Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Priveşti cerul care-i atȃt de minunat, ȋnalt şi ȋntins, ȋmpodobit cu felurite stele; soarele şi luna, care strălucesc, luminȃnd ȋntreaga lume; norii care, trecȃnd prin văzduh dintr-o parte ȋn alta şi asemănȃndu-se cu nişte burdufuri, izvorăsc ploaie şi ne adapă grȃnele. Simțurile şi mintea ȋți ȋnfățişează pămȃntul cu tot ce-l umple: cu pomi şi ierburi, cu dobitoace şi fiare, cu mări, lacuri, rȃuri, izvoare şi cu celelalte podoabe ale sale. De la cele văzute ȋnalță-te cu mintea la cele nevăzute, de la contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Să-ți fie această ȋmprejurare un prilej pentru a te minuna: 1) de măreția Dumnezeului nostru, Care pe toate acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvȃnt (Facerea 1); 2) de ȋnțelepciunea Aceluia, Care atȃt de ȋnțelept le-a făcut pe toate; 3) de bunătatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel şi prin zidire va cunoaşte puterea, ȋnțelepciunea şi bunătatea Ziditorului va fi răpit cu duhul şi ȋntru bucurie va cȃnta ȋmpreună cu Psalmistul: „Cȃt s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate ȋntru ȋnțelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24). – SfÂNTUL TIHON DIN ZADONSK

[cristiboss56]

- Ce este de făcut dacă, după o cădere ȋn păcat gravă, sufletul este cuprins de deznădejde?
- Niciodată să nu deznădăjduieşti ȋn milostivirea lui Dumnezeu, de orice fel de păcate ai fi legat prin iscusința diavolului, ci roagă-te cu toată inima, avȃnd nădejde de miluire, bate la uşa milostivirii lui Dumnezeu şi ȋți va deschide. Eu, un păcătos preot, ȋti sunt ție exemplu: cȃt greşesc eu uneori prin lucrarea vrăjmaşului, de exemplu, uneori prin ȋnvrăjbirea cu semenul meu din cine ştie ce motiv, chiar dacă dintr-un lucru drept, şi totul se zădărniceşte, ȋl ȋntărȃt pe fratele meu şi săvȃrşesc Sfintele Taine cu nevrednicie, nu printr-o nesocotire liberă, ci printr-o nepregătire şi prin acțiunea diavolească, cu toate că prin părerea de rău, Dumnezeu toate le iartă, mai ales prin ȋmpărtăşirea cu vrednicie cu Sfintele Taine. Lumea cerească se va sălăşlui ȋn sufletul tău şi ȋncet, ȋncet va fi ȋn sufletul tău, făcȃndu-te fericit. Vei uita toate revoltele, neliniştile şi ȋntunecarea diavolească, vei fi un om cu totul nou, ca şi cum ai ȋnvia din morți. Nu deznădăjduiți, fraților, orice păcate ați face, trebuie doar să vă pocăiți prin ȋntristarea inimii şi prin smerenie! Slavă milostivirii Tale, Doamne! Slavă ȋndelung-răbdării Tale, Doamne!
- SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

[cristiboss56]

Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.” Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.
Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:
Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.
Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.
V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!


(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)

[cristiboss56]

Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!” Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat. Cel pe Care Dumnezeu L-a făgăduit strămoşilor noştri izgoniţi din Rai; Cel pe Care popoarele şi seminţiile păgâne Îl presimţeau în chip ceţos; Cel pe Care proorocii evrei L-au prevestit limpede; pentru Care omenirea neajutorată suspinase dureros vreme de mii de ani - Acela a răsărit pe pământ ca soarele după o lungă noapte. Şi astfel, când spunem: „Hristos S-a născut!”, dăm mărturie şi că Cel Preaînalt S-a ţinut de făgăduinţă, şi că presimţirile omenirii s-au împlinit, şi că proorociile proorocilor sau înfăptuit, şi că suspinele omeneşti au fost stinse de bucurie.
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în acelaşi timp Om şi Dumnezeu - ca ochii omeneşti osteniţi să se odihnească pe El şi să nu se uite după un alt Mesia.
Împărat S-a născut, Cel mai puternic, în acelaşi timp cu toiagul puterii şi cu candela milei - ca şi cei mai mici să se îndrepteze şi să strige: „Noi suntem fii de Împărat!” Erou S-a născut, Nebiruit, ca să-i apere pe cei drepţi, ca să-i cucerească pe păcătoşi, ca să sfărâme duhurile răutăţii, cele de sub ceruri.
Călăuză S-a născut, Cel mai limpede-văzător, ca pe cei rătăciţi să-i aducă la drumul drept şi să-i călăuzească. Luminător S-a născut, Cel mai luminat, ca să destrame întunericul şi să îi lumineze pe cei întunecaţi. Păstor S-a născut, Cel mai grijuliu, ca să mântuiască turma de lupi şi s-o adune în staulul Său.
Hrănitor S-a născut, Cel mai bogat, ca să-i hrănească pe cei flămânzi, nu cu pământ, ci cu cer - cu trupul Său ceresc şi cu sângele Său de foc.
Iubitor de oameni S-a născut, Cel mai mare, ca să-i strângă la pieptul Său şi să îi învieze prin dragoste pe orfanii Săi cei nenumăraţi, ce îndelung au mers din mormântul vieţii în mormântul morţii.
Descoperitor S-a născut, Cel mai mare, ca să tragă vălul şi să descopere muritorilor nemuritoarea împărăţie a cerurilor.
Toate acestea sunt înţelesuri ale acestor cuvinte încântătoare, cu care creştinii se salută de Naşterea Domnului şi cu care şi eu vă salut pe voi, fraţilor: Hristos S-a născut!

Episcop Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Aflat în exil în Europa occidentală, teologul Vladimir Lossky (1903-1958) s-a aflat în situaţia de a explica mediilor intelectuale vest-europene principalele trăsături ale spiritualităţii ortodoxe. Cu toate că nu ducea lipsă de metode erudite de expunere, Lossky apelează adesea la istorisiri pentru a ilustra teme fundamentale ale trăirii şi spiritualităţii creştinismului răsăritean. Dialogul dintre Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său, redat în pasajul următor, poate suplini probabil mii de pagini de expuneri savante, cu privire la experienţa trăirii Duhului Sfânt în viaţa unui creştin.
Insensibilitatea faţă de Dumnezeu este anormală
„Noi nu putem să nu-L simţim pe Dumnezeu, dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. Nesimţirea în viaţa lăuntrică este o stare anormală. Trebuie să ştii să îţi recunoşti propriile stări şi să judeci fenomenele vieţii mistice. Pentru aceasta, Sfântul Serafim din Sarov îşi începe învăţăturile duhovniceşti cu cuvintele: „Dumnezeu este un foc care încălzeşte şi aprinde inimile. Dacă simţim în inimile noastre frigul ce vine de la diavol - căci diavolul este rece -, să-L chemăm pe Domnul şi El va veni şi va încălzi inima noastră prin dragostea faţă de El şi faţă de aproapele. Şi în faţa căldurii feţei Sale va fi alungat frigul vrăjmaşului“.
Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, căldură lăuntrică, lumină. O persoană care intră în unire din ce în ce mai strânsă cu Dumnezeu nu poate rămâne în afara luminii. Dacă ea se află afundată în întuneric, aceasta se datorează faptului că firea sa este întunecată de vreun păcat sau pentru că Dumnezeu o încearcă pentru a-i mări şi mai mult râvna. Aceste stări trebuie depăşite prin ascultare şi smerenie, la care Dumnezeu răspunde arătându-Se din nou în suflet, împărtăşind Lumina Sa fiinţei omeneşti părăsite pentru o vreme. Uscăciunea sufletului este o stare bolnăvicioasă care nu poate dura; autorii de lucrări de ascetică şi mistică aparţinând tradiţiei orientale n-au considerat vreodată uscăciunea sufletului drept o etapă necesară şi normală pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe această cale, dar totdeauna primejdios. Este o încercare care duce fiinţa umană la hotarele morţii duhovniceşti, pentru că urcuşul spre sfinţenie, lupta pentru lumina dumnezeiască nu este fără primejdie. Cei ce caută lumina, viaţa conştientă în Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovnicească, dar Dumnezeu nu-i lasă să rătăcească în întuneric.
Sfântul Serafim de Sarov şi experienţa Duhului Sfânt
Un pasaj extras din Revelaţiile Sfântului Serafim din Sarov, scrise la începutul veacului al XIX-lea, ne face să înţelegem mai bine decât toate expunerile teologice în ce constă această siguranţă, această „gnoză“ sau cunoaştere a unirii cu Dumnezeu. În cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfântul Serafim la marginea unei păduri, într-o dimineaţă de iarnă, un ucenic al Sfântului Serafim, autorul textului pe care îl cităm, a spus învăţătorului său:
- „Nu înţeleg totuşi cum putem avea siguranţa că ne aflăm în Duhul lui Dumnezeu. Cum aş putea să recunosc într-un mod sigur, în mine însumi, arătarea Lui?
- Ţi-am mai spus - zice Părintele Serafim - că este foarte simplu. Ţi-am vorbit multă vreme despre starea în care se găsesc cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu; şi-am lămurit, de asemenea, cum trebuie recunoscută prezenţa Lui în noi... Ce-ţi mai trebuie, prietene?!
- Trebuie să pricep mai bine tot ce mi-ai spus.
- Prietene, amândoi suntem în această clipă în Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei să mă priveşti?
- Nu te pot privi Părinte, răspunsei, ochii tăi aruncă flăcări; faţa ta a devenit mai orbitoare decât soarele şi mă dor ochii privindu-te.
- Nu te teme de nimic - spuse el - în această clipă ai devenit la fel de luminos ca şi mine. Şi tu eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea aşa cum mă vezi.
Şi, aplecat spre mine, îmi spuse încet la ureche:
- Aşadar, dă slavă Domnului Dumnezeu pentru nesfârşita Sa bunătate pe care o are faţă de noi. Aşa cum ai văzut, nici n-am făcut măcar semnul crucii; a fost de ajuns să rog numai pe Dumnezeu în gând, în inima mea, spunând lăuntric: Doamne, învredniceşte-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti această pogorâre a Duhului Tău, cu care învredniceşti pe slujitorii Tăi, când binevoieşti să li Te arăţi în mărita lumină a slavei Tale. Şi, cum vezi, prietene, Domnul a împlinit pe dată această cerere a smeritului Serafim... Cât de recunoscători trebuie să fim lui Dumnezeu pentru acest negrăit dar acordat amândurora! Nici chiar Părinţii pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunătăţii Sale. Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu - ca o maică plină de duioşie faţă de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu să-ţi mângâie inima întristată... Aşadar, de ce nu vrei, prietene, să mă priveşti drept în faţă? Priveşte fără teamă, deschis! Domnul este cu noi.
Încurajat de aceste cuvinte, am privit şi am fost cuprins de o evlavioasă spaimă. Imaginează-ţi faţa omului care-ţi vorbeşte în mijlocul soarelui în strălucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mişcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui, îi auzi vocea, simţi mâinile lui care te ţin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul interlocutorului tău, nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândeşte departe, la câţiva stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiştea acoperită cu zăpadă şi fulgi albi care nu contenesc să cadă...
- Ce simţi?..., mă întrebă Părintele Serafim.
- O bunăstare nesfârşită, răspunsei.
- Dar ce fel de bunăstare? În ce anume?
- Simt, răspunsei, o asemenea linişte, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc cuvinte să o spun.
- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covârşeşte toată mintea.
Ce mai simţi încă?
- O nesfârşită bucurie în inimă.
Şi Părintele Serafim urmă:
- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om şi îl învăluie în plinătatea prezenţei Sale, atunci sufletul este covârşit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blândeţe, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care îi aşteaptă în Împărăţia cerească pe toţi cei ce plâng aici, pe pământ? Şi tu, prietene, ai plâns destul în cursul vieţii tale pământeşti, dar vezi bucuria pe care ţi-o trimite Domnul ca să te mângâie chiar în lumea aceasta. Acum trebuie să te nevoieşti, să faci necontenite strădanii, să dobândeşti puteri din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârşită a staturii lui Hristos... Această bucurie pe care o simţim în această clipă, în parte şi scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei, covârşind fiinţa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi“.

[cristiboss56]

- De ce se luptă permanent ȋn noi binele cu răul?
- Ȋn viața aceasta, o viață a ȋncercărilor şi a luptelor, creştinul se află mereu ȋntre două tendințe: ȋntre bine şi rău, ȋntre ispitirea şi necazurile pricinuite de vrăjmaşi şi liniştirea şi ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de ȋntrecere ȋntre Dreptul, Sfȃntul şi Multmilostivul Dumnezeu şi răul, vicleanul şi ucigaşul vrăjmaş. Omul se află cȃnd sub influența vrăjmaşilor, cȃnd sub influența harului lui Dumnezeu. Duşmanii atrag ȋn toate posibilele greşeli şi păcate, iar Dumnezeu ȋi miluieşte pe păcătoşii care se pocăiesc, curăță, sfințeşte, ȋndreptează, linişteşte, ȋnnoieşte şi ȋntăreşte. Această competiție şi victorie a harului asupra păcatului are loc mai ales ȋn timpul Sfintei Liturghii – această jertfă minunată ȋmpăciuitoare şi sfințitoare a lui Dumnezeu, a milostivirii față de lume, jertfa de laudă. Tu, Doamne, ții ȋn mȃinile Tale şi iadul ȋntreg, cu satana şi mulțimea sa nenumărată, iar doar prin pedeapsa Ta, pentru aducerea noastră pe calea cea bună şi pentru pedepsirea noastră, satana şi ȋngerii săi plăsmuiesc chinuri pentru noi. Ne rugăm Ţie, Mȃntuitorul nostru, ne pocăim ȋnaintea Ta fără fățărnicie de greşelile noastre, iar Tu să ne povățuieşti pe noi, să ȋndepărtezi pe vrăjmaşii noştri de la noi, spunȃnd: ȋi asupriți cu fărădelegi pe robii Mei, ȋnsă ei de acum Mă urmează pe Mine.
SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

[cristiboss56]

Când contemplaţia Luminii Necreate se leagă de invocarea Numelui lui Hristos, semnificaţia acestui nume ca „împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1) devine deosebit de limpede şi duhul omului aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Mc. 9, 7). Hristos ne-a arătat în El Însuşi pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). Acum cunoaştem pe Tatăl în aceeaşi măsură în care L-am cunoscut pe Fiul. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Şi Tatăl dă mărturie Fiului Său. De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”.
A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului; când creierul nu mai funcţionează şi este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina cunoştinţei dumnezeieşti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălţa spre viaţa cea nestricăcioasă.
Arhimandritul Sofronie

[cristiboss56]

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).


Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.

Extras din :
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, Bucureşti 2008, p. 181-182

[cristiboss56]

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

[cristiboss56]

"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada