E intotdeauna pacat sa minti?

[BebeGeo]

Am si eu o intrebare. Poate suna aiurea dar chiar sunt nelamurita.Stiu ca este porunca sa nu minti dar daca minti sau ascunzi adevarul ca sa ascunzi ca ai facut o fapta buna tot este pacat? Pentru ca in acelasi timp Mantuitorul ne indeamna sa nu lasam sa se vada faptele noastra bune inaintea oamenilor si sa le facem intr-ascuns.

Să nu facem faptele bune înaintea oamenilor înseamnă să le facem cu discreţie, fără a ne bate cu pumnii în piept, fără a urmări să primim laude. Să ne ferim, adică, de vanitate (slava deşartă). Să fie făcute din dragoste - de Dumnezeu şi de oameni.

Dacă poţi să faci o faptă bună fără să te ştie cineva, e foarte bine; dar sunt situaţii în care nu o poţi face în ascuns. Nu trebuie să o ascunzi cu orice chip, eventual minţind, dar trebuie să o faci firesc, fără să te mândreşti, ci zicând în sinea ta: „slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut”.

Cât despre minciună, dacă e întotdeauna un păcat... Eu cred că nu. Porunca ştiu că mai e tradusă şi prin „să nu faci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui”. Nu trebuie aplicată fără discernământ. Spre exemplu, magii au evitat să-i spună lui Irod adevărul despre locul unde se află Pruncul, chiar dacă îi promiseseră că îl vor înştiinţa.

Poruncile nu sunt decât expresia iubirii de Dumnezeu şi de oameni. De aceea Mântuitorul a spus că toate sunt cuprinse în: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi”. Păcat este tot ceea ce contravine iubirii. Deci „a minţi” este păcat atunci când este făcut cu un scop rău - a denigra pe cineva, a-i face un rău; sau după ce tu însuţi ai făcut un rău, minţi ca să-l acoperi.

[stefan florin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Să nu facem faptele bune înaintea oamenilor înseamnă să le facem cu discreţie, fără a ne bate cu pumnii în piept, fără a urmări să primim laude. Să ne ferim, adică, de vanitate (slava deşartă). Să fie făcute din dragoste - de Dumnezeu şi de oameni.

Dacă poţi să faci o faptă bună fără să te ştie cineva, e foarte bine; dar sunt situaţii în care nu o poţi face în ascuns. Nu trebuie să o ascunzi cu orice chip, eventual minţind, dar trebuie să o faci firesc, fără să te mândreşti, ci zicând în sinea ta: „slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut”.

Cât despre minciună, dacă e întotdeauna un păcat... Eu cred că nu. Porunca ştiu că mai e tradusă şi prin „să nu faci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui”. Nu trebuie aplicată fără discernământ. Spre exemplu, magii au evitat să-i spună lui Irod adevărul despre locul unde se află Pruncul, chiar dacă îi promiseseră că îl vor înştiinţa.

Poruncile nu sunt decât expresia iubirii de Dumnezeu şi de oameni. De aceea Mântuitorul a spus că toate sunt cuprinse în: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi”. Păcat este tot ceea ce contravine iubirii. Deci „a minţi” este păcat atunci când este făcut cu un scop rău - a denigra pe cineva, a-i face un rău; sau după ce tu însuţi ai făcut un rău, minţi ca să-l acoperi.

Da, corect spus. Doamne ajuta!

[zaharia_2009]

Interesanta discutie ! Da, da... ! E de urmarit ! Vedem unde s-o ajunge !

[iustin10]

Trebuie sa ne gandim ca minciuna e doar pe jumatate ,ca mintim doar oamenilor,dar pe Dumnezeu nu il putem minti ,ca El stie tot ce e in sufletul nostru.

Minciuna nu e buna , doar ca noi ,datorita unor pacate anterioare,ajungem in anumite situatii din care nu mai putem iesi ,fara a rani pe cineva,decat printr-o minciuna.
De multe ori scopul e bun : sa nu ranim ,dar mijlocul e gresit, sa ne dam altii decat suntem.
Minciuna este o exprimare a neputinetei noastre ,si, un motiv de a ne uri mai mult.
Minciuna poate fi si o scoala ,daca ii urmeaza cainta .Caci desi minciuna asupra altuia ne-a reusit, in sufletul nostru stim ca am mintit lui Dumnezeu, si noua.

[zaharia_2009]

Desi acest subiect a mai fost ,,calcat in picioare" o data , parca nu a avut gustul celui de acum .
De data aceasta nu am un comentariu, adica inca nu este timpul pt. asa ceva, dar am o propunere .
Dupa ce in ani de zile am asistat la pareri sustinute ca tinuta vestimentara a unui crestin nu poate fi in nici o situatie un pacat, portul bijuteriilor , uzul parfumurilor, machiajul si fardarea asemenea , fumatul, tatuarea , gindurile patimase ale desfrinarii in care ne indulcim in nici un caz , sexul oral (sustinut tare elegant si cu emotie de un frate fost/pirit ortodox) nici pe departe si inca multe, multe, fapte care cad defapt sub osinda judecatii (cind si cum ne impartasim, mersul itinerant prin biserica la sfirsitul liturghiei pt. inchinarea la icoane, felul si profumzimea marturisirii, practici legate de maslu, modul de alcatuire a unui pomelnic si mai ales pe cine trecem la sfintele taine pe un asemnea pomelnic, sarindare, psaltire si tot felul de rugaciuni fara binecuvintare, ecumenismul sub toate aspectele ,polemica ortodocsi -alte culte, istoria bisericii ardelene sub austrieci, temeinicia dogmatica a BGC ... si multe, multe, altele ) si pe care le-am tot discutat , toate acestea insa dupa ce luam din Evanghelie ce ne convine sau scoatem din context , dupa ce ignoram sfintele canoane si mai ales dupa ce declaram ca nu ne intereseaza decit iubirea in dauna adevarului si a dreptatii ... deci dupa toate acestea iata ca acum era de asteptat ca cineva sa aibe taria si sa vina sa puna cireasa pe motul tortului : eeeei !?!?... este cumva minciuuuna vreun pacat ????
Nuuuuu !
Pt. ca minciuna este dimezeiasca ! De aceea si apare de la inceputul civilizatiei ,in decalog, la porunca a IX urmatorul text : ,,Să mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău, cind vrei si cit vrei.” (conform Funny Bible)
De aceea si suntem educati de mici copii, de cind incepem sa vorbim, in spirit ,,religios" invatind toti poezia ,,Catelus cu parul cret" (... fura rata din cotet/El se jura ca nu fura /Dar l-am prins cu rata-n gura !). Cu o asemenea educatie este firesc sa ajungi la maturitate sa-ti pui intrebarea crestineasca : este pacat minciuna !?!?!?

Pai ce ne mai lipseste ? Motul ! Haideti fratilor sa mai facem inca un concurs de minciuni, ca tot nu este pacat . Dar unul strasnic, nu cum am facut cite unii pina acum ! Iata propunerea !

Atunci cind nu ne intereseaza Adevarul nu mai este decit o alternativa, sa ne indoim de noi insine : este oare minciuna pacat ????
Excelent , splendid sofism despre minciuna ; personal il felicit pe fratele care ca si in cazul sexului oral a mai incercat un tur de forta cu neatentii ortodocsi .
Dar totusi , nu a precizat nimeni cine este tatal minciunii, ca poate cine stie, sunt si din cei care au uitat !


NB : urmaresc in continuare topicul cu mult drag .

[BebeGeo]

mesaj sters

În prealabil postat de BebeGeo

pentru ca am retinut odata un citat"Acopera greselile aproapelui si Dumnezeu le va acoperi pe ale tale"si ce am inteles din asta a fost sa nu trambitez in fata tuturor daca cineva de langa mine a gresit dar si daca cutarescu a gresit si sunt intrebata despre asta sa spun ori"nu stiu"ori Nu. dar poate ca am inteles gresit.

Un alt exemplu care ma facea sa-mi pun aceasta intrebare: am citit despre o Sfanta( of, nu-i mai retin numele) care dorea sa se duca la manastire dar tatal ei o impiedica. Dupa ce a incercat de mai multe ori sa fuga si a fost prinsa si adusa inapoi, a fugit la o manastire de calugari unde s-a dat drept calugar pana aproape de sfarsitul vietii. Si ma gandeam ca a fost un fel de minciuna, adica sa te dai drept barbat cand esti femeie. dar poate ca facand aceasta pentru un scop bun, nu a fost pacat. Eu asa inteleg. puteti sa ma contraziceti si sa imi explicati daca nu e bine ceea ce spun, dar fara bataie de joc va rog :) Multumesc

Se pare că răspunsul se află în înseşi întrebările tale.
Cât priveşte disputa stârnită, nu-ţi face probleme, pentru că subiectul în sine naşte controverse, pentru că ne lovim adesea de el în viaţa de zi-cu-zi. Deci e bine să fie dezbătut. În felul ăsta putem învăţa unii de la alţii.
Nu vei obţine o singură părere, după cum vezi, însă va trebui să-ţi foloseşti discernământul pentru a o alege pe cea bună. Iar pentru asta trebuie să trecem totul atât prin filtrul minţii cât şi al inimii. Căci mintea fără inimă este rece, iar inima fără minte e sentimentală şi proastă.

[I.Calin]

Dincolo de orice subtilități filo/teologice, minciuna rămâne un păcat mare și din păcate, unul dintre cele mari!

Exemplul "frecușurile și soacra" față de prietenă și un răspuns posibil: "draga mea, îți înțeleg dorința acerbă de a ști totul despre mine, dar eu prefer să nu-ți dau detalii despre soacra mea și relațiile mele cu ea". Aha, s-ar putea să creem un disconfort celuilalt și să nu-i satisfacem curiozitatea inepuizabilă față de semeni... Și relațiile sociale, "adecvate cu lumea", sunt extrem de importante, chiar mult mai importante decât ADEVĂRUL... care este de cele mai multe ori INCOMOD: Nu degeaba Adevărul a fost răstignit! (Aha, noi nu vrem să fim răstigniți de ceilalți, vrem socializare, vrem confort intelectual, vrem cinstire, vrem toată această viață degenerată, demult în afara lui Hristos (vezi și http://www.youtube.com/watch?v=H0_lN...eature=related), vrem agiornamento ca să plăcem semenilor, nu vrem bătăi de cap când putem scăpa cu o minciună "nevinovată"?!?)

Păi, frățiile voastre, Crucea fiecăruia înseamnă și a propovădui Adevărul cu toate riscurile pe care le comportă! (Eu, totuși, cred în Sf. Petru de dinainte și mai ales de după lepădare, nu în timpul lepădării când a fost al minciunii "nevinovate", al lepădării, al dorinței de a nu incomoda și a nu se incomoda pe sine în această existență). Dar nici noi nu vrem răstignirea (suntem într-o stare permanentă de lepădare de Hristos) și în atari condiții, nu știu de ce ne-ar vrea pe noi Hristos. Aha, mizăm care va să zică pe har că oricum toți suntem păcătoși și "nu există om care să nu greșească". Dar una este greșeala involuntară și alta este cea în cunoștință de cauză (vezi minciuna) bazându-ne pe iertarea lui Dumnezeu.

Cât despre situațiile limită când acceptăm minciuna pentru a-i salva pe alții (război, nazi-SS, în fața morții, situații diverse și probabil,extrem de delicate etc.) e la latitudinea noastră pentru ce optăm, dar trebuie să avem responsabilitatea să admitem că săvârșim un păcat mințind și vom da socoteală pentru aceasta.

"Eu sunt Calea, Adevărul și Viața" nu are nici o legătură ființială sau logică (în afară de cea de opoziție totală) cu faptul că diavolul "grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii." (Evanghelia după Ioan, 8, 44)

Oricum, "subtilitățile metafizice" legate de păcat și formele de manifestare ale acestuia golesc sufletele noastre de Adevăr și ne îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu. A accepta minciuna în orice formă subtilă a ei (și chiar adevărul parțial) e PĂCAT. Ce să mai spun de faptul efectiv de a minți și încă conștient? E păcatul în forma sa cea mai "pură"!


P.S. Cu iertare, dar să fim mai atenți la:
"Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." (Evanghelia după Matei 5, 37)

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de BebeGeo

Am si eu o intrebare. Poate suna aiurea dar chiar sunt nelamurita.Stiu ca este porunca sa nu minti dar daca minti sau ascunzi adevarul ca sa ascunzi ca ai facut o fapta buna tot este pacat? Pentru ca in acelasi timp Mantuitorul ne indeamna sa nu lasam sa se vada faptele noastra bune inaintea oamenilor si sa le facem intr-ascuns.

Nu este întotdeauna păcat să minţi. Minciuna nu este păcat intrinsec. Spunem că un păcat este intrinsec atunci când nu poate fi imaginată o situaţie în care fapta respectivă nu ar fi materie rea (adică un lucru care nu ar trebui să se întâmple). Spre exemplu, avortul sau sacrilegiul sunt intrinsec rele, fiindcă ele sunt situaţii care nu ar trebui niciodată să se întâmple.

Care este, atunci, criteriul principal de judecată în a şti dacă o minciună este sau nu este un păcat ? Acest criteriu este foarte simplu şi pleacă de la observaţia banală că nu toţi oamenii au îndreptăţirea să cunoască adevărul. Să luăm două exemple concrete:

A) O prietenă mă întreabă dacă între mine şi soacra mea există frecuşuri. Deşi eu ştiu bine că există frecuşuri, eu pot să neg acest lucru în bună conştiinţă. Deşi este o negare a adevărului, nu este un păcat în virtutea faptului că prietena mea nu are îndreptăţire să cunoască acest adevăr.

B) Duhovnicul meu mă întreabă dacă între mine şi soacra mea există frecuşuri. Eu nu pot să neg acest lucru în bună conştiinţă, fiindcă duhovnicul meu are îndreptăţire să cunoască acest adevăr pe care eu i-l refuz.

Iată, deci, aceeaşi întrebare. Singura diferenţă, esenţială însă, stă în îndreptăţirea de a şti a celui care întreabă. Observăm că îndreptăţirea nu este globală. Superiorul meu de la firmă are îndreptăţire să ştie dacă Popescu fumează în birou, ceea ce e interzis de regulament. Dar nu are îndreptăţire să ştie dacă Popescu îşi bate copiii. Mama lui Popescu are îndreptăţire să ştie dacă Popescu îşi bate copiii, dar nu are îndreptăţire să cunoască detalii privind regulamentul intern al firmei la care lucrez.

Aplicând, acum, la cazul în speţă: au sau nu au X şi Y îndreptăţire să cunoască faptele dv bune ? Dacă nu au, atunci discreţia în privinţa lor, sau chiar negarea lor la o întrebare frontală, nu este păcat în sensul Decalogului.

Să mai observăm un lucru fără legătură cu cele de mai sus: când ne lăudăm cu faptele noastre bune, pierdem ceva esenţial: o bună parte din merit. Am făcut o faptă bună ? Nu am făcut altceva decât trebuia să facem. Am postit ? Trebuia să postim. Am ajutat pe cineva în nevoie ? Spiritul Sfânt ne-a inspirat, pronia ne-a dat postibilitatea de a o face, de fapt este meritul lui Dumnezeu, care nu uită colaborarea noastră. Un şoricel care se cuibărise sub piciorul unui elefant se străduia din răsputeri, în tăcere, să ţină pasul cu elefantul. Din cauză că nu prea putea singur, adesea se agăţa de piciorul elefantului. Până într-o zi, când a strigat în gura mare: "iată ce tare tropăim noi doi !"

Cu frăţietate în Cristos,
M.D.