Cum ati prezenta Biserica Ortodoxa?

[jeniffer]

Ar fi biblia mai accesibila fara zeu si zmeu?

[ory]

Jeniffer,cred ca tu ai un fix cu "zeii si zmeii".......

[jeniffer]

Mai bine zis cu dumnezeul, satanul si prezicerile bibliei pentru a crea o religie puternica.

[maria55]

Elena , poate ne explici si noua ce vrea fetita asta , ma chinui sa pricep ceva .... in zadar .
Doamne ajuta !

[jeniffer]

Imi dau cu parerea.

[antiecumenism]

PT ELENA:

M-am gandit sa dau cateva citate :

DIN FILOCALIA I:
SFANTUL IOAN CASIAN:”DESPRE CELE 8 GANDURI ALE RAUTATII”

1. DESPRE INFRANAREA PANTECELUI ;
2. DESPRE DUHUL CURVIEI SI AL POFTEI TRUPESTI;
3. DESPRE IUBIREA DE ARGINT ;
4. DESPRE MANIE ;
5. DESPRE INTRISTARE ;
6. DESPRE TRANDAVIE ;
7. DESPRE SLAVA DESARTA ;
8. DESPRE MANDRIE.

1.DESPRE INFRANAREA PANTECELUI ;

Negresit ,nu atat trupul stricacios,cat mai ales inima curata ajunge lacas lui Dumnezeu si Templu al Duhului Sfant.Se cuvine deci ca,in timp ce posteste omul din afara,si cel dinauntru sa se retina de la mancari vatamatoare.El mai ales sa fie daruit curat lui Dumnezeu,pentru a se face vrednic sa-l primeasca in sine pe Hristos ca oaspete,precum ne aminteste sfantul Apostol prin cuvintele:”In omul din launtru sa se salasluiasca Hristos prin credinta in inimile voastre „ (Efeseni,3,16-17).
Prin urmare,sa stim ca de aceea supunem trupul la chinul infranarii,ca sa putem ajunge prin acest post la curatia inimii.Insa,zadarnica ne este truda,daca,suportand-o,neistovit in vederea unui tel,nu-l putem atinge,oricate chinuri ne-am impus.Mai bine ar fi fost sa ne fi infranat de la mancari oprite sufletului,decat sa fi postit cu trupul de la alimente naturale,dar mai putin vatamatoare.Numai atunci darul postului devine o ofranda placuta lui Dumnezeu,cand el s-a desavarsit prin roadele dragostei.
Monahul care doreste sa ajunga la cunoasterea Scripturilor,nu trebuie niciodata sa-si dea osteneala sa citeasca lucrarile comentatorilor,ci sa-si indrepte mai degraba,toata sarguinta mintii si incordarea inimii spre curatirea de pangaririle trupesti.Dupa alungarea acestora,indata ochii mintii indepartand valul patimilor,patrund in chip firesc tainele Scripturilor,din moment ce Duhul Sfant ni le-a descoperit nu pentru a ramane nepatrunse sau ascunse.Devin insa ascunse din vina noastra,cand,sub valul pacatelor,ni s-au intunecat ochii mintii.
O data ce acestia si-au redobandit limpezimea fireasca,citirea Sfintelor Scripturi este indestulatoare numai ea la contemplarea adevaratei stiinte,fara sa mai fie nevoie de invataturile comentatorilor,asa cum si acesti ochi trupesti nu simt trebuinta nici unei invataturi pentru a vedea daca nu sunt impiedicati de vreo inflamatie,sau de intunericul orbirii.De aceea,s-au si ivit atatea rataciri:cei mai multi,fara a se ingriji cat de putin de neprihanirea mintii,se reped sa explice Scripturile si pe masura ingrosarii sau a necuratiei inimii au simtit ei lucrurile ca fiind opuse si potrivnice,fie credintei,fie intre ele ,dar n-au putut ajunge la lumina adevarului”
Pentru a dobandi si a ramane stapan pe o desavarsita neprihanire a trupului,nu-i de ajuns numai postul in sine,de nu-i va fi luat-o inainte cainta inimii,o staruitoare ruga impotriva duhului celui mai necurat,si o continua cugetare adancita asupra Scripturilor.La acestea trebuie adaugate stiinta spirituala si chiar osteneala si lucrarea mainilor,care opresc si recheama mintea din cutreierul ei nestatornic.Mai intai de toate,insa,trebuie sa punem temelie adevaratei smerenii,fara de care nu se va putea dobandi triumful impotriva vreunui viciu .
Este cunoscuta aceasta aspra sentinta a Sfantului Vasile:”Eu nu cunosc femeia si totusi nu sunt virgin”.Atat de bine si-a dat seama ca nestricaciunea trupului nu consta numai in indepartarea de femeie,ci mai ales in curatia inimii,care pastreaza cu adevarat fara stricaciune sfintenia neintrerupta a trupului fie prin frica de Dumnezeu,fie prin dragostea de castitate.
Apoi fara incetare trebuie sa coboram la o adanca umilinta a inimii si la rabdare si sa ne ferim din rasputeri,zi de zi,de manie si de celelalte patimi.Caci,unde prinde radacini furia otravita,acolo trebuie sa-si faca loc si flacara poftei desfranate.
Chiar intepaturile maniei ,nu ne dam seama ca ne-au fost daruite cu un scop foarte sanatos,ca,indignandu-ne impotriva viciilor si ratacirilor noastre,sa ne lasam stapaniti mai degraba de virtuti si ravne duhovnicesti,aratand lui Dumnezeu toata dragostea ,iar fratilor ingaduinta (Maniati-va dar nu gresiti).
Stim cat de folositoare ne este chiar tristetea,care odata modificata intr-o simtire potrivnica,este numarata printre celelalte pacate.Intr-adevar,intristarea cea dupa frica de Dumnezeu este foarte trebuitoare,si foarte pierzatoare cea dupa lume,dupa cum spune Apostolul:
„Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire,iar intristarea lumii aduce moartea „ (II Corinteni,7,10).Deci daca am spus ca aceste imboldiri ne-au fost altoite in suflet de catre Creator,nu va fi raspunzator El ca,folosindu-ne rau de ele,am preferat sa le intoarcem spre vatamatoare slujiri,si tinem sa ne intristam pentru profituri sterpe si lumesti,nu pentru cainta mantuitoare ,sau pentru alungarea viciilor,ori ne maniem fara folos,nu impotriva noastra,ci,contrar poruncii lui Dumnezeu,impotriva fratilor nostri.”Eu insa va spun voua:Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei,5.22).



DIN FILOCALIA 5:
„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”:


„NU ESTE CONTRAZICERE IN DUMNEZEIESTILE SCRIPTURI”:
„Nu se afla contraziceri in dumnezeiestile Scripturi,si de aceea tot cuvantul Scripturii este fara de prihana.Iar daca ceva ni se pare altfel,aceasta se datoreste nestiintei noastre,si nu trebuie ca cineva sa ocarasca Scripturile,ci sa le pazeasca cu toata puterea,precum sunt si nu precum vrea el.”
„Acela este om de stiinta ,care lasa cuvintele Scripturii neschimbate si descopera prin intelepciunea Duhului-avand smerita cugetare-,tainele cele ascunse,marturisite de dumnezeiestile Scripturi.”

„SMERENIA ESTE PRICINA TUTUROR BUNATATILOR CE SUNT SI VOR FI”

„Tot ce este in afara de trebuinta neaparata,adica tot ce nu ajuta la mantuirea sufletului,sau la viata trupului,i se face piedica celui ce vrea sa se mantuiasca.Fiindca nu mancarurile,ci lacomia pantecului este rea;nu banii,ci impatimirea;nu grairea,ci grairea in desert;nu cele dulci ale lumii,ci neinfranarea;nu dragostea catre ai tai,ci lenevirea de la cele bine placute lui Dumnezeu,ce se naste de aici;nu hainele trebuitoare pentru acoperire si ferire de frig sau de arsita,ci cele de prisos si de mult pret;nu casele pentru a te apara cu ai tai de fiare si de oameni rai,ci cele cu doua sau trei caturi mari si mult costisitoare;nu a avea un lucru,ci a nu-l avea spre trebuinta neaparata;nu a avea priteni,ci a avea pe cei ce nu sunt spre folosul sufletului;nu femeia este un rau,ci curvia;nu bogatia,ci iubirea de argint;nu vinul,ci betia;nu mania fireasca data spre osandirea pacatului,ci intrebuintarea ei impotriva semenilor nostri;nu a stapani e rau,ci a fi iubitor de stapanire;nu slava,ci iubirea de slava si slava desarta;nu a avea virtute este rau ci a-ti inchipui ca o ai;nu cunostinta,ci parerea ca ai cunostinta,si ceea ce este mai rau decat aceasta,necunoasterea nestiintei tale;nu lumea este rea ,ci patimile omului;nu firea,ci cele contrare firii;nu unirea in cuget,ci unirea pentru a face rau si nu pentru mantuirea sufletului;nu madularele trupului,ci reaua lor folosire.”

„Ma minunez de intelepciunea Facatorului de bine,pentru ca pe cele care pot sa mantuiasca sufletul le-a facut mai usor de dobandit decat celelalte lucruri.Iar cele ce-i aduc omului pieire mai greu de dobandit.Astfel,saracia mantuieste mai multe suflete,iar bogatia se face piedica celor multi (I TIMOTEI,CAP 6:” Pentru ca noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; Ci, avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta, si s-au strapuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmeaza dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea. „);si saracia o poate afla oricine,cealalta insa nu ne este la indemana.Pe urma ocara,smerenia,rabdarea ,ascultarea,supunerea,infranarea,postul,priveghere a,taierea voii proprii,neputinta trupeasca,multumirea pentru toate acestea,ispitele,pagubirile, lipsa celor trebuincioase,lipsa celor dulci,golatatea,indelunga rabdare,si simplu,toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu,sunt fara piedica si nimeni nu se lupta pentru ele,ci mai degraba le lasa celor ce le aleg sa le aiba,fie ca vin asupra-le cu voia sau fara voia lor.Iar cele ce duc spre pieire sunt greu de aflat,ca bogatia,slava,fala,semetia,stapanirea,puterea,nein franarea,multa mancare,somnul mult,implinirea voii proprii,sanatatea si taria trupului,viata fara necazuri,castigurile,implinirea tuturor poftelor dupa cele placute,hainele si acoperamintele multe si de mare pret si cele asemenea,pentru care e mare lupta si anevoie se afla si trecator le e folosul si mult e necazul si putina bucuria”

Ce zici,sa continui ?

[jeniffer]

Sa nu uitam ca binele se poate invata din multe scrieri si viata, de la oameni in general, a considera spusele scriitorilor bibliei reale in ceea ce priveste istoria omului si nu metafora, da nastere fanaticilor, celor care au facut rau pentru credinta lor, chiar si lui Isus. De la biblie se considera ca profetii, Isus, Mohamed, Buddha, vin din cer sau sint acolo, prin influenta, dar mai usor sa-i gindim prin prisma naturii.

[Va_iubesc]

Multumesc mult antiecumenistule, o sa-mi fie de folos citatele scoase de tine. Te-as ruga sa-mi trimiti daca mai ai unele despre iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproape (vezi nu zeci de pagini ca ne expulzeaza de pe forum). Aici oamenii incep sa considere cele 2 tipuri de iubire ca fiind una: "umanitarista" si atat. Trairea ortodoxa ne invata ca pentru a putea sa-ti iubesti aproapele in adevaratul sens al cuvantului trebuie sa-L iubesti mai intai pe Dumnezeu, fiindca pana la urma, EL este cel care ne da iubirea pe care noi o daruim aproapelui, nu?!

Elena

[iosif]

În prealabil postat de Va_iubesc

Multumesc mult antiecumenistule, o sa-mi fie de folos citatele scoase de tine. Te-as ruga sa-mi trimiti daca mai ai unele despre iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproape (vezi nu zeci de pagini ca ne expulzeaza de pe forum). Aici oamenii incep sa considere cele 2 tipuri de iubire ca fiind una: "umanitarista" si atat. Trairea ortodoxa ne invata ca pentru a putea sa-ti iubesti aproapele in adevaratul sens al cuvantului trebuie sa-L iubesti mai intai pe Dumnezeu, fiindca pana la urma, EL este cel care ne da iubirea pe care noi o daruim aproapelui, nu?!

Elena

Draga Elena, iubirea inseamna umanistarism!Deci nu e confuzie, ci este o echivalentza. Oamenii din acest forum inteleg foarte bine iubirea daca o vad "umanitara". Trairea ortodoxa te invata sa il iubesti pe aproapele tau ca sa poti sa il iubesti pe Dumnezeu, pentru ca asa iti spune si Sfanta Scriptura " Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. " I Ioan 4, 20. Draga mea, trebuie sa intelegem ca drumul spre cer, spre Dumnezeu pleaca de aici de jos, de pe pamant la cer! Hai sa intelegem totusi credinta aceasta cu adevarat mantuitoare! Credinta fara fapte este moarta, degeaba tot strigam lui Dumnezeu sa ne dea iubire, daca atunci cand avem posibilitatea sa o dobandim prin exersarea acestei virtutii nu reusim! Si crede-ma cel mai mult iti dai seama cat de mult ne iubeste Dumnezeu atunci cand iubesti cu adevarat pe cel de langa tine!!!!

[antiecumenism]

pt Va_iubesc :

Deocamdata o sa postez in continuare din filocalia 1 si 5 si dupa aceea o sa caut si despre iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

DIN FILOCALIA I:
SFANTUL IOAN CASIAN:”DESPRE CELE 8 GANDURI ALE RAUTATII”

II. DESPRE DUHUL CURVIEI SI AL POFTEI TRUPESTI

A doua lupta o avem impotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta incepe sa supere pe om de la cea dintai varsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta indoita cere. Caci acest razboi este indoit, aflandu-se si in suflet si in trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti impotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobandirea desavarsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea intinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mainilor, care abia impreuna pot sa opreasca cele neastamparate ale sufletului si sa-l aduca inapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai inainte de toate insa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la inceput trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gandurile murdare, "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvantul Domnului, ganduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" si celelalte. Deoarece si postul ni s-a randuit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, intunecandu-se de multimea bucatelor, sa nu fie in stare sa se pazeasca de ganduri.

Deci nu trebuie pusa toata stradania numai in postul cel trupesc, ci si in meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la inaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvantul Domnului, "sa curatim mai intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata". De aceea sa ne sarguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta dupa lege si a lua cununa" dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu in puterea si nevointa noastra, ci in ajutorul Stapanului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat intaratarile trupului si placerile lui ajunge intr-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta inalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator ingerilor, de nu-1 va ridica de la pamant si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu ingerii cei netrupesti, decat prin neprihanire. Printr-aceasta, inca pe pamant fiind si petrecand, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea in ceruri.

Iar semnul ca au dobandit desavarsit aceasta virtute, il avem in aceea ca sufletul chiar si in vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste inca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se intampla in somn, sunt o dovada a trandaviei noastre de pana aci si a neputintei ce se afla in noi, fiindca scurgerea ce ni se intampla in vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita in ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria in ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicand: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dansa, a si preacurvit cu ea intru inima sa". Prin aceasta a indreptat nu atat ochii cei curiosi si desfranati, cat sufletul cel asezat inauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvantul intelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta", aplicand leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintai a curatiei noastre: de nu va veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui, adica inceputul gandului vatamator prin care acela incearca sa se serpuiasca in sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gandului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica invoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neingaduita. Ci trebuie, precum este scris: "in dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamantului", adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gandurile pacatoase de pe pamant, care este inima noastra, dupa invatatura Domnului; si pana ce sunt inca prunci, fiii Vavilonului, adica gandurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin invoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe langa cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfantul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El stia ca darul fecioriei nu se dobandeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se castiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem castiga desavarsit virtutea curatiei, de nu vom dobandi mai intai in inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem invrednici, cata vreme patima curviei zaboveste in ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavarsim intelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvant al Apostolului si vom pune capat cuvantului: "Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicand: "Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau". Pe cat este asadar de cereasca si de ingereasca virtutea sfinteniei, pe atat este de razboita cu mai mari bantuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu infranarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese impreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care imparatul Vavilonului il aprinde in fiecare zi prin atatarile poftei, cu roua venirii Sfantului Duh. Pe langa acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.

III. DESPRE IUBIREA DE ARGINT

A treia lupta o avem impotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atatarile celorlalte patimi, adica a maniei si a poftei, isi iau prilejurile din-trup si isi au oarecum inceputul in rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme indelungata. Boala iubirii de argint insa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infrant. Caci e "radacina tuturor rautatilor", dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: imboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, in care nu este inca cunostinta binelui si a raului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci care nici urma de placere nu au in ei, insa imboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul maniei, cand ii vedem porniti asupra celui ce i-au nacajit. Iar acestea le zic, nu ocarand firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mania si pofta au fost impreunate cu firea omului de catre insusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trandavie aluneca din cele firesti ale trupului in cele afara de fire. De fapt imboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborare unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul maniei s-a semanat in noi spre mantuire, ca sa ne maniem asupra pacatului, nu ca sa ne infuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea in sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom invinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o intrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce l-a primit il foloseste pentru ucidere?

Am spus acestea, vrand sa aratam ca patima iubirii de argint nu~si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batranete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere, nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de na va avea ceva aur pus de o parte va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care sa nu stie Avva, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il inseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i in minte castigul ce-l va avea din lucrul mainilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la intunerecul deznadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are parte de castig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscand aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai "radacina tuturor rautatilor", ci si "inchinare la idoli". Sa luam seama deci, la cata rautate taraste boala aceasta pe om, daca il impinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti in aur.

Intunecat de aceste ganduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufere, carteste la orice lucru, raspunde impotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus in prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfarsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a incuiat mantuirea sa numai in Manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei pusi de o parte, dand ajutor socotintii acesteia stricate, il sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in Manastire ca ar avea trebuinta de indreptare, nu baga in seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratec, iesind fara pricina din Manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din Manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzandu-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata in Manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar cand dracul il va rapi ca un lup din staul si, despartindu-l de turma, il va lua spre mancare, atunci lucrarile randuite pentru anumite ceasuri in chinovie, pe care ii era greu sa le implineasca, il va face vrajmasul sa le implineasca in chilie zi si noapte cu multa ravna; nu-l va slobozi insa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici randuiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sarguinta il indupleca sa o aiba numai spre lucrul mainilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotriva atat dumnezeiestile Scripturi, cat si invataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau in lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punandu-le in minte gandul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; in sfarsit al treilea e cel care, legand de la inceput pe monah de necredinta si moleseala, nu-1 lasa sa izbaveasca desavarsit de lucrurile lumii, ci ii pune in minte frica de saracie si neincredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, indemnandu-l sa calce fagaduintele pe care le-a facut cand s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osandite in dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghiezi, voind sa dobandeasca banii pe care nu-i avea inainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care invatatorul sau voia sa i-l lase drept mostenire si in loc de binecuvantare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului. Iuda, voind sa recapete banii, de care mai-nainte se lepadase urmand lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecand spre vanzarea Stapanului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfarsit-o. Iar Anania si Salira, oprind o parte din pretul vanzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca. Marele Moise porunceste si el in a "Doua lege", in chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamantesti: "De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se intoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai". Poate fi ceva mai intemeiat si mai lamurit decat aceasta marturie? Oare nu invatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavarsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punand inceput slabanog si stricat, sa intoarcem si pe ceilalti de la desavarsirea evanghelica, semanand temere intr-insii? Chiar si cuvantul bine zis in Scripturi: "ca mai bine este a da decat a lua", il talcuiesc rau acestia, fortandu-l si schimbandu-i intelesul, ca sa potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea invatatura Domnului care zice: "Daca vrei sa fii desavarsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara in ceruri; si venind urmeaza-mi Mie".6 El chibzuiesc ca decat sa fii sarac mai fericit lucru este a stapani peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie insa unii ca acestia ca inca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavarsirea monahiceasca, cata vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mainilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a implini fagaduinta calugareasca si a fi incununati cu Apostolul, ca unii cari, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna in foame si in sete, in ger si fara haine. Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavarsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman. Asemenea si cei din Ierusalim, care isi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor, n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Inca mai lamurit invata despre acestea acelasi Apostol in cele ce scrie Romanilor, cand zice: "Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strangere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori". Dar si el insusi, fiind adesea pus in lanturi si in inchisori si ostenit de calatorii, sau impiedecat de acestea sa-si castige hrana din lucrul manilor sale, precum obisnuia, spune ca primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: "Si lipsa mea au implinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia". Iar Filipenilor le scrie: "Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine cand a fost vorba de dat si luat, decat voi singuri. Ca si in Thesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta".

Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decat Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de pe urma nebunie a mintii.

Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si intregii Biserici celei dintru inceput, intemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa intelegem rau cele zise bine. Ci, lepadand parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim intelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta: Bine este deci sa ne amintim si aci de cuvantul unui Sfant, care spune ca Sfantul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarare de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvant ca acesta: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!" Trebuie asadar sa taiem cu toata sarguinta din sufletul nostru "radacina tuturor rautatilor", care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramane radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobandeste nepetrecand in viata de obste, caci numai in ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci avand inaintea ochilor osanda lui Anania si a Safirei, sa ne infricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temandu-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici in lume nu i-am avut. Gandindu-ne apoi la sfarsitul lui Iuda cel ce s-a spanzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi inaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva in ceasul in care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra intinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce in Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: "Nebune, intr-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?"