Cele OPT EREZII ale "FERICITULUI" AUGUSTIN, ERETICUL

[Igor_Paslusnik]

Doamne ajută.

M-am întrebat de multe ori de ce "Fericitul" Augustin de Hipponia (354-430), este "fericit" şi nu sfânt?

Pur şi simplu brut! De ce nu scrie că e sfânt?

Când m-am întrebat şi eu lucrul ăsta şi am cercetat, au rezultat cele 8 mari erezii ale Ereticului Augustin, adormite, probabil cu scopuri şi intenţii ecumeniste.

Şi am săpat în ele, descoperind sensurile întunecate a multor erezii romano-catolice şi protestante, care există şi azi.

Extras din Lucrarea de Licenţă, ce am susţinuto la Timişoara, în 2014: "EREZIILE ROMANO-CATOLICE şi influenţa lor asupra Ortodoxiei de astăzi".

Ca să nu mai creadă nimeni că Timişoara nu luptă împotriva ereziei. Timişoara e revoluţionară, împotriva ereziei. Martirică. Nu eu, Timişoara :) Iertare.

Aşadar, copy-paste din licenţă:

I. 11. Ereziile lui Augustin, fericit şi nu sfânt

Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit. - I Ioan 2, 19.

Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi. - I Corinteni 11, 19

Am studiat asiduu pentru acest capitol, căci studii amănunţite în limba română nu există, pentru a dovedi ereziile macabre şi sinistre pe care le vom vedea în cele ce urmează. Am folosit studii al unor profesori de peste Ocean, din America, dar şi P.G.-ul şi P.L.-ul, tradus în engleză, care a fost la dispoziţia mea; dar şi alte studii despre ereziile augustiniene.
Biserica reală a lui Hristos este dată prin adevărată credinţă creştină. Ea desigur că permite şi discuţiile libere şi deschise, care pot avea loc în ceea ce priveşte dogmele ce le-am primit de la Părinţii noştri. Acest lucru ne ajută să dobândim o înţelegere mai profundă asupra comorii care am moştenit-o şi ne ţine liberi de orice erezie. În acest duh, prin urmare, voi prezenţa şi voi reaminti un scurt şi concis raport despre episcopul Augustin al Hiponiei (351-430) şi relaţia să cu credinţă noastră ortodoxă, cu credinţă de a fi de importanţă considerabilă pentru noi în aceste vremuri moderne şi cu duh şi tentă ecumenistă, complet străină Bisericii Creştine Primare, azi Ortodoxă. Voi încerca să reamintesc şi să demonstrez (notă de subsol, prescurtat de acum nds.: The Influence of Augustine of Hippo on the Orthodox Church, Fr. Michael Azkoul, Dewdney, BC., Canada, Synaxis Press, 1994, p.31.):
a) de ce Augustin a fost exclus din punct de vedere istoric de pe lista Sfinţilor Bisericii Ortodoxe (nds: The Life of Augustine, as recorded by his biographer Possidius, in Early Christian Biographies, ed. By R. J. Deferrari, NY., 1952, p. 112.)
b) statutul de eretic în cel puţin opt din învăţăturile sale (nds: Op. cit., Fr. Azkoul, pag. 44.) şi
c) rolul său că izvorul şi fântână a ereziilor occidentale.
Lucrările de Augustin, care a scris numai în limba latină, au fost diseminate iniţial doar de-a lungul Occident. Convingerile sale cu privire la păcatul original, har, predestinare, şi voinţă liberă sau liberul arbitru, nu au fost parte a Tradiţiei Apostolice, şi totuşi el a pretins autoritate scripturistică pentru doctrinele sale. Dar vom vedea că el a devastat Scripturile cu interpretările sale înşelătoare şi a deviat de la tradiţia Părinţilor. A recunoscut că au existat diferenţe între el şi scriitorii creştini ai timpului sau şi spune că trebuie utilizate instrumentele de cultură greco-române pentru a aduce toate asociaţiile raţionale ale Credinţei la un consens.
Unii ortodocşi de astăzi, care se tem de masivitatea lucrărilor lui Augustin, încearcă să respingă toate erorile sale şi spun că lucrările sale au fost corupte, dar acest lucru nu pot fi dovedite prin orice fel de dovadă.
Aproape la fel de repede cum s-au făcut cunoscute ideile sale, atât el, cât şi opiniile sale au fost denunţate de către Sfinţii Părinţi ce au locuit în acele regiuni în acel moment. În Orient, deşi Augustin a trăit în apropiere de Egipt într-o perioada când mulţi sfinţi au înflorit acolo şi vieţile lor au fost înregistrate prolific, se află o tăcere vizibilă în ceea ce priveşte viaţă lor, lucru neaşteptat pentru cineva considerat a fi un sfânt necanonizat şi un teolog de renume al Ortodoxiei. Mai degrabă despre singurul modul în care a fost primit de către comunitatea ortodoxă locală, este marea tulburare care a aduso în Mănăstirea de Hardrumentum din eparhia să, prin învăţăturile lui. Şi voi susţine aceste afirmaţii.
În Vest, teoriile lui Augustin despre păcatului originar evocă consternare, stupoare şi respingere peste tot, dar cele mai mult în special în rândul călugărilor din sudul Galiei (Franţa). Conduşi de Sfântul român Ioan Casian, care a fost hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur şi instruit de către părinţii deşertului din Egipt. Prin mişcarea să monahală şi scrierile sale în acest domeniu şi Hristologia să, el a avut o influenţă puternică asupra Bisericii în Roma ortodoxă, înainte de 1054. Nu a vrut să facă excepţie de la opiniile lui Augustin cu privire la Dumnezeu, om, şi har, spunând că Augustin a trecut cu îndrăzneala dincolo de limitele stabilite prin revelaţie divină. În această, i s-a fost alăturat Sfântului Vincenţiu de Lerini, Sf. Hilary de Arles, Sf. Honoratus, pustnic de Lerini, Sf. Ghenadie de Marsilia, şi Sf. Faust de Riez (Rhegium), scriitorul bisericesc Arnobius cel tânăr, şi Bisericile Ortodoxe din Marea Britanie şi Irlanda. (nds: Op. cit. R.J. Deferrari, p. 124.)
În Orient, înainte şi după lepădarea de credinţă a scaunul Romei, Augustin nu are nici adepţi, nici autoritate. Niciun Sfânt Sinod Ecumenic nu l-a onorat cu nimic, singură onoare o primeşte de la Sfântul Grigorie de Nyssa, la Sfântul Sinod al VII-lea ecumenic, unde îl numeşte părinte între părinţi. Iar cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, îl aminteşte pe Augustin că participant între părinţii Sfântului Sinod al III-lea ecumenic. Dar ştim bine că el nu s-a simţit în stare să participe la călătorie pentru a veni la Sinod şi a murit cu 10 luni înainte. Numele lui a fost pe o lista de episcopi, dar a căror informaţii s-a schimbat până la momentul când sinodul a fost convocat, sau a fost introdus în înregistrare de către cineva pentru propriul lor scop.
Nu a fost numit niciodată cel Mare şi nici teologul, de nimeni, nici un izvor sau mărturie. Nu există nicio sărbătoare dedicată lui, ci doar o pomenire, introdusă de Sfântul Nicodim Aghioritul, de care amintim imediat, nicio Biserica ridicată cu hramul sau, nici tropare compuse pentru el, aşa cum s-a făcut pentru Sfântul Augustin de Canterbury, nu s-a pictat nicio icoană în memoria lui, nu e menţionat nici în cărţile vechi cu pomenirile sfinţilor, precum Menologia Sfântului Simeon Metafrastul, din secolul X, sau Mineiul de sfinţi al Mitropolitului Macarie, nici mai târziu în Menologia Sfântului Dimitrie al Rostovului. Nu avem nicio cunoştinţă de nici un miracol, fie efectuate sau în legătură cu mormântul lui, nici un parfum de sfinţenie care provin din corpul sau. Singurul lucru pe care îl ştim despre moartea lui este că a murit recită un pasaj din Plotinus, un filozof pagan. (nds: Op. cit. R.J. Deferrari, p. 135.)
Crezul niceo-constantinopolitan nu este menţionat în scrierile sale. Influenţă lui asupra creştinismului grec este de nesesizat, neintretinand nicio legătură, prin scrisori, sau asemenea, cu nici unul din ierarhii vorbitori de limba greacă, adică toţi, înafara zonei de apus. Lupta să cu anti-pelagianismul a fost cunoscută în Răsărit, dar în anul 415, episcopii palestinieni, la sinoadele de la Ierusalim şi Diospolis, au dezaprobat în unanimitate opiniile sale.
Unii Părinţi ai Bisericii din Imperiul Român din Răsărit, precum Sfântul Patriarh Fotie, Ghenadie ÎI Scholaris, şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului l-au numit părinte binecuvântat. Denumirea lor a fost dată pentru aprobarea şi întărirea lui Augustin a canoanelor şi referinţelor de la Sfintele Sinoade Ecumenice, dar cunoştinţele lor despre viaţă şi doctrina să, a fost foarte limitate. Sfântul Fotie a avut doar o cunoaştere vagă a scrierilor sale, şi a citit doar fragmente de Augustin, furnizate de carolingieni. În tinereţe Sfântul Ghenadie citi două manuscrise ale lui Augustin, dar l-au respins mai târziu. Sfântul Marcu al Efesului, nu ştia nimic despre el, cu excepţia ceea ce el a citit în timpul Sinodului Unionist de la Florenţa. Niciun alt părinte prezent la Sinodul Unionist nu îl citează pe Augustin, din tabăra Răsăritului. (nds: Op. Cit. Azkoul, p. 44.)
Interesul pentru Augustin se dezvoltă în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, când autori precum Maxim Planoudes, fraţii Kydones, şi Manuel Kalekas tradus şi a studiat operele sale. Manuel Kalekas a fost anatematizat de către Sinoadele Ortodoxe greceşti din secolul al XIV-lea, împreună cu Varlaam şi Akindynos, a cărui teologie a fost vădită de ereziile augustiniene.

[Igor_Paslusnik]

Interesul pentru Augustin se dezvoltă în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, când autori precum Maxim Planoudes, fraţii Kydones, şi Manuel Kalekas tradus şi a studiat operele sale. Manuel Kalekas a fost anatematizat de către Sinoadele Ortodoxe greceşti din secolul al XIV-lea, împreună cu Varlaam şi Akindynos, a cărui teologie a fost vădită de ereziile augustiniene.
Odată cu căderea Constantinopolului, grecii bogaţi au fugit în Occident, unde fiii lor au fost educaţi în universităţile europene apusene. Un nou interes pentru Augustin s-a trezit, căci teologia apusului era foarte săracă. În secolul al XVII-lea, Augustin a început să atragă atenţia unor ortodocşi de Est. În timpul lui Petru cel Mare (1672-1725) şi dragostea lui pentru toate lucrurile occidentale, Augustin a fost introdus în seminariile ruşilor. În cazul în care Patriarhul Chiril Lukaris (1660-1702) cu concepţii calvine, a scris Mărturisirea de credinţă, el a împrumutat masiv de la ideile lui Augustin. Această carte a fost condamnat că o colecţie de inovaţii occidentale de Sinoadele Ortodoxe din Constantinopol (1638, 1672), Jassey (1641-2), şi Betleem (1672). La baza lucrării lui Lukaris, stă o întreagă teologie calvină, care, în calitate de argumentează calvinismul, fără a-l numi, pentru că Lukaris a studiat calvinismul. Nu este ceva mai mult decât o prezentare sistematizată a augustinismului.
Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) este cel care alege şi citează pasaje augustiniene, unde, impresionat de frumuseţea lor, îl plasează pe Augustin în sinaxarele greceşti, pomenit pe 15 iunie, dar pentru că Biserica nu avea temelie de niciun fel pentru Augustin, îl va numi cu apelativul Fericit, iar Mihail Kritoboulos, îi va alcătui un tropar. Sfântul Nicodim Aghioritul va presupune că ereziile dogmatice ale lui Augustin au fost introduse intenţionat în texte, însă nimeni încă din timpul lui Augustin, nu ar fi vreodată niciun interes în acest motiv, căci se migra spre limba greacă, în scrieri, manuscrise, la toate universităţile de renume din Răsărit. În baza sinaxarului grecesc al Sfântului Nicodim Aghioritul, Biserica Ortodoxă a Greciei în anul 1968, îl va adaugă în calendarul ortodox, cu apelativul de Fericitul Augustin, urmându-i exemplul şi alte Biserici Ortodoxe autocefale. (Op. Cit. Azkoul, p. 46.)

I.11.a) Prima erezie a lui Augustin: Filioque

Augustin este fără îndoială autorul lui Filioque, erezia care a tăiat mlădiţă Apusului din Biserica Adevărului. După al ÎI-lea Sfânt Sinod Ecumenic, Augustin învaţă: Dumnezeu Tatăl, este originea de unde Cuvântul a fost născut, din care Sfântul Duh purcede în principal. Spun în principal, că să se poată înţelege că Sfântul Duh purcede şi din Fiul, că şi din Tatăl. (De Trinitate, 15, 16, 29.) De asemenea afirmă: Sfântul Duh nu purcede din Tatăl în Fiul şi apoi din Fiul la sfinţirea noastră, ci purcede din amândoi, Tatăl şi Fiul, în acelaşi timp, deşi tatăl i-a dat Fiului purcederea Sfântului Duh, cum purcede şi din Tatăl, şi aşa purcede şi din Fiul. (De Trinitate, 15, 27.) Acestea contrazic Ioan 15, 26, verset pe care Augustin ar fi trebuit să-l ştie. Sfântul Fotie cel Mare, în uluitoarea să carte Mistagogia Sfântului Duh, combatandu-l pe Augustin, spune că doctrina Filioque, desfiinţează Sfânta Treime şi o face Sfânta Doime, dând aceaşi putere la amândoi. (Mistagogia Sfântului Duh, Sfântul Fotie al Constantinopolului, ed. Polirom, 2013, ed. bilingvă, pag. 97 i 99) Augustin spune că Tatăl pierde ceea ce-l face pe Tatăl, izvorul tuturor lucrurilor. Astfel Tatăl pierde ceea ce-L face Tată şi Fiul are o putere nouă adăugată ipostasului Sau, astfel avem doi Tati şi niciun Fiu, sau doi Fii şi niciun Tată, făcându-l pe Fiu, astfel, mai mare şi nu egal cu Sfântul Duh, Sfântul Duh devenind creat (De Trinitate 64, 63.) sau creatură, mă întreb ce poate fi mai blasfemiator şi în mai mare nebunie decât aceste afirmaţii? Sfântul Fotie spune că aceste afirmaţii sunt de la diavol şi vrăjmaşii rasei umane. (Op. Cit. Mistagogia, punctul 17, pag. 99.)
Fundamentul pe care se întemeiază dogmă filioque este construit că urmare a unei neînţelegeri a Sfintei Scripturi, o greşeală care a fost răspândită în vremea lui Carol zis cel Mare de către teologiile ignoranţe. Într-un fragment din Sfânta Evanghelie după Ioan, Domnul spune în chip limpede că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan 15,26). Iată textul: Iar când va veni Mângâietorul, pre Care Eu voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Carele de la Tatăl se purcede, Acela va mărturisi pentru mine. De-Dumnezeu-Purtătorii Părinţi ai Bisericii împreună-glăsuiesc în omiliile la acest fragment (Consensum Patrum). Ei toţi fac o deosebire între frază Sfântul Duh, Carele de la Tatăl purcede ce se referă la purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl, şi frază pre Care Eu voi trimite vouă ce se referă nu la relaţia veşnică din sânul vieţii tainice a Sfintei Treimi, ci numai la trimiterea temporară a Sfântului Duh de către Fiul în timp, în istoria omenirii, că parte din iconomia mântuirii noastre. Această trimitere a avut loc în ziua Cincizecimii când Duhul a împlinit făgăduinţă făcută de Fiul Apostolilor Săi. Această trimitere sau slujire a Sfântului Duh este înfăptuită de Fiul că o iconomie, iar Augustin o foloseşte că pe un argument pentru a susţine purcederea Sfântului Duh atât de la Tatăl cât şi de la Fiul, adică dublă purcedere că parte integrantă din viaţă lăuntrică veşnică a Sfintei Treimi. El uneori mai remarcă faptul că Sfântul Duh ar purcede de la celelalte două Persoane Dumnezeieşti că dintr-un unic principiu.
Interpretarea această, după cum se vede, este surprinzător de străină şi vădit potrivnică Tradiţiei Ortodoxe a Părinţilor. Dar aici este paradoxul: tocmai pentru că este atât de grosolană această interpretare, unii Sfinţi Părinţi au refuzat să creadă că un autor clasic şi atât de respectat că Augustin ar fi putut gândi o astfel de învăţătură. Sfântul Marcu al Efesului de pildă, a spus că era sigur că operele lui Augustin au fost falsificate prin interpolari ulterioare. Alţii au încercat să interpreteze aceste scrieri chiar în sens Ortodox. De asemenea ştim sigur că această doctrina nu va pătrunde decât târziu în Apus, pentru că în secolul VII Sfântul Maxim Mărturisitorul, în vestită să Epistolă către Marin afirmă că în vremea să în Apus oamenii Romei făceau bine deosebirea dintre purcederea veşnică a Sfântului Duh de la Tatăl şi trimiterea Sfântului Duh de către Tatăl şi Fiul, împreună lucrând în iconomia mântuirii noastre. Cei ce au impus învăţătură augustiniană şi confuzia dintre purcederea veşnică şi trimiterea temporară sunt teologii franci, care nu cunoşteau nici măcar noţiuni elementare din teologia Părinţilor.

[Igor_Paslusnik]

Să revenim acum la al doilea înţeles eretic al lui filioque. Potrivit lui Augustin al Ipponiei, urmat de Toma de Aquino şi de către întreagă teologie apuseană, Sfântul Duh este definit că fiind dragostea comună dintre Tatăl şi Fiul. Această interpretare greşită apare chiar şi în doxologia latină, cu care ei îşi încheie unele rugăciuni: Prin Isus Cristos, Fiul Tău, cu care eşti preamărit în unitatea Sfântului Spirit, Sfântul Duh fiind, după ei, unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Această concepţie identifica într-o anumită măsură Ipostasul, Persoană Sfântului Duh cu Dragostea Dumnezeiască, dar Dragostea Dumnezeiască, potrivit Sfinţilor Părinţi şi Revelaţiei, este o energie necreată a firii dumnezeieşti comune celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Primul non-sens al acestei concepţii, potrivit lui Meletie Pigas, este cel de a confundă Persoană cu Energia. De fapt această învăţătură greşită reduce ipostasul Sfântului Duh la o Energie prin care tatăl şi Fiul se iubesc; ea desfiinţează deci Treimea, pentru că Persoană Sfântului Duh nu mai are atribut ipostatic propriu. Altfel spus, doctrina apuseană a lui filioque este o doctrina antitrinitară, sau cel puţin creează o falsă treime lipsită de deosebirea făcută de Sfinţii Părinţi între Ipostas şi Natură (Firea) comună a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Pe de altă parte, această doctrina face, de asemenea, din Sfântul Duh care devine legătură dintre celelalte două Persoane principiul Treimii, elementul sau unificator. Dar pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi în Credinţă Ortodoxă, Tatăl şi numai Tatăl este numit Cauza şi Principiul. Unitatea Treimii este întemeiată pe Monarhia (Unitatea Principiului) Tatălui. Această falsă învăţătură a gândirii apusene, contrar a ceea ce susţin anumiţi modernişti de astăzi, nu permite o interpretare în sens Ortodox. Cu siguranţă, ar fi posibil să spunem în sens Ortodox: Sfântul Duh este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul, dar trebuie adăugat: Fiul este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Sfântul Duh şi Tatăl este dragostea reciprocă dintre Fiul şi Sfântul Duh, iar această tocmai pentru că Dragostea este comună celor Trei Ipostasuri. Însă nu acesta este sensul doctrinei lui Augustin şi a lui Toma de Aquino, după cum o dezvoltă în lucrările lor. Trebuie să adăugăm că această falsă învăţătură a fost respinsă odată pentru totdeauna de către Biserica Ortodoxă în trecut. Astfel, marele Patriarh Ghenadie Scholarul spune că purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul că dragoste reciprocă este o grosolănie de nesuferit. Apoi adaugă: unde găsim în cărţile sfinte în chip limpede că Sfântul Duh este dragostea reciprocă a Tatălui şi a Fiului? În ce sfânt tezaur se ascunde această dogmă? Cum să fi scăpat ea celorlalţi Dascăli ai Bisericii, deşi au cercetat totul în amănunt? Această falsă dogmă ne-scripturală şi ne-patristică a fost osândită la Soborul de la Constantinopol din 1722, care a mărturisit în chip limpede că dragostea este comună celor Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi şi nu proprie numai Sfântului Duh. (Pillars, 441,442)

I. 11. b) A două erezia a lui Augustin: păcatului originar

Augustin spunea că păcatul original al lui Adam, este cauzatorul tuturor dorinţelor păcătoase. Prin păcatul originar, a trecut la toată omenirea posibilitatea procreeri prin unirea trupească. Augustin, în Enchiridionul lui mai spune că prin Adam suntem cu toţii condamnaţi, prin păcatul primar, prin care s-a corupt firea umană şi astfel, progeniturile sale, născute prin concupiscenţă carnală, au primit răsplată potrivită pentru neascultarea să. Aşadar, rasă umană a fost împovărată cu păcatul originar, de-a lungul veacurilor, cu toate osândele pentru toţi oamenii şi chinul fără de sfârşit pentru toţi oamenii împreună cu duhurile căzute. (Enchiridion, Augustin, capitolele 26-27, PL 40:245)
Augustin spune în altă scriere, aprofundând ideile păcatului originar şi arătând predestinaţia: Datorită unui singur om, toţi au trecut în condamnare, care se nasc din Adam, cu excepţia cazului în care sunt renăscuţi în Hristos, aşa cum a numit Dumnezeu pentru a ne regenera înainte de a muri cu trupul. Pentru că El a predestinat pe unii să aibă viaţă veşnică, că Dătătorul cel mai milostiv al harului; în timp ce la cei pe care el ia predestinat pentru moartea veşnică, El este recompensatorul cel mai îndreptăţit de a da pedeapsa. Ei sunt pedepsiţi nu doar din cauza păcatelor pe care le adaugă prin îngăduirea lor în propria lor voinţă, ci din cauza păcatului originar, chiar dacă, la fel că în cazul sugarilor, nu au adăugat nimic la care păcatul originar. Acesta este punctul meu de vedere clar cu privire la problema păcatului originar, astfel încât lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu pot să păstreze secretul lor, fără a ne afecta propria credinţă. (About soul and the origin of sin at Augustin of Hippon, book IV, chapter 16, British Library Online).
În continuare, Augustin scrie: Chiar dacă nu ar există la sufletul omenesc, nimic altceva decât păcatul original, ar fi suficient pentru condamnarea lor veşnică. (Ibidem, capitolul 20.)
În conformitate cu Augustin, fără o convertire în Dumnezeu, nu se scapă de dispoziţia mânioasă faţă de om, în care El a refuzat harul şi iertarea, după cădere, fiind nevoie de Hristos, pentru restaurare şi potolirea mâniei lui Dumnezeu. (Enchiridion, cap. 30) Omenirea a fost vinovată, depravata şi lipsit de graţie printr-o decizie divin punitivă. Hristos a venit pentru a anula mania dreapta a lui Dumnezeu şi pentru că harul şi bunăvoinţa să poată curge din nou. Augustin a susţinut că Dumnezeu, în mania şi răzbunarea lui, a decretat drept de moarte asupra lui Adam şi toţi cei care s-au culcat în această manie din cauza păcatului iniţial. (Ecnhiridion, cap. 33) Toată lumea poartă vină pe care o are de la naştere (Ibidem, cap. 28.) şi este moştenită pe bună dreptate; obiectul şi robia pe care şi diavolul le deţine, dar în formă spirituală, nu materială şi muritoare (Ibidem, cap. 49). Atât protestanţi şi româno-catolici cred că Hristos a murit pe Cruce pentru a alungă mania lui Dumnezeu departe de Sine şi de vină cu care e încărcată omenirea. Ei susţin că primul om, Adam, a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, şi vină pentru infracţiune sau, şi, prin urmare, mania lui Dumnezeu, a fost trecut pe la toate generaţiile care au urmat. Ispăşirea obligatorie, a fost solicitată atât pentru Adam cât şi păcatele personale. (Op. cit., Azkoul, pag. 27-28)
Aceste sentinţe, sunt complet străine de învăţătură creştină, căci Dumnezeu nu predestinează pe nimeni de mai înainte la moarte sau la viaţă, ci dă libertate absolută de alegere fiecăruia, între bine şi rău. Nu se manie pe nimeni, fiindcă este Iubire, ci omul îşi atrage consecinţele depărtării de El. Nu l-a alungat pe om din Rai, ci prin trupul muritor, i-a dat o şansă de restaurare.

[Igor_Paslusnik]

Sfântul Grigorie Palama spune: Trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu a creat moartea, care să ucidă nici trupul, sau nici sufletul, căci a dat porunca din Facerea 2, versetul 17, dar nu a spus că în ziua când mănâncă din fructul oprit, mori; nu, ci a zis vei muri, negreşit, adică vei pleca din Răi, şi apoi la Facere capitolul 3, versetul 19, spune că din pământul în care ai fost luat, te vei întoarce, adică întoarcerea în Răi, care se va petrece. Deci nicidecum că unii sunt predestinaţi la Răi, alţii la pieirea veşnică, căci Dumnezeu, tot ceea ce crează, este nemuritor, precum din nemurire vine, ia naştere, adică este creat. (O sută cincizeci de capete de învăătură, Capul 51 (adică capitolul 51), PG 150:1157A-1160A.)
Sfântul Apostol Pavel: De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el (Romani 5, 12) Deci nu moştenim vină lui Adam, nici păcatele lui, ci urmările păcatului lui. Iar Sfântul Ambrozie de Milano spune: Nelegiuirea noastră este un lucru, iar urmările nelegiurii noastre este al lucru, din Adam, care a fost muşcat de dintele şarpelui, o rana din cauza căruia toţi mergem şchiopătând, căci urmaşii lui Adam suntem cu toţii. (Omilii la Psalmi, Sfântul Ambrozie al Milanului, XLVII, 8, 9 PL 14:1214D.) Iar părintele Azkoul continuă idea Sfântului Ambrozie şi spune: Libertatea omului este restricţionată în Dumnezeu, de urmările păcatului lui Adam, care este cusută de materia naturii umane căzute dobândite, dar nu este abolită(Op. cit., Azkoul, pag. 83) Că ceea ce am moştenit din Adam, că şi consecinţă a păcatului sau, nu a fost nicio vină pentru păcat, Biserica noastră cea una creştină, Ortodoxă, învaţă că am moştenit substanţă păcatului lui Adam, anume moartea lui Adam, a firii umane în care suntem prin el. Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea.(I Corinteni 15, 56) Moartea este cauza păcatului şi a patimilor, care sunt dinamică păcatului. Păcătoşenia umană, confirmă moartea. Deci, păcătuim pentru că murim şi prin urmare moartea este consecinţă păcatelor noastre. (Op. cit., Azkoul, pag. 218)
Sfântul Paulinus de Nola, explică: Corupţia firii umane de la început, veninul ancestral, descendent din Adam, ce a infectat toată rasă umană, rămâne şi în mine (Epistola 30, Sfântul Paulin de Nola, PL 1415AB.). Dar Dumnezeu redobândeşte întreagă lumea în Sine, prin Hristos.(II Corinteni 5, 19). Numai Dumnezeu Hristos, luând firea umană, a putut să înglobeze în sine firea umană căzută, şi a biruit moartea, adică orice despărţire de iubirea lui Dumnezeu.(Coloseni 2, 14) Deci, e minunat de simplu: Dumnezeu a devenit om, că să ridice creaţia din puterea vrăjmaşului şi să-i ofere imposibilitatea unei alte căderi, să nu mai fie robi păcatului şi morţii. Moartea e moştenirea fiecărui om ce vine în lume, dar prin Hristos, biruim răul şi moartea, înţelegând şi acceptând pe Dumnezeu Treime Iubire, primind har şi viaţă veşnică. Şi nu am primit doar harul singur, dar prin umanitatea lui Hristos, un liant de putere că să ne ridicăm, întreagă umanitate căzută, prin lepădarea omului cel vechi şi îmbrăcarea în omul cel nou, credincios.
Părintele Azkoul continuă cu o învăţătură de la Sfântul Chiril al Alexandriei, unde vorbeşte despre moartea moştenită şi păcatul firii umane, dar fără a moşteni vină. Din moment ce Adam a produs copiii în starea lui căzută, noi, urmaşii lui, suntem păcătoşi, că provenind de la o sursă coruptă. Blestemul morţii a fost transmis semintiei lui, după el, pentru că suntem născuţi din substanţă muritoare. Domnul nostru Iisus Hristos este noul început promis al omenirii, biruind moartea, şi anulând blestemul prin trupul Lui. Căderea şi moartea sunt consecinţele universale şi generale în fărădelegile lui Adam. În mod asemănător răscumpărarea universală şi generală a fost realizată în cele din urmă în Hristos. Toate sunt eliberate de către Hristos, de pedeapsa primordială, pedeapsa cu moartea. Din acest motiv, mult înţelepţitul Pavel afirmă că de aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Conform legii noi, atunci, moartea a domnit, dar odată cu apariţia lui Hristos, a venit neprihănirea de har, în care trupurile noastre au fost curăţat de păcat. Suprimarea de păcat şi de consecinţele sale nu este un act juridic sau fiat, dar regenerarea a umanităţii prin unirea reală şi organică a lui Dumnezeu şi creatură în Hristos, şi transmiterea de această viaţă nouă pentru toţi cei care devin fii ai lui Dumnezeu prin adopţie. Astfel, întruparea lui Hristos, Cuvântul a abolit nu numai păcatul lui Adam, care a lucrat moartea noastră, ci toate consecinţele acestuia. Deşi Adam a murit pentru că a păcătuit, păcătuim pentru că vom muri cu trupul. Păcatul nostru este manifestarea şi ratificarea naturii noastre muritoare. (Op. cit., Azkoul, p. 103) Nimic nu dezvăluie păcătoşenia noastră mai mult decât patimile trupurilor nostru. Sfântul Ioan Damaschinul spune că din timpul lui Adam până la Hristos, rasă umană a fost "supus pătimirii, în loc de despatimire, moarte în loc de nemurire.
Raţionamentul generat de această doctrina a păcatului originar augustinian, tinde să dispreţuiască foarte mult întruparea lui Hristos, Care a luat trup de la Preasfântă Fecioara, care şi ea s-a născut din sămânţa omenească. În rugăciunea Sfintei Macrina amintită de Sfântul Grigorie de Nyssa ea spune: Tu ai restaurat din nou ceea ce ai dat, transformarea cu napatimire şi har ceea ce este muritor şi ruşinos în noi. Ne-ai răscumpărat din blestem şi păcatul, după ce le-ai luat pe amândouă în numele nostru. Tu ai zdrobit capul şarpelui şi ai respins pe vrăjmaşul cel care a avut putere asupra noastră prin moarte. (Viaţă Sfintei Macrina, PG 46:984.) Sfântul Pavel ne explică faptul că Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, că să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.(II Corinteni 5, 21)
Ce-i asta? întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur această este că El a suferit că vedea un păcătos să fie condamnat, că un blestemat să moară. (Omilia 11, Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la II Corinteni, Editurile Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007) Apostolul Pavel, de asemenea, ne consolează, spunând că legea Duhului, care este viaţă în Hristos Iisus, eliberat de legea păcatului şi a morţii, Romani 8, 2. . După ce a fost eliberat de păcat, ne-au făcut robi ai dreptăţii, Romani 6, 18. Când am fost în trup, patimile păcatelor, care erau prin lege, lucrau în mădularele noastre să aducem roade pentru moarte, Romani 7, 5. Şi iarăşi: omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, că să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului, Romani 6, 6.
La fel, Sfântul Apostol Iacov scrie: Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi poftă să. Apoi poftă, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte, Iacov 1, 14-15. Sfântul Pavel ne îndeamnă să luăm decizia de a nu lasă păcatul să domnească în trupurile noastre muritoare, astfel încât să nu-l ascultăm în dorinţele sale, Romani 6, 12. Este adevărat, însă, că el nu ascunde lupta, care este, în fiecare dintre noi, atunci când el însuşi mărturiseşte: Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele., Romani 7, 5, 23. El cere apoi: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 24-25. Apoi tot Pavel spune: Drept aceea nicio osânda nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Romani 8, 1-2.
Această promisiune este făcută pentru toţi cei care doresc să meargă în Duhul, şi nu numai la ereticii elitei predestinate a lui Augustin. Acest punct de vedere fatal de un om ales şi predestinat este răsturnată din nou de Sf. Ap. Petru, care afirmă: Dumnezeiască Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slavă Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, că prin ele să va faceţi părtaşi dumnezeiestii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume, II Petru 1, 3-4.
Astfel înarmaţi, noi credincioşii creştini (ortodocşi) suntem chemaţi să ne luptăm cu patimile. La Sfântul Botez, ne-am îmbrăcat cu Hristos şi noi suntem îngropaţi împreună cu El prin botezul în moartea Lui şi vom învia prin Învierea Lui. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, că şi viaţă lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că în slujitorii lui Dumnezeu, în care harul abundă, dorinţele păcătoase se ofilesc, pentru că ei se evaporă într-o natură superioară primului Adam, superioară deoarece este îndumnezeită. (Omilii duhovniceşti, XXVI, 2, PG 34:676B.)

[Igor_Paslusnik]

I. 11. c) A treia erezie a lui Augustin: redefinirea botezului

Augustin a învăţat că botezul a fost instituit pentru a spală păcatul originar, vină ce-am moştenit de la naştere. Probabil că o reacţie la relaţiile sale anterioare ilicite în afară căsătoriei, Augustin credea că actul sexual este amestecat cu răul, o altă erezie, în măsură în care este mijlocit prin vinovăţia lui Adam, este transmis de cei născuţi. El a învăţat că acesta a fost motivul pentru care copiii sunt astfel botezaţi. Augustin mai spune: Cei care cred în El sunt absolviţi de vină păcatelor lor, în spirit: atât de păcatul originar care l-au moştenit în fiecare generaţie, dar în special, pentru instituirea redobândirii prin El şi toate celelalte păcate contractate de comportamentul răutăţii. Tractate, Augustine, CXXIV. John Chapter XXI. 19-25.
Ortodoxia învaţă că suntem înarmaţi prin botezaţi şi prin faptul că am devenit membri ai Trupului lui Hristos, să biruim orice patimă şi orice păcat. Am fost îngropaţi împreună cu El prin botezul în moarte, astfel că, Hristos a înviat din morţi, prin slavă Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii, Români 6, 4. Într-adevăr, această viaţă nouă prin botez înseamnă, de asemenea că omul nostru cel vechi este biruit de omul cel nou şi toate păcatele noastre au fost spălate, dar niciun Sfânt Părinte, înainte şi după Augustin, nu atribuie botezului proprietatea de curăţare a păcatului originar, ce Adam ne-a dat. Sfinţii Părinţi nu vorbesc de o vinovăţie, care este combinat cu acest păcat originar pe care Sfântul Botez să-l spele, că la Augustin.
Într-un alt loc Augustin a învăţat diferit despre vinovăţie. În botez, după Augustin, consecinţele păcatului originar sunt eliminate, dar nu vină. Omul poate fi liber de păcatul originar, dar nu şi de vinovăţie, tiranică legătură pe care copiii o moştenesc de la părinţii lor, în ciuda harul de la botez. (On Marriage and Concupiscence, I, xxvi, 29 PL 44:430)
Aici este pentru Augustin chintesenţa. Păcatul original, că o natură căzută nu este de fapt principala să preocupare. Pentru el, relaţia dintre Dumnezeu şi om este, în esenţă un aspect juridic extern: judecată şi vinovăţie. Un anumit număr de oameni sunt predestinaţi la mântuire, indiferent de natură lor, indiferent de propria lor dispoziţie interioară şi motive. Natură lor, nu este destinată pentru a fi schimbată, ci doar statutul lor juridic. În dezvoltarea acestor erezii, va rezultă şi întreg sistemul juridico-tologico-scolastic de mai târziu, adoptat cu bucurie şi prioritate de Biserica Româno-Catolică, străin de mântuire.
Cum putem vedea, Augustin foloseşte cuvinte şi termeni complet necompatibili şi necomuni cu Sfinţii Părinţi. Păcatul original, vină lui Adam, predestinarea, sunt termeni care nu sunt folosite de către Sfinţii Părinţi, pentru că ei sunt creştini, anume ortodocşi. Aceste idei ale lui Augustin, este un lucru tipic unui om care nu are bine înrădăcinată credinţă, şi nu prezintă ideile sale cu cele ale celor mai mari în viaţă spirituală.
Augustin nu aveau posibilitatea de a culege roadele duhovniceşti a tainei ascultării, roade pe care ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, au împărtăşit, de exemplu cum ar fi Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile, Grigorie, şi alţii. Augustin, avea chiar să abandoneze Catehismul profesorului sau de retorică şi filosofie, Sfântul Ambrozie al Milanului. Când Sfântul Ambrozie a fost întrebat de ideile şi noutăţile străine de Părinţii Răsăritului, ale lui Augustin, Sfântul Ambrozie al Milanului a spus că Augustin, a tăiat idei din Catehismul lui Ambrozie şi nu era sârguincios la studiu. El a spus că Augustin a fost mai mult interesat doar în dezbaterea propriilor sale poziţii şi idei.

[GMihai]

Deci, Fericitul Augustin este elogiat de Parintii Sinoadelor Ecumenice, este in sinaxarele grecesti, rusesti, romanesti, dar pentru tine el este un eretic, si inca cu E mare.

Acuma, sigur, fiecare are dreptul la opinia proprie, DAR, odata ce alegi sa te pui in rasparul sinoadelor si al sinaxarelor, oare te mai poti numi ortodox ?

[Igor_Paslusnik]

În prealabil postat de GMihai

Deci, Fericitul Augustin este elogiat de Parintii Sinoadelor Ecumenice, este in sinaxarele grecesti, rusesti, romanesti, dar pentru tine el este un eretic, si inca cu E mare.

Acuma, sigur, fiecare are dreptul la opinia proprie, DAR, odata ce alegi sa te pui in rasparul sinoadelor si al sinaxarelor, oare te mai poti numi ortodox ?

Serios?

Ai citit pe net? :)

Arată-mi elogiile despre care vorbeşti.

Până atunci, lasă-mă să termin.

Şi te anunţ că dacă te va prinde moartea în ereziile romano-catolice, nu te vei mântui.

Doamne ajută.

[catalin2]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

M-am întrebat de multe ori de ce "Fericitul" Augustin de Hipponia (354-430), este "fericit" şi nu sfânt?
Pur şi simplu brut! De ce nu scrie că e sfânt?

Când m-am întrebat şi eu lucrul ăsta şi am cercetat, au rezultat cele 8 mari erezii ale Ereticului Augustin, adormite, probabil cu scopuri şi intenţii ecumeniste.

E o intelegere gresita, sfant nu inseamna si infailibil. Mai multi sfinti au avut si intelegeri gresite, chiar erezii, din nestiinta. Diferenta dintre un sfant care a avut o erezie si cineva care a fost condamnat ca eretic pentru o erezie este ca ultimul a ramas in erezie pana in panzele albe, chiar daca a aflat adevarul si erezia a fost si condamnata de Biserica. De exemplu Arie, mai intai i se atrage atentia ca e gresit ce crede, el persosta, apoi Biserica locala si episcopul il atentioneaza, el nimic, il condamna sinodul local, el se duce in alta parte si face adepti, il condamna Sinodul ecumenic, el nu renunta deloc.
De ce e numit Fericit putem gasi in orice articol despre Fer. Augustin, pentru ca a avut mai multe erori dogmatice. Asta nu inseamna ca nu e sfant. Fer. Augustin chiar isi revizuieste greselile intr-o carte (probabil erau mai multe, fiind tributar intelegerii sale filozofice si apropierii in trecut de maniheisti) si spune ca orice a gresit si spus ceva diferit de ceea ce spune Biserica sa fie luat ca o parere personala, eronata. Aici vedem ca era smerit, nu se impotrivea adevarului.