Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

SOCIETATEA

Solidaritatea socială

-I-

Practicarea virtuţilor familiale în afara Familiei ne permite să ne facem datoria faţă de cei care nu ne sunt rude. E ceea ce se numeşte la nivel social frăţie. Existenţa nu ne rămâne circumscrisă în cadrul relativ restrâns al căminului. Fiecare are destinul lui, adevărat, dar destinul i se împleteşte cu destinele altora. Dacă am vrea să ne izolăm din diferite motive, am simţi că legături nenumărate ne ţin alături de ceilalţi fie prin îndatoriri, fie prin drepturi, fie prin sentimente. Primim, dăm şi existenţa noastră însăşi e făcută din aceste schimburi.

Constatăm zilnic că nu ne putem rezuma la noi, că avem neîncetat nevoie de aproapele nostru, că influenţăm şi că suntem influenţaţi. Viaţa socială seamănă cu acele cercuri făcute de o piatră aruncată în apă. Ea merge de la ai noştri până la străini, până la persoane pe care nu le vom vedea niciodată. O ameninţare la adresa unuia dintre teritoriile noastre, o epidemie, o calamitate oarecare ne emoţionează, chiar dacă nu suntem afectaţi direct. Orice suferinţă, orice bucurie găseşte în noi o fibră de simpatie pe care o face să vibreze.

-II-

Se poate remarca faptul că durerea celorlalţi stârneşte în noi mai multe ecouri ca bucuria lor. Unii văd aici o formă de egoism: răul semenului ne poate afecta, bucuria lui ne face invidioşi. Cred că e o interpretare mai bună de dat acestui sentiment: nefericiţii au nevoie de noi, fericiţii nu. Cuvintele celebre ale poetului antic Terenţiu, „sunt om şi nimic omenesc nu-mi poate fi străin”, caracterizează bine puternicele sentimente frăţeşti care dau unitate unei Naţiuni.

Pe unele persoane deosebit de generoase, instinctul de simpatie care-i uneşte pe cei de un Neam le face capabile de fapte mari. E ceea ce-l determină pe soldat să se sacrifice pentru Ţară în vreme de război. E ceea ce-i dă artistului dorinţa de a crea opere de valoare care să ne aducă bucurie şi prestigiu. Această simpatie naturală dă tărie unei comunităţi.

-III-

Omul, obligat să trăiască singur, ar fi şi incomplet şi neputincios în faţa existenţei, iar multe dintre calităţile lui nu s-ar putea manifesta. Robinson Crusoe a refăcut cu multă trudă toate lucrurile necesare vieţii atât de uşor de obţinut prin asociere. La fel de greu a evitat abrutizarea, de care marinarul Selkirk, modelul romancierului, nu a scăpat. Bucuria lui Robinson când şi-a găsit ca tovarăş de singurătate un biet sălbatic, dovedeşte în ce măsură avem nevoie de semenii noştri. Suntem născuţi pentru a trăi în comun. Societatea e ca o boltă ce s-ar prăbuşi, dacă pietrele din alcătuirea ei nu s-ar susţine una pe alta. Această imagine a lui Seneca e cel mai frumos şi cel mai emoţionant simbol al solidarităţii.

La fiecare pas simţim imposibilitatea de a ne izola, necesitatea de a fi ajutaţi, datoria de a ne ajuta semenii. Viaţa socială se compune din munca tuturor oamenilor unii pentru alţii, meseriile, carierele nu au decât acest scop, iar banul e doar expresia materială a acestor schimburi.

-IV-

Acţiunea reciprocă, de care vorbeam mai sus, se exercită mai întâi asupra acelora care ne sunt cei mai apropiaţi. Există, am spus-o, mai multe societăţi mici în cea mare, prima fiind Familia, apoi venind oamenii din aceeaşi localitate, din aceeaşi Ţară. Toate existenţele de care se leagă, direct sau mai puţin direct, existenţa noastră compun grupul din care facem parte şi care are mai întâi nevoie de noi. Măsura limitată a inimii noastre şi a forţelor noastre ne impune să începem cu această parte a marelui univers, care e câmpul restrâns al muncii noastre, înainte de a ne ambiţiona să slujim omenirea. Viaţa multora va trece fără ca ei să aibă ocazia să-şi extindă acţiunea. Ceea ce e cu atât mai adevărat pentru femei. Ele se pot consola că sunt creatoarele, obscure poate, dar eficiente, ale prosperităţii Familiei lor şi Ţării lor, că binele făcut de ele se adaugă eforturilor pentru realizarea binelui general.

De altfel au fost întotdeauna femei care, fără Familie, s-au identificat cu toţi dezmoşteniţii de pe lumea asta. Cea mai mare parte a faptelor milostive importante au pornit din inimi feminine. Maica Tereza nu a fost o excepţie. Găsim femei în şcoli unde predau, în spitale unde îngrijesc, în organizaţii caritabile unde arată că solidaritatea nu e o vorbă în vânt, adică peste tot unde le poartă nevoia irezistibilă din ele de a face bine, de a alina suferinţa. Ele se achită astfel de datoria pe care o avem toţi faţă de aproapele nostru. Femeile pot în prezent să participe la viaţa politică. E cazul, fără să cădem pradă unor ambiţii iraţionale şi unor revendicări aberante, să ne pregătim prin dezvoltarea fiinţei noastre intelectuale şi morale pentru prerogativele ce le-am putea dobândi. E cazul de asemenea să nu scăpăm din vedere că Popoarele nu pot împrumuta unele de la altele decât cu foarte mare prudenţă, fiecare dintre ele avându-şi temperamentul său şi obiceiurile sale. Nimic nu e mai ridicol ca încercarea unor tinere de la noi de a imita comportamentul tinerelor din alte Ţări fără să aibă cheia unei educaţii întemeiate pe o stare socială diferită de a noastră.

Dar cel mai important pentru femeie e să formeze cetăţeni. Ea îşi va învăţa fii că în momentele când marea datorie socială vorbeşte datoria zilnică trece pe planul doi, că aparţin mai mult Patriei decât Familiei. Acţionând astfel ea însăşi se comportă ca o cetăţeancă şi dă dovadă de patriotism prin sacrificarea afecţiunii sale materne. Toţi, bărbaţi şi femei, fiecare la nivelul nostru şi în sfera noastră, purtăm în noi trei iubiri, cea de Dumnezeu, cea de Patrie, cea de Familie şi toate trei se reduc la același precept: să nu facem niciodată rău, să facem întotdeauna bine după puterile noastre.

-V-

E o mare binefacere că societatea ne învaţă să fim mai puţin egoişti. E o mare binefacere şi ajutorul pe care consimţim să ni-l dea ceilalţi pentru că la rândul lui ne face mai buni. Solidaritatea e mulţimea obligaţiilor reciproce care unesc persoanele şi diferitele grupuri ale Naţiunii transformându-le într-un tot. Depindem unii de alţii. Această dependență, atât de mare în Familie, se regăseşte în comunitate, limitându-ne libertatea prin cea a aproapelui, cointeresându-ne la realizarea binelui comun, obligându-ne în folosul nostru să acceptăm asocierea. Nu putem fi total independenţi decât cu preţul unei izolări asemănătoare cu cea a lui Robinson Crusoe pe insula sa.

Astfel în grupurile naturale sau voluntare există o solidaritate mutuală, care nu împiedică egalitatea şi o autoritate, condiţie esenţială a progresului material şi moral.

-VI-

S-a comparat adesea societatea cu un edificiu. Pentru a-l construi e nevoie de muncitori numeroşi de diferite profesii care, conduşi de şefi, lucrează la el după puterile lor. Nimeni nu-l poate construi singur, munca tuturor e indispensabilă. Fie că e vorba de meserii sau de asociaţii cu scop ştiinţific, filantropic, etc. aceeaşi lege se impune: nu există pentru noi niciun câştig şi în consecinţă fericire adevărată decât în asocierea cu semenii noştri.

Solidaritatea muncii nu e singura formă de solidaritate, mai e şi solidaritatea morală. Istoria unui Popor e aceea a acestei din urmă forme de solidaritate, e povestea tradiţiilor din care trăieşte şi pe care le continuă, e dezvoltarea de-a lungul secolelor a persoanei sale morale realizată de generaţii succesive. Beneficiem astăzi de eforturile făcute de înaintaşi timp de două mii de ani şi cei din viitor vor beneficia de ale noastre. Chiar în clipa de faţă, fiecare dintre noi acţionează asupra anturajului său prin faptele sale bune sau rele. În mod strict societatea nu e răspunzătoare de greşelile unuia dintre membrii săi, dar e totuşi afectată de ele şi are prin urmare dreptul să le condamne. Majoritatea, chiar dacă nu împărtăşeşte opiniile unora, chiar dacă e uneori nedreaptă în judecăţile sale, e totuşi respectabilă şi nimeni nu are dreptul s-o jignească. O faptă rea, prin însăşi existenţa sa, vatămă întotdeauna pe cineva. În luptă câţiva viteji pot da curaj camarazilor lor, câțiva laşi pot declanşa panica. În exemplul bun nu e vorba doar de contagiune, ci şi de stimularea celor mai bune însuşiri ale sufletului la vederea unei fapte nobile.

Din opinii şi din exemple se naşte tradiţia, alt efect al asocierii indivizilor. Astfel în aceeaşi Ţară datinile, concepţiile, atitudinile se generalizează, astfel oamenii din aceeaşi Naţiune ajung să se simtă apropiaţi.

-VII-

Avem un trecut mare. Cine susţine contrariul fie nu ne cunoaşte istoria, fie e rău intenţionat în ce ne priveşte. Ne-am confruntat aproape permanent timp de două mii de ani cu adversari mai puternici ca noi, dacă eram laşi sau lipsiţi de înţelepciune pieream demult. Lupta comună pe care am dus-o sub conducerea voievozilor noştri, a regilor noştri pentru a ne apăra fiinţa naţională, pământul, religia, limba română şi tradiţiile e expresia perfectă a legăturilor de solidaritate dintre noi.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

BALADA SOLADATULUI
de maior (r) Vasile Tomescu

L-au doborât într-o zi cu ger care muşcă.
Pe câmpia albă, unde e duşmanul ascuns,
Trupul lui tânăr zace de gloanţe răpus
Şi mâinile îi mai sunt încleştate pe puşcă.

A murit, dar pare că priveşte crunt în jur.
Pe chipul lui palid nu vezi nicio teamă.
Simţi că s-a stins în tăcere, fără să geamă,
Înroşind zăpada cu sângele-i pur.

Îşi iubea Ţara, satul dintre munţi,
Credinţa, soţia, copii, părinţii cărunţi.
De aceea a luptat, de aceea s-a jertifit.

De aceea acum pe nesfârşita câmpie,
Trupu-i ameninţător, încă plin de mânie,
Stă în calea răului ca un zid de granit.

19 ianuarie 1942

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DEPARTE
de maior (r) Vasile Tomescu

Departe în stepă se bătea unitatea,
Ca să redea Ţării strălucirea şi demnitatea.

Lupta făcea prăpăd când unu'€™ dintre noi căzu lovit.
Cel mai bun camarad al meu zăcea lângă mine rănit.

Şi buzele-i şoptiră: "€žde te vei întoarce acasă,
Treci pe la mama şi-o îmbărbătează.

Spune-i c-am plecat spre zările senine.
Spune-i să nu plângă, spune-i că mi-e bine."

4 februarie 1942

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PANSEURI

Forţa unei Naţiuni şi bunăstarea ei depind nemijlocit de numărul copiilor ei.

Interesele superioare ale Patriei sunt limita oricărui drept individual de proprietate, de muncă şi de salariu.

Atât Familia cât şi Naţiunea sunt colectivităţi naturale şi nu rezultatul unei simple convenţii.

Trebuie să lucrăm ca să ne facem societatea mai bună, nu să ne indignăm că e încă imperfectă şi să învinovăţim Ţara de toate relele cu care ne confruntăm.

Fără Ţară, fără Naţiune, fără Familie, fără Religie am fi simple marionete. Dezrădăcinaţi, izolaţi de ai noştri şi lipsiţi de credinţa în Dumnezeu nu
ne-am putea opune niciunui abuz.

Corupţia e un instrument de control al unei Ţări.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PANSEURI

Fericirea omului depinde mai mult de ce este decât de ce are.

Pentru cei ce nu posedă nimic, Patria e singura avere.

Cu adevărat bogat e doar cel care pune mai presus de orice interesul general.

E aberant să-ţi cauţi binele în afara binelui comun.

Doar Naţiunea şi Familia ne apără cu sinceritate drepturile. Orice s-ar spune sângele apă nu se face.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PANSEURI

Reîntoarcerea la pământul natal şi cunoaşterea istoriei naţionale pot reda nişte repere unui Popor debusolat deliberat.

Pentru a ne împlini destinul ca Naţiune trebuie să transmitem mai departe ce ne-au lăsat strămoşii.

Singura soluţie pentru prezent: reînsufleţirea conştiinţei naţionale în noi, între noi şi în jurul nostru.

Statul naţional trebuie să-şi regăsească locul pentru că doar el ne poate apăra şi garanta drepturile. Avem nevoie de un Stat protector într-o lume care a luat-o razna.

Fără credinţă în Dumnezeu, fără patriotism, fără idealism, fără virtuţi civice şi morale nu vom putea depăşi dificultăţile prezentului.

Nu există libertate împotriva Naţiunii, împotriva binelui comun, împotriva Familiei, împotriva moralei.

Femeile care renunţă la a fi mame, renunţă la ce-i mai bun.

Un copil în plus = un client în plus.
O economie care nu e susţinută demografic nu se poate dezvolta.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PĂMÂNTUL NATAL
de maior (r) Tomescu Vasile

Mă înfior când cuvântul Patrie rostesc.
Plecat în Ţară străină auzindu-l tresar,
Îmi răsună-n suflet ca un imn ceresc,
Ca vocea iubitei sau ca paşii ei pe trotuar.

Munţi învăluiţi în ale dimineţii ceţuri alburii,
Văi pe care le îmbracă a nopţii brumă,
Câmpii mănoase, dealuri acoperite de vii,
Turnuri vechi argintate de razele de lună,

Pajişti, poteci iuţi, ziduri cenuşii,
Fântâni unde ţăranii vitele-şi adapă
Vorbind despre ce s-a-ntâmplat peste zi,
Fumându-şi ţigara sau bând apă,

Casa părintească unde-n vatră arde focul,
Fumul ce se-nalţă din horn spre cerul mohorât,
Ograda unde, copii, ne luam cu jocul...
Lucruri neînsufleţite cum de vă iubesc atât?!

23 februarie 1942

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PARABOLĂ

„Trăiască libertatea! Jos tiranii!”, strigă motanul în timp ce deschidea uşiţa de la colivia canarului. Atrasă de înălţimi, mica pasăre nu stătu mult pe gânduri şi se avântă pe fereastra larg deschisă spre albastrul incredibil al cerului de vară. Era însă neobişnuită cu zborul, obosi, apoi căzu ca o piatră printre florile din grădină. Motanul, aşezat acolo la pândă, atât aştepta. Ce a urmat e uşor de imaginat.
Menirea coliviilor nu e doar de a ţine păsările închise, ci şi de a le proteja.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (8)

SOCIETATEA

Dreptatea

=PRIMA PARTE=

-I-

Cele patru virtuţi cardinale sunt Forţa, Prudenţa, Cumpătarea şi Dreptatea. Le-aţi văzut statuile sculptate de artiştii Renaşterii? Forţa şi Dreptatea, grave şi frumoase, sunt reprezentate împreună cu atributele lor. Forţa cu sabia şi Dreptatea cu balanţa. Oare din cauza înfăţişării lor severe ne par demne de stimă, dar nu atrăgătoare? Se întâmplă cu virtuţile ce se întâmplă cu unele persoane ale căror merite le cunoaştem, dar de a căror companie ne ferim.
Alături de cineva puternic, prudent, cumpătat şi drept ne-am apărea nouă înşine aşa cum suntem, nu aşa cum ne place să credem că suntem.

Dreptatea e, după părerea mea, marea bătaie de inimă a omului. Anticii o defineau mai clar: voinţa fermă şi constantă de a da fiecăruia ce i se cuvine. Sentimentul a ceea ce e drept şi nedrept se află în sufletul tuturor. Un copil, de cum începe să înţeleagă, îşi dă foarte bine seama când greşeşte şi simte că e nedreptăţit, dacă e certat fără s-o merite. Naţiunile din antichitate au respectat omul drept, chiar dacă uneori l-au exilat ca pe Aristide, sau l-au omorât ca pe Socrate.

Ceea ce numim lege naturală nu e de fapt decât îndatorirea de a fi drepţi şi nu au existat niciodată Popoare care s-o fi ignorat complet. Era doar pusă în umbră, denaturată de barbarie sau de coruperea moravurilor, ceea ce nu o împiedica să existe. Admirăm în toate epocile figurile nobile care au personificat-o, cu toate că nu complet, pentru că aceşti oameni erau influenţaţi de mediul lor, de timpul lor şi credeau legitime lucruri care astăzi ne revoltă ca sclavia, cruzimea faţă de învinşi, sacrificiile umane. Chiar în vechea Romă, renumită pentru legile sale drepte, cei slabi erau trataţi dur. Romanii priveau legea mai mult ca pe un mijloc de reglementare a raporturilor dintre cetăţeni, decât ca pe o modalitate de a-i ocroti pe cei lipsiţi de apărare.

-II-

Dreptatea are două aspecte, unul comutativ şi unul distributiv. Dreptatea comutativă se aplică schimburilor, atât pentru atât. Ea nu ţine cont de persoane, ci doar de obiectele schimbate. Balanţa o simbolizează. Dreptatea distributivă se aplică persoanelor. Ea pune de acord salariul cu meritul. Egalitatea raporturilor o simbolizează. Cinstea are mai multă supleţe. Anticii o comparau cu o riglă de plumb care ia forma sinuozităţilor terenului de măsurat, spre deosebire de rigla rigidă de fier. Nimic material nu o exprimă totuşi în întregime. E doar spirit. Şi pentru că există în sufletele oamenilor lucruri pe care doar un suflet le poate aprecia, cinstea, deşi îşi are locul alături de dreptate, e mai presus de ea.

Ideea de dreptate o implică pe cea de drept. Conaţionalii noştri fiindu-ne fraţi au drepturi egale cu noi. Formula „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” arată succint de ce suntem datori să fim drepţi. Avem obligaţia să respectăm drepturile aproapelui şi ca să fim siguri că nu i le încălcăm e bine să ne punem uneori în locul lui. Fiindcă trăim în comun, fiecare dintre faptele noastre corespunde unei fapte a celor de care suntem legaţi prin frăţia naţională, prin rudenie, prin prietenie, prin asocieri de tot felul. E limpede că omul care ar acţiona după placul său, fără a-i păsa de ceilalţi, nu ar putea fi decât nedrept. Cuvântul nedreptate e atât de odios că provoacă indignare imediat ce e rostit. Nimic nu ne răneşte mai mult ca reproşul „eşti nedrept”, mai ales dacă nu suntem decât vag conştienţi că am comis o nedreptate.

E de ajuns să se spună „S-a făcut o nedreptate” ca să apară proteste. Un instinct puternic, dacă nu-l inhibă interesele, ne va avertiza pe toţi că apărăm o cauză comună. Aproape toată lumea poate să vadă unde e nedreptatea. Conştiinţa cea mai amorţită o spune destul de tare pentru a fi auzită, dar unii nu au forţa sau voinţa de a o asculta. Trei virtuţi, din cele patru, le lipsesc. E ceea ce se numeşte lipsă de caracter.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE (8)

SOCIETATEA

Dreptatea

=PARTEA A DOUA=

-I-

E mai greu să fii drept decât să fii bun. Pentru a fi buni e de ajuns adesea să ne ascultăm inima. Când suntem drepţi, ne achităm de o datorie imperioasă şi să plăteşti o datorie e mult mai puţin plăcut decât să faci un cadou.

Ca să apreciem corect faptele noastre sau ale celorlalţi, trebuie să le cunoaştem cauzele. Suntem ispitiţi să ne credem mai buni decât suntem, să considerăm că avem întotdeauna dreptate, să spunem vorbe goale. E şi mai rău când nu e vorba de noi, ci de cineva drag. Femeile, mai ales, sacrifică fără milă drepturile acelora care nu înseamnă nimic pentru ele. Când iubim, inima judecă. Stare sufletească duioasă pentru noi, coşmar pentru ceilalţi.

Ne apărăm prietenii, îi susţinem chiar când greşesc. Orbi la defectele lor, îi ajutăm în mod inconştient să facă rău altora care ne sunt indiferenţi. Multe femei se comportă aşa şi sunt antrenate în tot felul de dezastre.

-II-

Dreptatea nu ţine degeaba în mână o balanţă. Greşim că-i măsluim greutăţile. Mulţi se indignează, protestează, dacă li se încalcă drepturile, dacă li se ia ce le aparţine, dar puţini văd binele aproapelui şi-l respectă.

Cea mai mare parte a nedreptăţilor făcute de noi, a prejudiciilor pe care le cauzăm celorlalţi ar fi evitate, dacă ne-am strădui să fim drepţi. A fi drepţi cu ceilalţi înseamnă să le vedem şi părţile bune. A fi drepţi cu noi înseamnă să ne vedem şi părţile rele. E necesar să ne cunoaştem bine defectele şi calităţile ca să ne putem îndeplini îndatoririle.

E injust să nu-ţi folosești toată energia pentru a face bine. E injust de asemenea să nu-ţi aperi drepturile, demnitatea. O femeie care, din slăbiciune sau timiditate, şi-ar lăsa copii să dea dovadă de lipsă de respect faţă de ea, nu ar fi în stare să-i educe. Şi îndatoririle trebuie apreciate corect. Nimeni nu e mai nedrept, mai despotic ca o persoană care îşi priveşte obligaţiile doar din punctul său de vedere şi se achită cu intransigenţă de ele considerând că face bine. Biată balanţă, dacă am ţine-o în echilibru în loc să aşezăm totul pe un singur taler, multe lucruri ar merge mai bine pe lumea aceasta! E cu siguranţă greu să ne punem în locul altuia. Două fiinţe pot nutri o mare afecţiune reciprocă fără să reuşească să se înţeleagă bine. Cum să fim siguri de consecinţele reale ale faptelor noastre asupra celorlalţi? Ni se va întâmpla inevitabil să fim nedrepţi fără să ştim. Putem însă să fim drepţi în intenţii, sinceri, imparţiali în comportament şi să nu uităm niciodată principiul de bază al unei echităţi elementare: fă bine pentru că aşa e bine, nu din instinct.

Popescu Angela