O intamplare

[Laurentiu]

Pãrintele Paisie Aghioritul, un sfânt al vremurilor noastre, povestea o întâmplare din care orice creştin are de învãţat:

“Am întrebat odatã despre o fostã colegã de şcoalã a mea şi am aflat cã apucase pe un drum greşit. Atunci am început sã mã rog ca sã o lumineze Dumnezeu sã vinã sã-i vorbesc. Adunasem multe citate despre pocãinţã. Odatã aceea a venit împreunã cu alte douã-trei femei. Apoi venea adesea cu fiul ei, aducând lumânãri şi untdelemn. Într-o zi cineva mi-a spus: «Pãrinte, aceasta se fãţãrniceşte. Într-un fel se aratã aici şi altfel jos, unde desfrâneazã cu poliţiştii».

Urmãtoarea datã când aceea a venit la mãnãstire, am certat-o cu asprime, iar ea a plecat plângând. Peste puţin timp mi-am simţit tot trupul arzând de o puternicã poftã trupeascã. Am mers şi m-am rugat, dar nimic. Eram nedumerit de ce mi se întâmpla aceastã ispitã. M-am rugat din nou, dar fãrã nici un rezultat. Atunci am luat securea, mi-am pus piciorul stâng pe un lemn, am sprijinit tãişul securii de gambã şi cu un ciocan am început sã lovesc în secure. Am tãiat astfel şapte bucãţele de carne. Nãdãjduiam ca prin aceastã durere sã se împuţineze înfierbântarea trupeascã, dar nimic. Mi s-a umplut gheata de sânge, dar rãzboiul nu a cedat. Atunci m-am ridicat şi, lãsând mãnãstirea deschisã, m-am îndreptat spre pãdure. «Mai bine sã mã mãnânce urşii», mi-am spus.

Mergând spre pãdure, am cãzut istovit pe marginea cãrãrii. Mã tot gândeam de ce mi-a venit aceastã ispitã şi încercam sã gãsesc o explicaţie, sã-i aflu pricina. Atunci mi-a venit deodatã în minte femeia pe care o certasem… M-am pocãit pentru cã am mustrat-o aşa de aspru, am cerut iertare de la Dumnezeu şi îndatã m-am simţit ca şi cum aş fi ieşit dintr-o baie rãcoroasã. Înfierbântarea trupeascã îmi dispãruse cu totul».

Apoi Stareţul a adãugat: «Atunci când simţim poftã trupeascã, nu este de vinã totdeauna trupul. Ci se poate ca rãzboiul trupesc sã provinã şi din gândurile de judecatã şi mândrie. Mai întâi trebuie sã gãsim pricina ispitei şi apoi sã acţionãm în modul potrivit. Nu sã începem îndatã posturile, privegherile etc.»”.

Înainte de a vorbi despre judecarea aproapelui, o sã fac câteva paranteze: când a aflat cã fosta sa colegã a luat-o pe calea pierzãrii, pãrintele a început sã se roage pentru ea. Aşa trebuie sã facem şi noi atunci când aflãm cã prietenii, colegii, rudele sau alţi cunoscuţi de-ai noştri au luat-o pe cãi greşite. Ba chiar, auzind cã alţi oameni au fost biruiţi de pãcat, putem sã ne rugãm şi pentru aceia. (Când preşedintele Clinton a avut celebra aventurã cu Monica în Biroul Oval, şi unii creştini s-au apucat sã îl cleveteascã. Nu ştiu însã câţi s-au rugat pentru ca el sã pãrãseascã pãcatul şi sã vinã la lumina lui Hristos, cunoscându-L în Biserica Sa, Biserica Ortodoxã. Nu trebuie sã stãm acum toatã seara sã ne rugãm pentru actori, oameni politici, sportivi, fotomodele, dar atunci când am judecat pe cineva putem sã alungãm gândul de judecatã prin rugãciune pentru cel cãzut.)

Cât priveşte faptul cã pãrintele a mustrat-o pe pãcãtoasã pânã ce femeia a plecat plângând, nu trebuie sã însemne pentru tine cã preoţii ar trebui sã treacã cu vederea pãcatele creştinilor. Nu, ei trebuie sã îi mustre pentru pãcatele lor, dar nu pentru a-i face sã se îndepãrteze de Bisericã, ci pentru a-i chema la pocãinţã. Şi nu trebuie sã se scârbeascã de cãderile lor, ci, ca nişte doctori iscusiţi, trebuie sã le dea cu dragoste leacul cuvenit. Da, sfinţii i-au mustrat pe pãcãtoşi pentru pãcatele lor, tot aşa cum proorocii Vechiului Testament mustrau poporul ales. Dar sfinţii nu i-au mustrat scârbindu-se de pãcãtoşi, ci i-au mustrat dorindu-şi întoarcerea acestora.

DANION VASILE