Poezii preferate...

[Grabriella]

Nu ma-nvata sa fug, Parinte,
De rani, de lacrimi de catran.
Ele dau freamat mai fierbinte
Acestui sange pamanten.

Nu fi nici pasilor mei paznic,
Nici de naparci nu ma pazi.
Numai veninul lor napraznic
Ma limpezeste zi de zi.

Si nu-mi trimite nici heruvii
Sa-mi deie zborul lor inalt,
Cand sunt facut sa fierb in fluvii
De crunta lava si asfalt.

Doar om ma vreau, rasfiert in smoala,
In uragane si-n caderi,
Mai bun prin plansul ce ma spala
Si tot mai om prin sfasieri.

Sa nu-mi pui aripa de inger,
Ci lasa-mi chipul meu de lut,
Sa iert, sa cant, sa gem, sa sanger,
In dorul raiului pierdut.

Radu Gyr

[Grabriella]

de Vasile Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făra de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.


Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

,,Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau in luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene in creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem in lume odaia.
Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut sa se sfarseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte."

(Nichita Stanescu)

____________________________


,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El , în celula
si-L facea mai inalt si mai trist .

Mainile Lui pareau crini pe morminte ,
ochii adanci ca niste paduri .
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi .

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cui si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci .
Luna lumina , dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui , vargi .

Parea celula munte , parea capatzana
si misunau paduchi si guzgani .
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani ...

Când m-am desteptat din afunda genuna ,
miroseau paiele a trandafiri .
Eram în celula si era luna ,
numai Iisus nu era nicairi ...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere ,
cu sulita lor m-au strapuns ...

Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui ...
M-am pipait ... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui."

(Radu Gyr)

,,Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ şi numele tău... ţară!
La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-avînd în minte vreun valţ de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfîşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, cîştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

,,La un semn deschisă-i calea şi se-apropie de cort
Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.
— Tu eşti Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare.
N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară rîuri-rîuri,
Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Cînd văzui a lor mulţime, cîtă frunză, cîtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
— De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti.
După vremuri, mulţi veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă —
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pămînt.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvîrtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!"

[Rodica50]

La Icoana Ta
La Icoana Ta Prea Sfântă,
Sufletu-mi cu dor împlântă
Un mănunchi de sărutări
Pentru-a Tale îndurări.
Îţi sărut piciorul Sfânt,
Ce-a sfinţit acest pământ,
Ca într-a vieţii cale,
Să merg pe urmele Tale.
Tivul hainei Ţi-l sărut,
Eu, făptura cea de lut,
Ca slăvitul Tău veşmânt
Să-mi fie acoperământ.
Şi la urmă îndrăznind,
Către mâna Ta mă-ntind
Ca Tu să mă duci de mână
Către Fiul Tău Stăpână!
Iar apoi, ca o pecete,
Buza mea pe îndelete
Se apleacă în tăcere
Pe faţa Ta cu durere
Ca să-nveţe de la Tine,
Taina tăcerii depline…
Măiastră suferinţă
O Tu, Măiastră suferinţă,
Cu dor cuprinzi
Întreaga mea fiinţă.
În ea aprinzi
Lumini de cunoştinţă,
Mă-nveţi întreg
Adâncul omenesc,
Mi-arăţi sublimul
Cel Dumnezeiesc,
Mă-nveţi să trag hotare firii
Şi să-nţeleg întinderea … iubirii
Îmi luminezi cu flăcările Tale
Nemărginirea Lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc,
În jos,
Mă urci pe culmi de bine
Şi frumos.
Mă duci în voia Ta să mă struneşti
Să mă înalţi mereu şi să mă creşti
S-ajung pân’ la măsuri Dumnezeiesti,
Să-mi speli cu lacrimi ochii ne-ncetat
Ca vasul meu să fie-n veci curat.
În tălpi şi-n mâini să-mi baţi mereu piroane
Să-mi răstigneşti pornirile avare,
Cu biciul tău de joc să mă loveşti
De tot ce-i lume să mă curăţeşti,
Din harul Tău să-mi dai, mereu
Sa-mi dai
Blândeţea, mila, dragostea din rai,
Pe Crucea ta măiastră suferinţă,
Să-nalţi la Cer săraca mea fiinţă.
ZORICA LASCU — MAICA TEODOSIA
Informaţii

[casiana]

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc...

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce -milos- i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele...

[Doriana]

Ce dor frumos, ce Rai ne leaga!
Eu cant cu lacrimi, Tu le-alini
De dragul Tau mi-e lumea draga,
ca-n ea Te vad si-n flori si-n spini.

In crinii albi Ti-e sarutarea,
in maci vad sange pe Calvar.
De dragul Tau mi-e draga marea
si cerul fara de hotar!

In bulgari reci te vad cum sameni
si-n spini vad pasii sangerati.
De dragul Tau iubesc pe oameni;
azi sunt straini, maini, poate frati!

Cand turme trec ducandu-si dorul
si spune-un fluier:"Sunt cu voi!"
de dragul Tau mi-e drag pastorul
ce-si pune pieptul pentru oi!

In cei alesi Iti vad iubirea,
cu ei cantandu-Ti psalmi in vai...
De dragul Tau le sorb privirea;
pe-obrajii lor, sarut pe-ai Tai!

Si cat mi-e dat sa nu-Ti vad fatza,
dorit de stele ca un mag,
de dragul Tau mi-e draga viata,
si moartea nu-i decat un prag...

Costache Ioanid

[Doriana]

Când sufletul îţi plânge
Zdrobit în lupte amare
Să nu renunţi la Cruce
Chiar spini de ai pe cale.

Când ochii-ţi cern doar lacrimi
Şi nu vezi izbăvirea,
Tu nu lăsa ca noaptea
Să-ţi fure bucuria.

Aproape e de tine
Tatăl ce veghează
N-a uitat de nimeni
Dar tainic El lucrează.

„- Eu, te-am purtat pe braţe
Şi vreau să te mai port!
- Încrede-te în Mine !
Sunt Domnul Savaot.”

Sunt Mielul ce pe Cruce,
Plătit-am pentru tine!
Ca tu prin ea, copile,
Să te întâlneşti cu Mine.

El ţese viaţa noastră
Cu bune şi cu rele
Credinţa ne-o încearcă,
Credinţa-i o avere!

Alina T.

[Doriana]

Eu nu-nţeleg!

De ce ades mi-e dat pe cale
Să-ndur dureri în fel şi fel?
De ce-s lovit adesea oare?
Eu nu-nţeleg! Dar ştie El!


Când cunoscut-am adevărul
Şi vrut-am să spun despre el,
Silit am fost să tac adesea.
De ce aşa? O ştie El!


Din pâinea mea am dat la alţii
Făr' să mă tem c-am să mă-nşel.
Răsplata: m-am ales cu piatra.
De ce aşa? O ştie El!


Când m-am luptat cu valul vieţii
Şi când am vrut s-ajung la ţel,
Mă văd cu barca sfărâmată.
De ce-i aşa? O ştie El!


Când moartea luptă pe-ndelete
Să rup-al dragostei inel,
Rămân copii orfani pe drumuri.
De ce-i aşa? O ştie El!


Descurajat privesc adesea
Calvarul, crucea şi pe Miel.
De ce sunt lacrimi fără vină?
Eu nu-nţeleg! Dar ştie El!


Când mi-am trăit mereu viaţa
În curăţii de porumbel,
Stropit am fost cu murdării.
De ce-i aşa? O ştie El!


Eu nu-nţeleg, dar cred într-una
Mereu cu patimă şi zel
Că multe din ce mi se-tâmplă
Eu nu-nţeleg! Dar ştie El!


Şi când trezi-mă-voi în Ceruri
Cu Domnul în al său castel,
Mă mir, ma-ntreb cum de-s acolo!
Eu nu-nţeleg! Dar ştie El!

Simeon Cure