Iubirea - Taina sau Negot?

[ory]

Te rog, Cristi, nu-ti mai bate capul cu Florentina, caci nu prea poate intelege marinimia iubirii pamantene si a dragostei Dumnezeiesti pe care le tot exprimi...dupa cum ai observat si tu si-i aduci frecvente acuze. Deci, nu este capabila saraca !

[Traditie1]

Daca excludem sensul de bunatate, adevarata dragoste consta în respect, nu în altceva. Ce e mai mult de respect e posesivitate egoista.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ory

Te rog, Cristi, nu-ti mai bate capul cu Florentina, caci nu prea poate intelege marinimia iubirii pamantene si a dragostei Dumnezeiesti pe care le tot exprimi...dupa cum ai observat si tu si-i aduci frecvente acuze. Deci, nu este capabila saraca !

Nu te subestima ! Nu acuz ci dinpotrivă , te completez , îmi spun punctul de vedere. Nu te mâhni pentru un simplu dialog ( monolog ) , precum buna şi vrednica ta prietenă Sophia . Iertare dacă ţi-am răscolit mândria cu propria-mi mândrie ! Toate bune ţie şi pe curând .

[ory]

În prealabil postat de Traditie1

Daca excludem sensul de bunatate, adevarata dragoste consta în respect, nu în altceva. Ce e mai mult de respect e posesivitate egoista.

Da !, Da !, Da !......daca nu este respect, incredere si prietenie dincolo de presupusa iubire, nu este altceva decat iluzie si narcisism .
" fiecare om iubeste atat cat simte, dar mai ales cat intelege."

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

Daca excludem sensul de bunatate, adevarata dragoste consta în respect, nu în altceva. Ce e mai mult de respect e posesivitate egoista.

În acest sens şi Sfinţii Părinţi amintesc că de multe ori , noi , cu frământările şi temerile şi starea noastră sufletească urâtă, fără să vrem şi fără să ne dăm seama, facem rău celuilalt, chiar şi dacă îl iubim foarte mult, precum, de pildă , mama pe copilul ei. Mama transmite copilului toată neliniştea ei pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui , pentru creşterea lui, chiar dacă nu-i vorbeşte , chiar dacă nu lasă să se vadă ce are înlăuntrul ei. Această iubire , adică iubirea firească, poate uneori să vateme. Nu se întâmplă însă acelaşi lucru cu iubirea lui Hristos, care se află într-o strânsă legătură cu rugăciunea şi cu sfinţenia vieţii. Această iubire îl face pe om sfânt, îl linişteşte, pentru că IUBIREA ESTE DUMNEZEU.

[cristiboss56]

De multe ori în neânţelegerile şi frământările noastre, mai toate cele din jurul nostru ni se par deformate, călcând totul în picioare prin cunoaşterea noastră eronată. Omul "natural" sau "căzut"este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi . Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. De înţelegerea iubirii nici numai poate fi vorba, cu toate că el simte şi strigă în gura mare că vrea să fie iubit şi să dăruiască iubire. De unde , când "izvorul" i-a secat , tocmai prin această continuă cunoaştere eronată şi incompletă. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes AICI şi ACUM . ( normal că omul"natural", nerăbdător refuză să recunoască această mare iubire de sine, acest egoism susţinând cu încăpăţânare cunoaşterea sa eronată , incompletă şi pervertită , măsurând totul , aşa cum am spus mai sus, prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. ) . Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu , cu cât devenim mai răbdători , cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică lui Dumnezeu. "dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu "( Efrem Sirul ). Dar să nu uităm nenorocita de mândrie. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie, iar unde-i mândrie , iubirea păleşte şi dispare. Şi iată în încheiere ceva atât şi atât de adevărat şi pe atât de dureros : << Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Omul în întreaga sa fiinţă , trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul , iraţional , plăcerea din noi - asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. . . . >>( Alexander Schmemann ) . Doamne ajută ! +

[Traditie1]

Trebuie sa avem în vedere ca iubirea, smerenia si celelalte virtuti au ca scop fericirea noastra, nu altceva.

Teama de Dumnezeu ne face sa ne straduim sa-I fim placuti pentru ca El sa ne tina si sa mântuiasca. Aceasta teama de Dumnezeu este numita si iubire de Dumnezeu, dar nu este un sentiment de atractie decât la cei care L-au vazut, ca Sf. Siluan, care undeva spune ca pe Dumnezeu trebuie sa-L si iubim dar sa ne si temem.

Însa multi vorbesc despre smerenie si iubire pe baza cartilor citite si ideilor care le-au speculat, ceea ce e gresit. Daca am sti ce este iubirea si smerenia am putea da o definitie, daca nu putem da e semn ca înca nu stim în ce constau.

Nu cred ca trebuie sa ne preocupam sa fim preocupati (repetitia arata absurdul conceptului) cu ceilalti si în general nu trebuie sa cautam sa cultivam virtutile dupa mintea noastra ci sa-L lasam pe Dumnezeu sa le sadeasca în noi cum sti El. Unii Sfinti au spus ca virtutile au un caracter dinamic infinit, ca exista un abis al smereniei si iubirii deci ele sunt niste taine pecare nu le putem descoperi singuri sau cultiva asemenea unui exercitiu fizic sportiv, prin repetitie.

[glykys]

Va multumesc tuturor pentru lucrurile frumoase pe care le scrieti si pentru faptul ca vreti sa impartasiti multa iubire. Dumnezeu sa va ajute pe toti! >:D<

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

De multe ori în neânţelegerile şi frământările noastre, mai toate cele din jurul nostru ni se par deformate, călcând totul în picioare prin cunoaşterea noastră eronată. Omul "natural" sau "căzut"este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi . Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. De înţelegerea iubirii nici numai poate fi vorba, cu toate că el simte şi strigă în gura mare că vrea să fie iubit şi să dăruiască iubire. De unde , când "izvorul" i-a secat , tocmai prin această continuă cunoaştere eronată şi incompletă. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes AICI şi ACUM . ( normal că omul"natural", nerăbdător refuză să recunoască această mare iubire de sine, acest egoism susţinând cu încăpăţânare cunoaşterea sa eronată , incompletă şi pervertită , măsurând totul , aşa cum am spus mai sus, prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. ) . Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu , cu cât devenim mai răbdători , cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică lui Dumnezeu. "dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu "( Efrem Sirul ). Dar să nu uităm nenorocita de mândrie. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie, iar unde-i mândrie , iubirea păleşte şi dispare. Şi iată în încheiere ceva atât şi atât de adevărat şi pe atât de dureros : << Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Omul în întreaga sa fiinţă , trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul , iraţional , plăcerea din noi - asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. . . . >>( Alexander Schmemann ) . Doamne ajută ! +

Nu ne împlinim când ne umplem de noi înşine, ci când lăsăm să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, iată un cuvânt de înţelepciune a Preafericitului Daniel , la Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci : << Prin lepădarea de sine se înţelege lepădarea de viaţa egoistă , de modul pătimaş de a trăi. Lepădarea de sine, foarte concis , înseamnă renunţarea la mândrie şi lăcomie, iar luarea crucii înseamnă asumarea greutăţilor vieţii, a neputinţelor, a lipsurilor şi ostenelilor din viaţa noastră. Urmarea lui Hristos înseamnă ascultarea cuvântului Lui , împlinirea în viaţa concretă a poruncilor Lui şi împărtăşirea cu El prin Sfintele Taine. Lepădarea de sine este o luptă grea. SFINŢII PARINŢI AI FILOCALIEI INVAŢA CA RADACINA TUTUROR PACATELOR ESTE IUBIREA PATIMAŞA DE SINE ŞI DE LUCRURILE MATERIALE. CINE SE IUBEŞTE PE SINE PATIMAŞ , ÎN MOD EGOIST, SE UMPLE DOAR DE SINE, IAR SUFLETUL PLIN DE SINE NU MAI ESTE LOC NICI PENTRU DUMNEZEU, NICI PENTRU OAMENI " . De iubire nici nu mai poate fi vorba . . .