Remember

[cristiboss56]

S-au împlinit 88 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie. Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod la 4 februarie 1925 şi a fost confirmată prin Decretul Regal din 25 februarie, în acelaşi an. Mitropolitul primat Miron Cristea devenea astfel „Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”.

„S-a amânat oarecum momentul acestei proclamări pentru a se organiza odată cu ridicarea la rang de Patriarhat şi noua legislaţie bisericească, iar aceasta a putut fi definitiv împlinită după Constituţia din 1923. Aşadar, anul 1925 a devenit deodată an al adoptării legislaţiei bisericeşti, fapt împlinit în primăvara anului respectiv şi an de împlinire pe planul acesta al ridicării la rang de patriarhat. După hotărârea luată în şedinţa din 4 februarie 1925 Senatul în 12 februarie şi apoi Camera Deputaţilor în 17 februarie au consfinţit această hotărâre a Sfântului Sinod şi Regele Ferdinand a promulgat legea în 23 februarie în acelaşi an 1925. S-a comunicat tuturor Bisericilor lucrul acesta. Am primit din partea Patriarhiei Ecumenice Tomosul de recunoaştere din partea Patriarhului Vasile al III-lea la sfârşitul lunii iulie, 30 iulie 1925, a fost adus în septembrie Tomosul cu mare solemnitate la Bucureşti, iar la 1 noiembrie a avut loc ceremonia de învestitură la Palatul Regal şi apoi de înscăunare aici în Catedrala Patriarhală din Bucureşti a primului Patriarh în persoana lui Miron Cristea”, a declarat pentru TRINITAS TV Pr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal responsabil cu aspectele de cultură.

Construirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost o dorinţă manifestată încă din primii ani de patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române, dorinţă perpetuată, de-a lungul timpului, de toţi Întâistătătorii Bisericii noastre.

„În cea dintâi cuvântare pe care a rostit-o Patriarhul Miron în calitate de patriarh a prezentat câteva proiecte importante legate de dezvoltarea învăţământului religios la nivel universitar, de trimiterea studenţilor români la studii pentru a se perfecţiona şi la alte facultăţi din Europa, de primire a altor studenţi aici în ţară, înfiinţarea unei Academii de Muzică Bisericească şi aş zice că în contextul momentului în care suntem noi acum mai ales proiectul pe care l-a exprimat atunci limpede al Înălţării Catedralei Mântuirii Neamului ca expresie a acestui moment de împlinire a poporului român după strădanii îndelungate se împlineşte acum prin determinarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Este acesta un arc peste timp, o punte care ne leagă o dată în plus de năzuinţele celor care au fondat Patriarhatul în 1925”, a mai spus Pr. Florin Şerbănescu.

Patriarhia Română păstoreşte în prezent peste 20 de milioane de credincioşi, aflaţi atât între graniţele actuale ale României, cât şi în alte ţări de rezidenţă.

[cristiboss56]

S-au împlinit 98 de ani de la naşterea celui de-al cincilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, informează TRINITAS TV.

S-a născut la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, din judeţul Botoşani, şi a intrat în monahism la 14 ani, ca frate la Schitul Sihăstria. Între anii 1940 şi 1944 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti. La data de 6 august 1935 a depus voturile monahale la mănăstirea Bistriţa (judeţul Neamţ), primind la călugărie numele de Teoctist, iar la 25 martie 1945 este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. De-a lungul timpului devine, pe rând, Episcop-vicar patriarhal, Episcop al Aradului, Episcop al Episcopiei Ortodoxe din America şi Canada, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. După moartea Patriarhului Iustin, la 9 noiembrie 1986 a fost ales ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 16 noiembrie 1986.

Cel de-al 6-lea întâistătător al Bisericii noastre a deţinut numeroase ordine bisericeşti, primite din partea Patriarhiilor Antiohiei, Ierusalimului, Moscovei, Serbiei, a Arhiepiscopiilor Greciei, Ciprului, Cehoslovaciei, Finlandei şi din partea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II–lea. În mai 1999, a primit, din partea Statului român, ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce.

Patriarhul Teoctist a păstorit Biserica Ortodoxă Română vreme de peste două decenii. A trecut la Domnul la 30 iulie 2007, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală.

[cristiboss56]

Prima carte coresiană, o carte de cântări pe opt glasuri, care în terminologie slavonă se mai numeşte şi Osmoglasnic, numită şi Glosariu, Paraclitichi, este una din cele mai importante cărţi ale cultului ortodox. Cartea conţine cântările Învierii de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie pentru fiecare zi din săptămână, fiecărei săptămâni fiindu-i propriu un anumit glas.

Parcurgerea celor opt glasuri, timp de opt săptămâni, reprezintă un „stâlp“, anul întreg fiind format din şase „stâlpi“, care se succed neîntrerupt. Cartea este cunoscută începând cu veacul al VI-lea, redactată în limba greacă de Sever din Antiohia, al cărei conţinut s-a îmbogăţit în decursul vremii cu diferite cântări religioase (irmoase, canoane), căpătând consistenţă în prima jumătate a secolului al IX-lea, după ce celebrul filozof creştin bizantin, Sfântul Ioan Damaschin († 749) adaugă cântările duminicale, precum şi cântările Sfântului Anatolie, fostul Patriarh al Constantinopolului († 458), ale lui Cosma Melodul, Episcop de Maiuma (sec. VIII), Teodor Studitul († 826), Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului († 830), Teodor Graptul, Arhiepiscopul Niceii (sec. IX), Mitrofan, Episcopul Smirnei (sec. IX), împăraţii Leon Filozoful († 912) şi Constantin Porfirogenetul († 959).

Spre deosebire de Octoihul Mare, cunoscut şi sub numele de Catavasier, Micul Octoih cuprinde doar irmoasele sau catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale sărbătorilor din timpul anului, iar cântările din timpul zilelor obişnuite sunt cuprinse în „Irmologhion“.

„Micul Octoih Braşovean“, păstrat azi în trei exemplare, la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca de Stat Szechenyi din Ungaria şi la Muzeul de Istorie din Sofia, se tipăreşte la Braşov de către diaconul Coresi şi logofătul Oprea, unul dintre meşterii tipografi care au activat şi în cadrul tipografiei lui Dimitrie Liubavici pentru tipărirea Apostolului din 1547. Exemplarul bucureştean, descoperit de Nerva Hodoş în Biblioteca mitropolitană din Sibiu, provenit din Şchei, prezentat şi în recenta monografie dedicată diaconului Coresi de Ion Gheţie şi Al. Mareş, conţine 155 de file, format in-folio (268 x 192 mm), folosind aceleaşi caractere întrebuinţate la Târgovişte de Macarie şi apoi de Dimitrie Liubavici, unde Coresi învăţase meşteşugul tiparului.

Iniţialele mari şi o parte din cele mici sunt cu cerneală roşie, iar restul textului cu cerneală neagră, hârtia fiind exclusiv de provenienţă braşoveană (filigran, coroană şi rădăcină). Conţine patru frontispicii cu arabescuri, fiecare în parte surmontate cu cruce. Corpul de litere nr. III, după clasificarea făcută de F. Hervay, tip de litere folosit şi pentru tipărirea Cazaniei a II-a.

Carte pentru toţi românii

Aflăm din epilogul cărţii, scris în limba slavonă, reprodus după modelul epilogului târgoviştean al lui Macarie din 1510: „Fiindcă în Treime slăvitul Dumnezeu a binevoit să desăvârşească Biserica sa prin felurite cărţi, prin lauda şi folosul celor ce le citesc, de aceea şi eu jupânul Haniş Begner, judeţul Braşovului, am râvnit, cu ajutorul Sfântului Duh şi din dragoste pentru dumnezeieştile şi sfintele biserici şi am tipărit această carte de suflete mântuitoare, Octoih, spre împlinirea laudei Dumnezeirei slăvite în unitate, ca trei sori. Mă rog deci de tineri şi de bărbaţi (de cei crescuţi) şi de bătrâni, de cei ce vor ceti sau cânta sau vor copia pentru dragostea lui Hristos, să ne îndrepte pe noi, cari cu osârdie am îngrijit de acest lucru, şi să ne blagoslovească, ca amândoi slăvind pe Tatăl din care toate (s-au făcut), să căpătăm aici pace şi milostenie, iar acolo să strălucim, în lumina binefacerii. Amin. Şi era atunci, pe vremea aceea, în Ţara Ungurească (n.n., Ardeal) crăiasa Isabela, fiul ei Iană şi craiul cel tânăr, fiul marelui Iană craiul şi în Ţara Românească era Pătraşco Voevod şi în Ţara Moldovei era Alexandru Voevod. Din porunca jupânului Hani Begner, judeţul Braşovului, eu, robul lui Hristos, Oprea logofătul şi diaconul Coresi ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit (am scris) aceste cărţi la anul 7065 (1557). S-au început aceste cărţi în luna lui iunie în 12 zile; s-au sfârşit în luna lui ianuarie 14 zile, în oraşul Braşov“.

De aici reiese că s-a tipărit din porunca judelui braşovean Johanes Benkner (autoritatea publică a Braşovului, fără a cărui înlesnire nu se putea tipări local nici o carte), când în Ţara Ungurească (Transilvania) era crăiasă Isabela cu fiul său Ianăş craiul „cel tânăr“, iar în Ţara Românească era Pătraşcu cel Bun şi în Moldova, Alexandru Lăpuşneanu.

Este evident adevărul că raza de interes pe care diaconul Coresi o destina cărţii sale cuprindea întregul spaţiu românesc, iar patronajul domnilor de peste munţi asupra tiparului coresian nu poate fi ignorat.

„Micul Octoih Braşovean“

Izvorul după care diaconul Coresi putea tipări această carte este „Micul Octoih Braşovean“ (MOB), aflat în fondul de manuscrise al Bibliotecii Judeţene Braşov, care iniţial fusese menţionat ca prezent în fondul de carte al Bisericii „Sfântul Nicolae din Şchei“ de Nicolae Sulică, apoi fusese declarat pierdut de P.P. Panaitescu şi reintrodus în circulaţie de prof. Ion Roman.

Compararea MOB-ului cu Octoihul tipărit de Oprea logofătul şi diaconul Coresi la 1557 ne-a permis cu uşurinţă să constatăm identitatea textuală dintre ele. Întrucât textul slavo-român al MOB-ului este ulterior perioadei de tipar coresian, nu-l putem considera pe acesta drept izvor, dar putem intui un izvor comun. Cercetând manuscrisul 42 din arhiva istorică a Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şchei, ne-a surprins identitatea textuală. Datat greşit pentru veacul al XVII-lea, manuscrisul confirmă filigranul hârtiei pentru veacul al XV-lea (foarfecă şi ancoră în cerc). Manuscrisul apare în cele mai vechi cataloage de inventariere a acestei arhive. Tipărind această carte pur ortodoxă, sub auspiciile morale ale celor consemnaţi în prefaţă, nu vedem cum s-ar putea accepta încă teza că venirea lui Coresi la Braşov trebuie pusă pe seama Reformei sau a influenţei reformate. Înzestrarea Bisericii Ortodoxe cu o asemenea carte presupune cel puţin un sprijin acordat Bisericii Ortodoxe pentru a rezista în faţa presiunilor reformiste luterane sau calvine.

Pe de altă parte, anul 1556 confirmă o circulaţie intensă a solilor braşoveni spre Muntenia şi Moldova, care culminează cu sosirea la Braşov a slujitorului Ion al lui Pătraşcu cel Bun, apoi a episcopului Sava. În februarie, pleacă în Muntenia o solie condusă de călăreţul Matias cu scrisori la Pătraşcu. În luna aprilie sosesc la Braşov trei solii, iar preotul Dobre, tatăl protopopului Mihai - colaborator coresian, în acelaşi an, face mai multe călătorii atât în Moldova, cât şi în Muntenia, pentru ca la 1 mai 1556, un preot de-al voievodului Pătraşcu să sosească la Braşov, unde este bine primit de autorităţile locale. Semnificativă este vizita la Braşov făcută de Alexandru Lăpuşneanu şi Nicolae Pătraşcu tot în 1556, cu prilejul instalării în Transilvania a prinţesei Isabella de Zapolya cu minorul său fiu Ioan Sigismund. Evenimentele politice şi religioase sunt deosebit de frământate în condiţiile în care Dieta Transilvaniei desfiinţează episcopia catolică din Ardeal, secularizându-i astfel averile, prilej cu care se înfiinţează la Geoagiu o episcopie românească. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 9 februarie 2013 semnat de pr. prof. dr. Vasile Oltean)

[Dumitru73]

În prealabil postat de cristiboss56

Prima carte coresiană, o carte de cântări pe opt glasuri, care în terminologie slavonă se mai numeşte şi Osmoglasnic, numită şi Glosariu, Paraclitichi, este una din cele mai importante cărţi ale cultului ortodox. Cartea conţine cântările Învierii de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie pentru fiecare zi din săptămână, fiecărei săptămâni fiindu-i propriu un anumit glas.

Parcurgerea celor opt glasuri, timp de opt săptămâni, reprezintă un „stâlp“, anul întreg fiind format din şase „stâlpi“, care se succed neîntrerupt. Cartea este cunoscută începând cu veacul al VI-lea, redactată în limba greacă de Sever din Antiohia, al cărei conţinut s-a îmbogăţit în decursul vremii cu diferite cântări religioase (irmoase, canoane), căpătând consistenţă în prima jumătate a secolului al IX-lea, după ce celebrul filozof creştin bizantin, Sfântul Ioan Damaschin († 749) adaugă cântările duminicale, precum şi cântările Sfântului Anatolie, fostul Patriarh al Constantinopolului († 458), ale lui Cosma Melodul, Episcop de Maiuma (sec. VIII), Teodor Studitul († 826), Iosif Studitul, Arhiepiscopul Tesalonicului († 830), Teodor Graptul, Arhiepiscopul Niceii (sec. IX), Mitrofan, Episcopul Smirnei (sec. IX), împăraţii Leon Filozoful († 912) şi Constantin Porfirogenetul († 959).

Spre deosebire de Octoihul Mare, cunoscut şi sub numele de Catavasier, Micul Octoih cuprinde doar irmoasele sau catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale sărbătorilor din timpul anului, iar cântările din timpul zilelor obişnuite sunt cuprinse în „Irmologhion“.

„Micul Octoih Braşovean“, păstrat azi în trei exemplare, la Biblioteca Academiei Române, la Biblioteca de Stat Szechenyi din Ungaria şi la Muzeul de Istorie din Sofia, se tipăreşte la Braşov de către diaconul Coresi şi logofătul Oprea, unul dintre meşterii tipografi care au activat şi în cadrul tipografiei lui Dimitrie Liubavici pentru tipărirea Apostolului din 1547. Exemplarul bucureştean, descoperit de Nerva Hodoş în Biblioteca mitropolitană din Sibiu, provenit din Şchei, prezentat şi în recenta monografie dedicată diaconului Coresi de Ion Gheţie şi Al. Mareş, conţine 155 de file, format in-folio (268 x 192 mm), folosind aceleaşi caractere întrebuinţate la Târgovişte de Macarie şi apoi de Dimitrie Liubavici, unde Coresi învăţase meşteşugul tiparului.

Iniţialele mari şi o parte din cele mici sunt cu cerneală roşie, iar restul textului cu cerneală neagră, hârtia fiind exclusiv de provenienţă braşoveană (filigran, coroană şi rădăcină). Conţine patru frontispicii cu arabescuri, fiecare în parte surmontate cu cruce. Corpul de litere nr. III, după clasificarea făcută de F. Hervay, tip de litere folosit şi pentru tipărirea Cazaniei a II-a.

Carte pentru toţi românii

Aflăm din epilogul cărţii, scris în limba slavonă, reprodus după modelul epilogului târgoviştean al lui Macarie din 1510: „Fiindcă în Treime slăvitul Dumnezeu a binevoit să desăvârşească Biserica sa prin felurite cărţi, prin lauda şi folosul celor ce le citesc, de aceea şi eu jupânul Haniş Begner, judeţul Braşovului, am râvnit, cu ajutorul Sfântului Duh şi din dragoste pentru dumnezeieştile şi sfintele biserici şi am tipărit această carte de suflete mântuitoare, Octoih, spre împlinirea laudei Dumnezeirei slăvite în unitate, ca trei sori. Mă rog deci de tineri şi de bărbaţi (de cei crescuţi) şi de bătrâni, de cei ce vor ceti sau cânta sau vor copia pentru dragostea lui Hristos, să ne îndrepte pe noi, cari cu osârdie am îngrijit de acest lucru, şi să ne blagoslovească, ca amândoi slăvind pe Tatăl din care toate (s-au făcut), să căpătăm aici pace şi milostenie, iar acolo să strălucim, în lumina binefacerii. Amin. Şi era atunci, pe vremea aceea, în Ţara Ungurească (n.n., Ardeal) crăiasa Isabela, fiul ei Iană şi craiul cel tânăr, fiul marelui Iană craiul şi în Ţara Românească era Pătraşco Voevod şi în Ţara Moldovei era Alexandru Voevod. Din porunca jupânului Hani Begner, judeţul Braşovului, eu, robul lui Hristos, Oprea logofătul şi diaconul Coresi ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit (am scris) aceste cărţi la anul 7065 (1557). S-au început aceste cărţi în luna lui iunie în 12 zile; s-au sfârşit în luna lui ianuarie 14 zile, în oraşul Braşov“.

De aici reiese că s-a tipărit din porunca judelui braşovean Johanes Benkner (autoritatea publică a Braşovului, fără a cărui înlesnire nu se putea tipări local nici o carte), când în Ţara Ungurească (Transilvania) era crăiasă Isabela cu fiul său Ianăş craiul „cel tânăr“, iar în Ţara Românească era Pătraşcu cel Bun şi în Moldova, Alexandru Lăpuşneanu.

Este evident adevărul că raza de interes pe care diaconul Coresi o destina cărţii sale cuprindea întregul spaţiu românesc, iar patronajul domnilor de peste munţi asupra tiparului coresian nu poate fi ignorat.

„Micul Octoih Braşovean“

Izvorul după care diaconul Coresi putea tipări această carte este „Micul Octoih Braşovean“ (MOB), aflat în fondul de manuscrise al Bibliotecii Judeţene Braşov, care iniţial fusese menţionat ca prezent în fondul de carte al Bisericii „Sfântul Nicolae din Şchei“ de Nicolae Sulică, apoi fusese declarat pierdut de P.P. Panaitescu şi reintrodus în circulaţie de prof. Ion Roman.

Compararea MOB-ului cu Octoihul tipărit de Oprea logofătul şi diaconul Coresi la 1557 ne-a permis cu uşurinţă să constatăm identitatea textuală dintre ele. Întrucât textul slavo-român al MOB-ului este ulterior perioadei de tipar coresian, nu-l putem considera pe acesta drept izvor, dar putem intui un izvor comun. Cercetând manuscrisul 42 din arhiva istorică a Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şchei, ne-a surprins identitatea textuală. Datat greşit pentru veacul al XVII-lea, manuscrisul confirmă filigranul hârtiei pentru veacul al XV-lea (foarfecă şi ancoră în cerc). Manuscrisul apare în cele mai vechi cataloage de inventariere a acestei arhive. Tipărind această carte pur ortodoxă, sub auspiciile morale ale celor consemnaţi în prefaţă, nu vedem cum s-ar putea accepta încă teza că venirea lui Coresi la Braşov trebuie pusă pe seama Reformei sau a influenţei reformate. Înzestrarea Bisericii Ortodoxe cu o asemenea carte presupune cel puţin un sprijin acordat Bisericii Ortodoxe pentru a rezista în faţa presiunilor reformiste luterane sau calvine.

Pe de altă parte, anul 1556 confirmă o circulaţie intensă a solilor braşoveni spre Muntenia şi Moldova, care culminează cu sosirea la Braşov a slujitorului Ion al lui Pătraşcu cel Bun, apoi a episcopului Sava. În februarie, pleacă în Muntenia o solie condusă de călăreţul Matias cu scrisori la Pătraşcu. În luna aprilie sosesc la Braşov trei solii, iar preotul Dobre, tatăl protopopului Mihai - colaborator coresian, în acelaşi an, face mai multe călătorii atât în Moldova, cât şi în Muntenia, pentru ca la 1 mai 1556, un preot de-al voievodului Pătraşcu să sosească la Braşov, unde este bine primit de autorităţile locale. Semnificativă este vizita la Braşov făcută de Alexandru Lăpuşneanu şi Nicolae Pătraşcu tot în 1556, cu prilejul instalării în Transilvania a prinţesei Isabella de Zapolya cu minorul său fiu Ioan Sigismund. Evenimentele politice şi religioase sunt deosebit de frământate în condiţiile în care Dieta Transilvaniei desfiinţează episcopia catolică din Ardeal, secularizându-i astfel averile, prilej cu care se înfiinţează la Geoagiu o episcopie românească. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 9 februarie 2013 semnat de pr. prof. dr. Vasile Oltean)

din câte îmi aduc aminte, Catavasierul este Octoihul mic.

[cristiboss56]

Duminică, 10 februarie 2013, părintele arhimandrit Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii „Petru Vodă” din judeţul Neamţ, a împlinit venerabila vârstă de 94 de ani.
Cu acest prilej, arhimandritul Nichifor Horia, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, ca delegat al Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a săvârşit Sfânta Liturghie, împreună cu un numeros sobor de preoţi şi diaconi, vieţuitori ai mănăstirii. Părintele Iustin Pârvu a participat în altar la Sfânta Liturghie.
Părintele Nichifor Horia a rostit şi cuvântul de învăţătură, tâlcuind evanghelia dumincii, despre Pilda talanţilor. De asemenea, a lecturat cuvântul de urare şi binecuvântare, trimis de Înaltpreasfinţitul Teofan părintelui Iustin.
Părintele Iustin Pârvu s-a născut în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău.
În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial. După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Între timp, se mai construiesc aici, tot prin osteneala părintelui Iustin, un azil de bătrâni, un centru de plasament pentru copii şi un spital.
Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit.

[cristiboss56]

Astăzi s-au împlinit 112 ani de la naşterea Patriarhului Justinian Marina, al treilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

La Mănăstirea „Radu Vodă” din Bucureşti, unde se află mormântul acestuia, seminarişti şi numeroşi credincioşi au participat la o slujbă de pomenire, informează TRINITAS TV.

Patriarhul Justinian Marina s-a născut în 1901 și a trecut la Domnul în martie 1977, fiind înmormântat, conform testamentului, în biserica Mănăstirii bucureştene „Radu Vodă”. Pe crucea basorelief de deasupra mormântului, Patriarhul i-a cerut meşterului să sape următoarea inscripţie: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept în ziua aceea."

[cristiboss56]

Astăzi s-au împlinit 65 de ani de la naşterea celui de-al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu. A fost întronizat Întâistătător al Bisericii noastre în anul 1939, păstorind credincioşii într-o epocă de mari tulburări politice şi sociale.

Născut pe 6 decembrie 1864 în satul nemţean Pipirig, viaţa lui se leagă de cea a Mitropolitului Moldovei, Pimen.

După ce a fost locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, a revinit la Huşi. Apoi îi succede în scaunul de Mitropolit al Moldovei lui Pimen Georgescu, iar în 1939 devine Patriarh.

Patriarhul Nicodim a avut mai multe dorinţe de suflet. Unele au rămas, din păcate, doar dorinţe.

Patriarhul Nicodim a trecut la domnul pe 27 februarie 1948, la vârsta de 83 ani. A fost înmormântat în Catedrala patriarhală, alături de predecesorul său, Patriarhul Miron Cristea. În urma trecerii sale la cele veşnice, locţiitor de patriarh devine Mitropolitul Moldovei, Justinian Marina.

[cristiboss56]

3 martie 2013 – Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor împlineşte astăzi 22 de ani de la întronizare.

Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen s-a născut la data de 25 august 1929, în satul Herăști, comuna Grebănu (județul Buzău). Este tuns în monahism la Mănăstirea Neamț la 10 martie 1951 sub numele Pimen, fiind hirotonit ierodiacon (1951) și apoi ieromonah (1957). După absolvirea Facultății, este numit egumen, apoi stareț la Mănăstirea Putna (1957-1961). La 10 ianuarie 1982, arhimandritul Pimen Zainea este ales de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu titlul “Suceveanul'. Este hirotonit întru arhiereu, cu prilejul hramului Mănăstirii 'Sf. Ioan cel Nou' de la Suceava, la 24 iunie 1982 de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei, împreună cu Preasfinţitul Episcop Eftimie Luca al Romanului și Hușilor și cu Preasfinţitul Roman Ialomițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

La data de 24 ianuarie 1991, Preasfinţitul Pimen Suceveanul a fost ales Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, fiind instalat ca Episcop la Suceava la 3 martie 1991.

[cristiboss56]

Prima duminică a Postului Mare este ziua în care creştinii ortodocşi cinstesc Dreapta Credinţă. La 4 martie 843, un sinod convocat la Constantinopol de Patriarhul Metodie, în timpul împărătesei Teodora, confirmă hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice şi consfinţeşte definitiv cultul icoanelor în Biserică. Tot atunci a fost instituită Duminica Ortodoxiei.

Duminica Ortodoxiei a fost sărbătorită pentru prima dată la 11 martie 843, în cea dintâi duminică a Postului Mare.

[cristiboss56]

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie 1918 şi a fost în fapt reunificarea părţii dintre Prut şi Nistru a voievodatului istoric al Moldovei alipită la Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Biserica şi Statul

Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţională şi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“.

Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferite ale aceluiaşi neam. Au trăit despărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legătură ce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască.

La 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia s-a reunit cu România, iar Arhiepiscopia Chişinăului a fost inclusă în Biserica Ortodoxă Română. Din iunie 1918 până în decembrie 1919 Arhiepiscopia Chişinăului a fost condusă de episcopul Nicodim Munteanu al Huşilor, în calitate de locţiitor de arhiepiscop. De la începutul anului 1920 eparhia a fost condusă de arhiepiscopul Gurie Grosu, un localnic, care la 28 aprilie 1928 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit, potrivit Enciclopediei Ortodoxiei Româneşti (EIMBOR, Bucureşti, 2010, p.268). A păstorit până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat. În timpul păstoririi lui la 10 martie 1923 s-au mai înfiinţat şi două episcopii în Basarabia, la Ismail şi la Bălţi. În 1926 s-a înfiinţat o Facultate de Teologie în Chişinău, care a funcţionat până în 1941. După Gurie, eparia a fost condusă de doi locţiitori, cel mal însemnat fiind arhiereul Efrem Enăchescu Tighneanul.

Din toamna anului 1944 Biserica din Basarabia se găseşte sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Ruse cu ierarhi ruşi. În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reactivat Mitropolia românească a Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Petru Păduraru. Prin hotărârea nr. 7427/ 24 octombrie 1995, Sfântul Sinod a aprobat modificarea titulaturii Mitropoliei Basarabiei astfel: „Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, şi Exarhat al Plaiurilor”.

Unirea cu România

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia” (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p.114)

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p.115) În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.

Această Unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.
2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.
3. Competența Statului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor Zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.
4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!
Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț,
Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan,

(Sursa: http://www.historia.ro)