Erezii moderne in randurile unor preoti, care smintesc multimea

În prealabil postat de mariamargareta

Citat:

[COLOR=Blue]Apoi la spovedania generala am crezut ca ma ia la bataie cand a fost nevoit sa-mi ia capul intre maini si sa spuna o rugaciune, asa de tare mi-a trantit palmele pe cap. Acest lucru, iertare, dar nu l-am intalnit nici macar la duhovnicii mai in varsta. Stia ca are corp omenesc si se lupta in felul dumnealui. Din acest punct de vedere, eu una, nu-i pot reprosa nimic.

[COLOR=Black] Dacă tu nu ai ce-i reproşa, eu am. Asta dovedeşte că eşti o copilă naivă. Normal că "acest lucru" nu l-ai întâlnit la preoţii în vârstă, deoarece de regulă ei sunt oameni integri, serioşi, despătimiţi, iar ce ai povestit tu că făcea popa Gabriel la "spovedania generală" nu face parte din practica liturgică. Nu se ia capul penitentei în mâini, strângându-l până îi ies ochii din cap, ca să vadă ea ce forţă masculină se coboară prin podul palmelor, adică ce "har" posedă respectivul posedat.
Auzi, vorbă: "a fost nevoit" să-ţi ia capul în mâini! Cine l-a obligat, de "a fost nevoit"? Cine l-a învăţat pe acest "nevoitor" să le mângâie pe obraji pe enoriaşele lui, luându-le capul în mâini? Mă mir că nu te-a şi sărutat pe creştet sau pe obraji, ca să-ţi arate cu câtă dragoste creştinească îşi susţine obligaţiile pastorale! Deja pe jumătate te-a convins "că are corp omenesc" cu care "se luptă în felul lui". Dar de ce în felul lui? Nu era mai bine să se comporte normal, aşa cum se comportă la spovedanie prreoţii bătrâni şi responsabili?
Rânduiala spovedaniei nu prevede aşa ceva. Apropierea corporală dintre duhovnic şi penitent(ă) se rezumă doar la a-i face semnul crucii pe cap, la sfârşitul spovedaniei. Iată ce scrie în Molitfelnic:
[COLOR=Red]"Acestea toate zicându-le către dânsul şi ispitindu-l cu de-amănuntul, şi el iarăşi cu de-amănuntul pe rând şi mărturisindu-le şi descoperindu-le, să-i zici lui: pleacă-ţi capul. Şi, plecându-şi el capul şi îngenunchind, citeşte-i rugăciunea aceasta [/COLOR](urmează o rugăciune şi o ectenie scurtă)... [COLOR=Red]După aceea, punând mâna pe capul lui, zi rugăciunea aceasta [/COLOR][/COLOR][/COLOR][COLOR=Blue][COLOR=Black](urmează rugăciunea de dezlegare) [COLOR=Red]Şi zicând sfârşitul dezlegării acesteia, însemnează chipul crucii cu mâna pe capul celui ce s-a mărturisit. Apoi zi :[/COLOR] [COLOR=Blue]Cuvine-se cu adevărat să te fericim...[/COLOR] [COLOR=Red]Şi aşa, slobozindu-l cu pace, să-i dai canonul..."
[COLOR=Black] Unde scrie că trebuie luat capul penitentei în mâini şi strâns aşa încât să aibă impresia că "[COLOR=Blue]este luată la bătaie"[/COLOR]? Unde scrie că trebuie să-i "[COLOR=Blue]trântească palmele în cap[/COLOR]" cu violenţă?[/COLOR]
[/COLOR][/COLOR][/COLOR][COLOR=Blue][COLOR=Black] Am început analiza celor relatate de tine cu ce este mai grav. Mai sunt şi alte implicaţii mai subtile, pe care le voi aborda în alt comentariu.
[/COLOR][/COLOR]

Margareta, chiar eu am intalnit de curand acest mod de a lua capul enoriasului si de a-l strange sub forma de cruce; m-am mirat si am intrebat daca asa se procedeaza. Si eu la randul meu am intalnit la alti preoti punerea mainii pe cap pentru a face semnul crucii dupa rugaciunea de dezlegare.
Mi-ai dat deci si mie raspunsul pe care il asteptam. Posibil ca Pr. Nicu sa fie un fenomen, nu un caz particular.
Am o rugaminte la tine: indiferent cat de mult ai dreptate, te rog incearca sa fii mai blanda fata de Antonia. Nu cred ca intentia ta e de a o face knock-out; de aceea cred ca trebuie sa spui lucrurilor pe nume dar mai cu blandete, caci cuvintele dor si din cauza asta e posibil sa nu-ti accepte explicatiie, crezand ca esti rau intentionata.
Sa urmam exemplul parintilor, care explica cu blandete si ajung astfel la sufletul celor cu care vorbesc.
Cu vsovi iti poti permite acest stil, caci cu el faci un ping-pong verbal si nimic mai mult, dar cu Antonia nu; ei trebuie sa-i vorbesti de la inima la inima, ca sa inteleaga ca esti bine intentionata.

[mariamargareta]

Da, dacă ţi-a spus în mod particular "să nu te îndrăgosteşti de el". Aceasta a fost de fapt o invitaţie drăcească să o faci. Chiar dacă tu nu ţi-ai dat seama nici atunci, nici acum, când ţi-au deschis alţii ochii.

[mariamargareta]

Anca-Miha, ai perfectă dreptate. Din nefericire, inima mea s-a înăsprit de la atâtea controverse cu adevăraţii duşmani ai ortodoxiei. Cu Antonia am greşit.

Poate poţi tu să continui discuţia într-un registru mai reţinut şi mai raţional.
Antonia, te rog să mă ierţi dacă te-am jignit. Şi eu greşesc, după cum vezi, căci toţi greşim din când în când.

În prealabil postat de antoniap

Anca, ce te face sa fii asa de sigura ca ai dreptate?

Am recunoscut modelul, care e tot mai des intalnit; nu e vorba de un caz singular - din pacate.

În prealabil postat de mariamargareta

Anca-Miha, ai perfectă dreptate. Din nefericire, inima mea s-a înăsprit de la atâtea controverse cu adevăraţii duşmani ai ortodoxiei. Cu Antonia am greşit.

Poate poţi tu să continui discuţia într-un registru mai reţinut şi mai raţional.
Antonia, te rog să mă ierţi dacă te-am jignit. Şi eu greşesc, după cum vezi, căci toţi greşim din când în când.

Te inteleg, dar Antonia nu este dusmanul. Asta am vrut sa-ti spun.

Margareta, daca tu siti ca te-ai inasprit, doar rugaciunea mai ajuta! Ai facut multa lumina in acest caz, fapt pentru care te felicit. Presupun ca nu esti straina de aceste fenomene New Age; Dumnezeu ne da incercari, pentru a putea ajuta pe altii. Dupa ce ne trece prin Furcile Caudine, ne scoate la lumina mai curati si mai intariti decat inainte. Este o mangaiere sa stii ce e de facut pentru a nu cadea prada unor oameni de nimic, despre care si in biblie scrie ca sunt sortiti pieirii.
Curatenia sufleteasca, pe care ne-o dorim, atunci cand ne apropiem de Dumnezeu, de multe ori se asociaza cu naivitatea si slabiciunea. Nu suntem pregatiti sa param loviturile care vin din necunoscut. Apoi cand te dumiresti ca e vremea luptei impotriva dusmanului, cauti armele cele mai potrivite si cu ajutorul lui Dumnezeu le gasesti, caci scopul e de a te intari.

În prealabil postat de mariamargareta

Da, dacă ţi-a spus în mod particular "să nu te îndrăgosteşti de el". Aceasta a fost de fapt o invitaţie drăcească să o faci. Chiar dacă tu nu ţi-ai dat seama nici atunci, nici acum, când ţi-au deschis alţii ochii.

Afirmatia acesta: "sa nu se indragosteasca de el", imi spune ca era foarte sigur pe el. Poate ca exprima de fapt: "daca va fi ceva, din cauza ta va fi, nu din a mea; acum te-am avertizat".

Doua lucruri regreta parintele Gabriel:
1. faptul ca de mic copil, mama sa ramasa vaduva cu patru copii l-a incredintat spre crestere si educare unei doici care facea parte din ,,Noul Ierusalim". Aceasta i-a facut cunostinta si cea care avea sa-i fie sotie.

Pe Cine sa luam la rost pentru ca i-a inasprit inima acelei mame? Si totusi, asa cum spunea parintele Arsenie Boca, exista in toate o randuiala. Daca ar fi fost un copil rasfatat, l-ar mai fi iubit pe Dumnezeu?

2. dezinformarile care au urmat dupa ce s-a separat de gruparea ,,Noul Ierusalim"; influenta pe care-o avea sotia sa asupra unor crestini ai parintelui. Iar daca era influenta, inseamna ca-i mergea mintea, iar cand se impotmolea primea indicatii. Dovada ca si Mariamargareta o adora si o apara, desi cealalta face parte din ,,Noul Ierusalim", totusi. Ce le leaga atat?

Nu cred ca despartirea parintelui de ,,Noul Ierusalim" se datoreaza unor interese financiare. Nu cred ca Mariamargereta nu stie adevarul si anume faptul ca sotia parintelui a continuat sa faca prozeliti puciosi si dupa separarea parintelui de Noul Ierusalim. Introduce intrigi amoroase pentru a distrage atentia? Mai exista duhovnici care trimit la plimbare femei care le-ar putea constitui o piedica in calea mantuirii. Uneori se procedeaza cu duritate in astfel de situatii. Caci cu ispitele se lupta toata lumea, nimeni nu e scutit. Dar ea va raspunde pentru ce-a scris, nu eu. Exista persoane care stiu si despre morcovii injectati cu otrava din gradina parintelui si despre alte tentative de a-l face sa dispara pe acest ,,tradator".

In aceste conditii, judecand logic, parintele nu mai avea motive sa fie fidel ,,Noului Ierusalim" sau sa-i urmeze invataturile, cum spunea Mariamargereta. Iar separarea celor doi soti este cat se poate de justificata. Nu e nevoie de scene de telenovele ieftine. Colinda manastirile, discuta cu mari duhovnici, se informeaza. Se intoarce intarit si infrunta raul duhovniceste, cu manie sfanta indreptata impotriva a tot ce nu e in spirit ortodox. Multi mari duhovnici care il cunosc, spun in soapta, dar spun si adevarul totusi...

Antonia, parerea mea este ca tu nu te poti detasa de cele pe care le stii, pentru a primi de la Dumnezeu adevarul.
Pr. Nicu nu a fost un sfant, dovada cele spuse de tine, dar il aperi de parca ar fi fost un sfant. Asta ar trebui sa-ti dea de gandit.

Eu sunt un nimic, dar marturiile lor conteaza...

Cum m-am vindecat de epilepsie

Crizele se declanşau în special duminica, în sfintele sărbători sau noaptea. Dar nimic nu este întâmplător, toate aceste boli sunt lăsate de Preasfântul Dumnezeu să ne trezim odată şi să ne întoarcem la credinţă. Acest duh necurat, mut şi surd iese din trupul păcătosului aşa cum scrie şi la Sfânta Scriptură numai cu post şi rugăciune.
Dar eu, deşi nu eram păgân, îmi era frică să intru într-o Sfântă Biserică, spuneam că este casă plină de lilieci. Dar Preasfântul Dumnezeu, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, s-a milostivit de mine.

Am cunoscut un preot, care mă spovedea şi mă împărtăşea periodic (în perioada Sfintelor Posturi), dar boala nu înceta, ba din contră, crizele se înmulţeau şi boala se întărea mai mult în mine. Am mers şi la doctorul neurolog, mi-a dat tratamentul adecvat în astfel de cazuri: multe pastile care mai de care mai puternice (ex. Carbomezapin, Convulex etc.) şi alte tranchilizante. M-au internat şi în spital. După crizele din timpul nopţii, dimineaţa mergeam la serviciu, dar nu ştiam încotro merg, de ce mă aflu pe stradă, de ce mă duc la serviciu. Mă ducea soţia de mână până în faţa firmei la care lucram, dar eu nu ştiam ce caut acolo şi ce am de făcut. După ce îmi reveneam, mă întrebam mirat cum de am ajuns la locul de muncă.


Într-o bună zi, miracolul se produce şi Preabunul Dumnezeu ne trimite un semn că nu ne-a uitat şi că ne aşteaptă să facem primul pas în întâmpinarea Preasfinţiei Sale. Soţia mea vine cu un ziar în mână în care se vorbea despre un preot cu puteri dumnezeieşti, un preot tânăr căruia Preasfântul Dumnezeu i-a răsplătit nemărginita umilinţă şi nestinsa credinţă cu miraculoase puteri vindecătoare. Acest preot al Preasfântului Dumnezeu se numea Părintele Nicu Gabriel.

Sefa sotiei mele, cu frică de Preasfântul Dumnezeu şi cu o bunătate aparte, o întreabă de ce este supărată, de ce vine în fiecare zi tristă, dar foarte greu i-a smuls soţiei mele cuvintele din gură. Atunci şefa ei i-a spus: „Mergi cu mine la un preot şi îţi vei găsi alinarea.” Era exact acel preot despre care citise în „Formula AS”, Părintele Nicu Gabriel.
La sfârşitul acelei săptămâni pleacă împreună cu şefa ei la slujbă în acel sat din inima Olteniei, la Gresia. Era într-o zi de sâmbătă. Soţia mea s-a aşezat în genunchi şi îl aştepta pe Părintele Gabriel.
Soţia a ascultat slujba plângând tot timpul, o Sfântă Liturghie pe care nu a mai întâlnit-o niciodată şi pe care nu a mai simţit-o nicăieri pe la nicio biserică pe la care a fost. Cu o voce blândă, cu Sfintele cântări duioase, care îţi alinau sufletul.
După terminarea Sfintei slujbe, Părintele stătea de vorbă cu fiecare credincios în parte pentru a-i afla necazurile şi suferinţele. Soţia a prins curaj de cum a venit la Sfânta Biserică. Când i-a venit rândul să stea de vorbă cu Părintele Gabriel, cu lacrimi în ochi i-a povestit toată drama prin care trecea. Părintele a ascultat-o şi liniştit i-a spus: „Stai liniştită, prin post, rugăciune şi trei slujbe ale Sfântului Maslu însoţite de Moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, se va vindeca. Adu-mi aici creştinul şi vei fi fericită.”
După acea Sfântă Slujbă şi după discuţia avută cu Părintele, soţia mea a simţit o mare încredere, a prins curaj. La niciun preot nu a mai întâlnit atâta bunătate, încredere, curaj, dar mai ales speranţă, acea speranţă că Preasfântul Dumnezeu nu ne-a uitat şi aşteaptă ca şi noi să facem un pas. A primit atunci milă şi dragoste părintească pe care nu a primit-o de la nimeni, nici măcar de la părinţii ei. În acea zi, în micuţa Sfântă Biserică din satul Gresia s-a născut a doua oară cunoscându-l pe acest mare preot Nicu Gabriel, care i-a deschis inima astfel încât să-L iubească pe Preasfântul Dumnezeu mai mult decât orice pe pământ.

Săptămâna aceea, până am mers şi eu la Gresia, a trecut foarte greu pentru soţia mea. Şi pentru mine curiozitatea era mare şi mai ales dorinţa de a mă vindeca, speranţa că voi scăpa de acest chin atât pentru mine cât şi pentru cei din jurul meu. În duminica următoare mă aflu şi eu la slujba Sfintei Liturghii. Ne era frică amândurora să nu se declanşeze criza acolo în Sfânta Biserică. Preasfântul Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea, şi nu s-a întâmplat nimic până la terminarea slujbei. La sfârşit, mi-a venit şi mie rândul ca Părintele să mă miruiască. Atunci s-a apropiat de mine, tremuram tot, iar picioarele nu mă mai ţineau. M-am simţit ca un păcătos în faţa unui mare sfânt. Pe loc mi-a spus toată viaţa şi toate întâmplările prin care trecusem eu până atunci.
M-a încurajat să ţin post, mi-a spus ce rugăciuni şi ce acatiste să citesc. A mai precizat că rezultatele vor fi miraculoase. În acel moment mi-am dat seama că stau de vorba cu un adevărat sfânt al zilelor noastre. M-a impresionat mulţimea cazurilor de vindecări ale diferitelor boli, care mai de care mai grave.
Într-adevăr, s-a întâmplat întocmai cum a spus Părintele. Am participat la trei Sfinte Slujbe la rând. După trei Sfinte Masluri şi Moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o noapte pe când soţia se ruga, criza a început să se declanşeze. Era sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Criza a fost mai adâncă şi mai înfricoşătoare ca niciodată. Ochii mi s-au mărit şi m-am scuturat precum un animal şi zgomotul pe care-l scoteam nu era omenesc. Spre sfârşitul crizei, am auzit-o pe soţia mea cum se ruga la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil să-mi dea sănătate.

Imediat în duminica următoare am mers la Părintele Gabriel cu gândul să-i povestim toate cele ce s-au întâmplat în acea noapte. Mă simţeam mai în putere şi cu mai multă încredere în mine, nu mai aveam frica aceea, care mă măcina zi de zi, noapte de noapte. Nici nu ne-am apropiat bine de Sfinţia Sa şi Părintele ne-a şi încărcat sufletul cu bucurii duhovniceşti. Nu am apucat să-i povestim nimic, că Părintele ştia totul. Cu smerenie mare mi-a spus că Preasfânta Maică, Preasfântul Iisus cu toţi Sfinţii şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil m-au vindecat şi să am nădejde şi frică de Preasfântul Dumnezeu în continuare.
În momentul acela mi-am dat seama că sunt o oază de întuneric şi că m-am vindecat prin rugăciunile Părintelui Gabriel şi prin mila Preasfântului Dumnezeu.
Părintele se ruga mult pentru noi păcătoşii ca şi noi să avem trezvie şi să ajungem să-L iubim pe Preasfântul Dumnezeu, pe Preasfânta Maică şi pe toţi sfinţii mai mult decât orice lucru pământesc. Părintele se ruga cu lacrimi, plângea mult pentru noi, ne vedea păcatele fiecăruia şi Îl ruga pe Preasfântul Dumnezeu să ne ierte. În predici, ne vorbea cu mare înţelepciune. Ne spunea să ne întoarcem de la păcate şi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, să postim, să ne rugăm la miez de noapte când cerurile sunt deschise. Ne uitam de multe ori la Sfinţia Sa, căci cu trupul era pe pământ, dar cu sufletul şi mintea sus în Cer. La Sfânta Spovedanie dacă ascundeam sau uitam vreun păcat, Părintele ni-l aducea aminte. Ne certa cu blândeţe şi ne insufla căinţă, ca să ne întoarcem de la păcate. Primeam Sfânta Împărtăşanie numai dacă Sfinţia Sa considera că o meritam, dacă nu repetam anumite păcate mari, ca să ne fie spre întărire duhovnicească, iar nu spre osândă.
Nicio femeie nu avea voie să intre în Sfânta Biserică cu capul descoperit sau în pantaloni. Ne dădea exemplu mereu să ne uităm la icoana Preasfintei Maicii Domnului şi să ne purtăm şi noi la fel, nu cu capul descoperit, nu cu pantaloni, nu vopsite la păr sau machiate la ochi. Era aspru Părintele cu cei care nu făceau voia Preasfântului Dumnezeu.
Pentru cei săraci, avea multă milă. Discret, a făcut multe milostenii pentru case de bătrâni, copii orfani şi familii nevoiaşe.
Am asistat la multe vindecări ale unor boli incurabile. Oameni cărora doctorii nu le mai acordau nici o şansă de viaţă trăiesc şi astăzi. Veneau creştini din toate colţurile ţării chiar şi din străinătate cu diferite probleme. Bolnavii, paraliticii şi demonizaţii mai aveau o ultimă speranţă pentru a se vindeca şi aceasta era Preasfântul Dumnezeu, iar Părintele le reda această bucurie a vindecării, prin nenumărate Sfinte Liturghii, Sfinte Masluri şi Sfinte Molifte, toate însoţite de post şi rugăciune.
Părintele Gabriel era bucuros că Preasfântul Dumnezeu îl iubeşte şi că nu l-a uitat, dar lucrul cel mai important este că nici Părintele nu-L uita pe Preasfântul Dumnezeu, mergând pe calea cea strâmtă spre mântuire.
Părintele Gabriel nu pretindea nicio taxă pentru pomelnice, acatiste, cununii, botezuri şi înmormântări. Toate le făcea în slujba Preasfântului Dumnezeu. Nu iubea nimic pământesc, nu avea nevoie de maşini luxoase, vile pompoase sau avere multă. Averea Părintelui Gabriel era în Cer unde Preasfântul Dumnezeu, Preasfânta Maica Domnului, Preasfântul Iisus Hristos şi toţi Sfinţii îl iubeau.
Părintele era un postitor desăvârşit. Prefera legumele şi fructele cultivate de Sfinţia Sa, precum şi mierea de albine. Lângă stupi, Părintele îşi alina inima cântându-le cântece duhovniceşti albinuţelor care îl hrăneau cu mierea lor.
Acesta a fost Părintele Gabriel, un mare sfânt pe pământul românesc.
Când a plecat, ne-a lăsat inima frântă. Multe lacrimi au curs atunci din ochii creştinilor. Cu timpul, am înţeles că Părintele este alături de noi şi ne veghează de sus din Cer pentru ca noi să ne mântuim sufletele. Şi acum avem lacrimi, dar de fericire.
Îi mulţumesc Preasfântului Dumnezeu că am fost bolnav, Îi mulţumesc Preasfântului Dumnezeu că l-am cunoscut pe Părintele Gabriel. Boala a uitat de mine şi eu de ea, dar eu nu-L uit pe Preasfântul Dumnezeu, fără de Care niciun lucru nu este posibil.

I., Bucureşti