune nu. Nobleţea se câştigă prin cumpătare şi alegeri care trebuie să fie alegeri ale creierului şi nu ale viscerelor. Nu e vorba aici de a neglija latura instinctivă a omului ci de a o depăşi, de a o subordona unui ideal adevărat care să nu fie acela al unor plăceri nefireşti şi degradante. Or tocmai asta se face în prezent: se incită animalul din noi. Trebuie să scoatem îngerul din fiară. Nu un înger descărnat şi himeric, ci un înger cu chip de om, a cărui privire se îndreaptă spre lumina cerului, nu spre bezna abisului.

Morala

Omul care îşi face datoria faţă de semenii săi şi Patrie este un om care îşi păstrează şi el libertatea interioară, exigenţele proprii, conştiinţa de sine, dar spre deosebire de egoist îşi subordonează fapta la ceva mai presus de el. Prin aceasta el se autodepăşeşte şi-şi realizează un anumit echilibru interior în acelaşi timp spiritual, intelectual şi afectiv. Pentru a ne elibera de tirania instinctelor josnice şi a egoismului avem nevoie de credinţă în Dumnezeu şi de morala creştină, adică de o morală a datoriei şi a sacrificiului pentru aproape. Morala creştină presupune stăpânire de sine, perseverenţă, bun simţ şi forţă sufletească. Aceasta nu exclude entuziasmul, pasiunea, ci dimpotrivă. De altfel nimic mare nu s-a făptuit pe lumea aceasta fără pasiune. Dar pasiunea nu trebuie să fie patimă instinctivă, ea trebuie să fie pasiune pentru ideal, pentru adevăr, pentru bine. Pasiunea datoriei trebuie să distrugă patimile.

Puterea de a iubi

Pentru a ne putea face datoria faţă de semeni şi faţă de Patrie avem nevoie şi de iubirea creştină. Puterea de a iubi creştineşte ne determină să fim atraşi de frumuseţe, de bine, de adevăr, de dreptate. E o putere creatoare prin excelenţă. Ea dă naştere tuturor virtuţilor, ea inspiră sentimentele cele mai generoase, ea ne îndeamnă la fapte bune. Fără ea nu există ideal, inima e goală şi acţiunea sterilă.

Mareş Bogdan

[TINERI PENTRU ROMANIA]

ATACUL
de maior (r) Vasile Tomescu

Şuieră gloanţele, şuieră vântul,
Se aude bubuit de tun,
Printre explozii răscolind pământul,
Batalionu’ îşi face drum.

Stă neclintit în furtună, nesupus,
Germen de ordine în haos,
Camarazi înainte, capul sus,
N-avem timp de repaos.

Spice coapte, vieţi secerate,
Făina albă a pâinii de pe masă,
Căci din rănile noastre curate,
Speranţa va ţâşni mai frumoasă.

O speranţă mai mare, mai fierbinte,
O speranţă înaltă, nepieritoare.
Nu plângeţi pe ale noastre morminte,
Sufletul nostru e o rază de soare.

15 iunie 1942

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DESPRE CUVINTE

Cuvintele sunt mai mult decât cuvinte. Cuvintele freamătă, cuvintele mângâie, cuvintele cântă, cuvintele clădesc, cuvintele rezistă, cuvintele înving.

Visez, sper, strig, cânt, sunt. De două mii de ani limba română răsună pe plaiurile noastre. Ea inventează, ea spune dor, ea spune octombrie, ea spune aprilie, ea spune mare, ea spune port, ea spune frică, ea spune curaj, ea spune câmpii, ea spune munţi, ea spune speranţă, ea spune că suntem aici şi că vom rămâne aici.

Când nu mai sunt rostite corect sau când nu mai sunt iubite, cuvintele tac şi sunt uitate. Le vedem îndepărtându-se încet, încet şi dispărând. Dar
ne-am putea bate pentru ele, le-am putem apăra. Parcă vă aud spunând: „Vom lupta împreună!”

Cu cât vor fi mai mulţi poeţi care s-o scrie şi oameni care s-o vorbească, cu atât limba română va trăi mai mult.

Pârvu Ana Maria

[TINERI PENTRU ROMANIA]

[TINERI PENTRU ROMANIA]

UNIRE!

Mi-a plăcut întotdeauna ziua de 1 Decembrie. Era ziua când bunicul, veteran de război, arbora tricolorul la balcon. Era ziua când, copil fiind, vedeam oamenii mari renunţând la dispute şi reamintindu-şi că sunt fraţi. Până şi vecinul cu care ne certam mereu venea să discute cu tata la o bere. Aşa se face că 1 Decembrie mi s-a întipărit în minte ca o sărbătoare a înfrăţirii.

Şicanele pe care ni le facem reciproc, faptul că unii dintre noi sunt prea sărăci şi unii prea bogaţi, nedreptăţile, lipsurile nu trebuie să ne facă să uităm că suntem toţi români. Să depăşim, fie şi numai o zi pe an, momentele când suntem dezbinaţi, când suntem dezorientaţi, când nu mai ştim la ce să visăm, când considerăm cinismul inteligenţă, când indiferenţa ni se pare înţelepciune!

Pierdem prea mult timp vorbind despre ce ne desparte. Să vorbim, măcar de Ziua Naţională şi despre ce ne uneşte. Despre tot ce e frumos în această viaţă pe care ne-o construim la noi în Ţară, despre aceşti bărbaţi tineri care au devenit taţi excepţionali, despre aceste femei strălucitoare, curajoase, devenite mame iubitoare, despre tot ce ne poate îndreptăţi să spunem „A noastră-i lumea!”

Suntem un Popor generos, blând şi dârz. Suntem un Popor inteligent şi talentat. Suntem Popor ce poartă în inima lui mare căldura verii şi feeria albă a iernii. Vocea noastră trebuie auzită şi n-o putem face auzită decât dacă vom construi punţi între noi, nu garduri.

Tomescu Ionuţ

[Parascheva16]

[TINERI PENTRU ROMANIA]

NOI, VREMEA ŞI VREMURILE

La noi vremea şi vremurile sunt importante. Ele ne-au modelat un pic după chipul lor, iar noi le-am modelat un pic după chipul nostru.

Ne place iarna pentru că pe pagina ei albă ne putem schiţa viitorul, pentru că liniştea întinderilor acoperite de zăpadă ne permite reflecţia, pentru că putem face lucrurile pe îndelete, temeinic.

Uneori suntem la fel de tăcuţi ca iernilor noastre. Uneori iarna ne pare atât de lungă că nici nu observăm venirea primăverii. Nimeni nu se simte totuşi mai bine ca românul primăvara. Nu mai e frig, seva curge, dă frunza, apele se transformă în torente. Tumultul apelor stârneşte ecouri în noi. Totul ne pare uşor, ne simţim liberi, puternici şi mândri.

Iubim vara pentru că ne putem mişca voie. Vorbim vecinilor, plecăm în concedii sau vacanţe.

Toamna suntem viguroşi şi hotărâţi. Toamna încercăm afaceri noi, confruntăm idei, spunem răspicat ce ne doare. În toamna aceasta inima şi înţelepciunea au vorbit. Nu contează cu cine am votat, important e că am realizat un echilibru al puterii care împiedică orice derapaje. Prin fiecare din elanurile noastre, prin fiecare din realizările noastre, prin fiecare din crizele noastre ne manifestăm şi arătăm ce înseamnă să fii român.

Vulnerabili prin numărul nostru relativ mic, prin poziţia noastră geografică, a trebuit să fim timp de două mii de ani când lei, când vulpi după împrejurări. Aşa am reuşit ca la 1 Decembrie 1918 să transformăm iarna într-o primăvară românească. Aşa vom reuşi să înfruntăm tot ce ne va sta împotrivă. Plăpânda ramură de salcie se pleacă în furtună, dar nu se frânge.

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Pârvu Ana Maria

[TINERI PENTRU ROMANIA]

O POSIBILĂ CATASTROFĂ UMANĂ

Ne pândeşte o posibilă catastrofă umană. Societatea se transformă treptat în opusul ei prin distrugerea legăturilor sociale, prin exacerbarea rivalităţilor dintre oameni, prin egoism, prin excludere.

Descompunerea societăţii în elementele sale componente, indivizii, se bazează pe o concepţie contrară firii umane. Nevoia de a fi alături de semenii săi e vitală pentru om. El cade repede pradă narcisismului, desfrâului şi consumului excesiv de bunuri, dacă e izolat de ceilalţi.

S-ar impune curăţarea gândirii moderne de prejudecăţile sale şi revenirea la valori care dau nobleţe existenţei ca responsabilitatea, onoarea, curajul, credinţa în Dumnezeu, altruismul, respectul reciproc, patriotismul şi ataşamentul faţă de Familia tradiţională.

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CASA PĂRINTEASCĂ
de Léon-Pamphile Lemay

Când am albit, când am îmbătrânit,
Am mai trecut o dată pe la ţară
Ca să văd căsuţa unde am copilărit,
Plopii zvelţi şi livada ce-o-nconjoară.

Sufletul mi-e încă în acele locuri frumoase
Unde am dus un timp o viaţă liniştită.
Am răscolit cenuşa în vatra de fum înnegrită
Şi amintiri uitate au ţâşnit radioase.

Purtarea mea părea de neînţeles
Şi nepoţii râdeau. Nimeni nu le-a povestit
Că-n umila lor casă cândva am locuit.

Iar când am plecat, întorcând capul ades,
I-am auzit spunând pe cei mici:
- De ce-a venit tataie să plângă pe aici?

Traducere Pârvu Ana Maria