Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Lumea este frumoasă: natura, păsările, animalele, oamenii, florile, aromele, culorile, formele, luminile, podoabele, băuturile, hainele, banii, petrecerile, dansurile, dragostea, călătoriile, locurile frumoase, sărbătorile, ştiinţele, artele, prieteniile, cunoştinţele, lucrurile de slavă, de cinste, desfătările şi câte şi mai câte. Toate acestea alcătuiesc o lume frumoasă, cu o mulţime de frumuseţi. Însă este nevoie de multă atenţie! Căci apropierea de aceste frumuseţi poate provoca stricăciune. Dedesubtul lor se pot găsi capcane, gropi adânci, catastrofe, moartea. Este nevoie de multă atenţie!

Mulţi au pornit să cunoască lumea fără să ştie cum să procedeze, cum să se apropie de ea, cum să îi evite capcanele. Au pornit singuri, în special la vârsta tinereţii, copilăreşte, fără frică şi îndrăzneţi din cauza necunoaşterii pericolului. Singuri, fără călăuze sigure şi fără ajutoare, sau cel mult urmând pe vreunii orbi duhovniceşte, de aceeaşi vârstă sau mai mari, au păţit ceea ce păţesc animalele sălbatice: au căzut în capcană, în groapă.

Uite cum vorbeşte Domnul de patima oamenilor care îndrăznesc să cunoască lumea urmând călăuze oarbe duhovniceşte sau pe unii înşelători din lume. Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14).

Ca să nu păţească deci omul, fie tânăr, fie vârstnic, ceea ce păţesc fiarele sălbatice care sunt călăuzite doar de instinctele lor, ca să nu păţească ceea ce păţesc orbii care sunt călăuziţi de orbi, este nevoie să fie învăţat şi călăuzit în cunoaşterea lumii de către Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aici există siguranţă şi numai aceştia sunt vrednici de încredere.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis)

[cristiboss56]

Trebuie să ne îndreptăm mintea de-a dreapta,

către frumusețile negrăite ale creației lui Dumnezeu

Frați și părinți, mintea și inima priveghează pururea la lucrarea lui Dumnezeu, la lupta nevoinței. Dar nu sărind ici și colo ca o roabă. Nu cumva mării îi lipsește apa sau celui ce respiră, aerul? Tot așa și nouă, cu cât mai mult!, nu trebuie să ne lipsească cugetul bun care privește la oceanul nesfârșit al minunilor lui Dumnezeu, în care mintea, afundându-se, nu se mai ocupă cu lucrurile deșarte ale vieții și cu împletirea gândurilor rele. Căci prin fire ea este în continuă mișcare și nu poate să se liniștească vreodată din gânduri, ci spre ceea ce o îndreptăm noi, acolo se duce în mod necesar, fie la dreapta, fie la stânga. Și dacă se îndreaptă la dreapta, poate să spună cele ale lui David: Doamne, întru voia Ta, dă frumuseții mele putere. Iar dacă la stânga, stihul următor: Dar când Ți-ai întors Tu fața Ta, eu m-am tulburat. Dar „întoarcerea lui Dumnezeu” este petrecerea noastră în cele deșarte. Și „tulburarea” pierzătoare pentru suflet este ocuparea cu cele rele. Pentru aceea să ne sârguim a ne îndrepta pururea mintea de-a dreapta, ca să vedem numai priveliști frumoase. Care sunt acestea? Puterile cele îngerești și cerești, frumusețile cele negrăite și neînchipuite, corturile luminoase ale apostolilor, prorocilor, mucenicilor și ale tuturor drepților, însuși acoperământul cerului, raza soarelui, lumina lunii, corurile stelelor, toate cele câte cad sub simțuri. Nu ca să rămână în acestea, ci ca prin ele să contemple pe Făcătorul a toate, Dumnezeu, și să-și păzească frumusețea ei nestricată. Căci ne-a înfrumusețat pe noi Dumnezeu la început în Rai, prin vrednicia după chipului și asemănării. Chiar dacă prin neascultare ne-am întunecat și înnegurat, iarăși ne-a înfrumusețat pe noi prin har, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a revărsat peste noi din belșug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Cu toate acestea, și aici ne-am netrebnicit. Și a treia oară ne-a înfrumusețat pe noi prin făgăduința fecioriei, iertându-ne nouă toate fărădelegile. Ștergând zapisul ce era asupra noastră, prin viața purtătoare de cruce și de asemenea prin Botez. Așadar, să rămână sufletul nostru în frumusețea lui, ca să fie învrednicit să audă: Toată ești frumoasă, cea aproape de Mine și prihană nu este întru tine. Dar chiar dacă ajunge să se prihănească ‒ fiindcă suntem sub schimbare, și nimeni nu este curat de întinăciune, nici nu se poate lăuda cineva că are inima curată ‒, să ne curățim prin lacrimi: Spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Și iarăși: Spălați-vă, curățiți-vă, scoateți răutățile din sufletele voastre. Și fericit este sufletul care astfel se curăță pururea, și este dezlegat de orice relație, și care a dobândit relație numai cu Dumnezeu și numai față de El are dor și dragoste, care așteaptă moartea ca pe ceva plăcut. Căci moartea va veni numaidecât și vom plăti și noi datorata datorie. Dar să fie cuvios, să fie drept, pentru ca moaștele fiecăruia dintre noi să fie dragi celor ce văd, celor ce cântă, ca un vas al alegerii, ca o armă a dreptății, în timp ce sufletul nostru este luat de sfinții îngeri la viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul)

[cristiboss56]

Amintindu-ţi că vrăjmaşul este cel ce a năvălit asupra ta, ca să te împiedice chiar de la început să mergi pe calea mântuirii, luptă-te prin rugăciuni scurte (cel mai bine cu Rugăciunea lui Iisus), prin răbdare, prin osteneală, prin ascultare. Iar lucrul de căpetenie este să nu cloceşti gânduri de felul „ce bine trăiam înainte”, „puteam să mă mântuiesc şi acasă, puteam să-mi aranjez şi eu viaţa ca toţi ceilalţi” şi aşa mai departe. Alungă aceste gânduri, fiindcă de la asemenea gânduri în inimă apare o stare apăsătoare. Dacă nu le poţi alunga, începe să te gândeşti că puteai (şi se poate încă fără mare greutate) să ajungi în închisoare, pe cinci sau pe zece ani. Zugrăveşte-ţi în culori cât mai reale tabloul acelei vieţi, iar viața pe care o duci acum ţi se va părea, pe lângă aceea, un Rai. În situaţia ta doar știi că este foarte uşor să greşeşti, să fii pus sub acuzare şi să cazi sub incidenţa unei legi dure.

Domnul te-a miluit, așa că acum mulţumeşte-I pentru asta şi pentru toate, şi în primul rând pentru că te-a ales să-I fii prieten. Rabdă, draga mea; când te vei linişti, atunci vei putea să te vezi în lumina corectă pe tine însăţi şi pe cei din jur. Iar deocamdată vezi totul într-o lumină mincinoasă, cum îţi arată vrăjmaşul.

Nu osândi pe nimeni. Ascultă de cei mai mari şi împlineşte fără cârtire ce ţi se spune. Dacă ai timp liber, citeşte în duh de rugăciune Psaltirea sau Evanghelia. Străduieşte-te peste tot să faci cu luare-aminte, din toată inima, Rugăciunea lui Iisus. (Cuviosul Nikon Vorobiov,

[cristiboss56]

Patimile - boli ale sufletului
Mandria

Mandria este foarte apropiata de slava desarta, in asa masura incat multi Parinti nici nu le separa; si in loc de opt pacate de capetenie, sau ganduri ale rautatii, apar numai sapte. Cei ce analizeaza subtilitatea inlantuirii patimilor, vad ca mandria apare ca o urmare a slavei desarte. "Ele au numai atata deosebire intre ele, spune Sfantul Ioan Scararul, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul e inceputul, iar al doilea sfarsitul". Acelasi lucru il afirma si Sfantul Ioan Casian: "cresterea uneia aduce aparitia celeilalte".

Dintr-un alt punct de vedere, cand este vorba de o ierarhizare a patimilor, mandria apare pe primul loc, dand apoi nastere slavei desarte si multor alte pacate. "Acest monstru foarte crud si mai mare decat toate pacatele de mai inainte, ii pierde cu o muscatura cumplita indeosebi pe cei desavarsiti si ajunsi aproape de ultima treapta a virtutilor".

Mandria, ca si slava desarta, comporta doua forme de manifestare: una fata de oameni, iar cealalta fata de Dumnezeu. "Doua sunt felurile trufiei, una care ii asalteaza pe monahii duhului si pe cei mai ridicati, iar alta care pune stapanire chiar pe incepatori, inca legati de carne. Si desi pe ambele semetia le ridica atat impotriva lui Dumnezeu, cat si a oamenilor, totusi | cea dintai se refera cu deosebire la Dumnezeu, iar cealalta ii priveste mai propriu pe oameni".

Prima forma a mandriei sta in aceea ca omul se considera superior semenilor sau macar unora dintre ei. Daca i se pare ca inca n-are aceasta superioritate, o cauta. In orice caz omul mandru cauta sa se inalte, cu motive sau fara. Iar inaltandu-se se autoevalueaza si se admira pe sine, se felicita si se lauda. Aceasta atitudine este prezenta si atunci cand este vorba de slava desarta, numai ca in cazul mandriei omul asteapta si laudele si aprecierile celorlalti. Omul mandru, inaltandu-se, cauta sa-i injoseasca pe semenii sai. ii priveste de sus, ii pizmuieste si merge pana acolo incat ii dispretuieste total, ca si cum n-ar exista.

Mandria il determina pe om sa se compare cu semenii sai si afirmandu-si superioritatea, raportandu-se la ei, se crede esentialmente diferit de acestia: "Dumnezeule iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri." (Luca 18, 11).

Aceasta forma de mandrie se defineste printr-o seama de atitudini. Omul cuprins de ea face parada de calitatile pe care le are, ba se sforteaza sa para mai mult decat este in realitate. Este arogant, infatuat, multumit de sine, plin de siguranta. Crede ca stie totul, ca are ntotdeauna dreptate, se contrazice cu altii, are dorinta de a-i invata pe altii si tendinta de a-i judeca. Mandrul este orb atunci cand este vorba de greselile sale, refuza din principiu orice critica, i-accepta sa fie povatuit si nu se supune nimanui.

Daca prima forma a mandriei il ridica pe om deasupra semenilor sai, a doua il ridica pe om in raport cu Dumnezeu si-l porneste impotriva Lui. In acest caz, mandria este o patima foarte grava, mai rea decat oricare alta, pentru ca ea l-a facut pe Lucifef sa cada si pe Adam sa iasa din rai. Patima acestei mandrii este un mare tiran: "Si ca sa putem cunoaste puterea acestui atat de apasator tiran, aflam ca ingerul acela, care pentru uimitoarea, lui stralucire si frumusete a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un alt motiv decat acesta: ranit de sageata trufiei a cazut din acel fericit si sublim lacas al ingerilor".

Mandria aceasta se manifesta ca o negare sau ca un refuz al lui Dumnezeu, care poate uneori, ca si in cazul lui Lucifer, sa ia forma unei razvratiri deschise. Ispita draceasca, mereu repetata, ii sopteste; omului in acelasi chip ca lui Adam: "veti fi ca Dumnezeu" (Facere, 3, 5).

Inchipuindu-si ca devine Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul cade si din starea in care se gaseste. Omul ajuns in aceasta stare de mandrie refuza sa-l considere pe Dumnezeu ca si creator al naturii, ca si principiu al existentei sale si ca izvor al tuturor bunurilor pe care le are, atribuindu-si toate acestea siesi.

"Cea dintai mandrie, spune Avva Dorotei, este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca nefiind nimic si pe sine ca fiind mai presus de el. Acesta de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine incetul pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste si impotriva lui Dumnezeu, si-si pune pe seama ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu".

Cele doua forme sub care se manifesta mandria, fiind foarte bine conturate fiecare, totusi nu sunt separate si independente. Sunt ca doua fete ale aceleiasi patimi, intotdeauna prezente in omul cazut, uneori parandu-se ca este mai evidenta o forma, alteori inlocuind-o cealalta.

Daca prima il pune pe om in conflict cu semenii, a doua in conflict cu Dumnezeu, in realitate cel cuprins de mandrie se impotriveste concomitent si lui Dumnezeu si semenului. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (1 Ioan 4, 20-21).

Ne punem poate intrebarea in ce consta tragedia acestei patimi? Ea consta intr-o pervertire a nazuintei fundamentale pe care o are firea omeneasca: aceea de a urca inspre Dumnezeu, de a ajunge asemenea cu El, de a se uni in final cu El in plenitudinea comuniunii de dragoste si cunoastere. Aceasta urcare inspre Dumnezeu, pentru a realiza asemanarea cu El prin cultivarea virtutilor rasadite in firea omeneasca si prin conlucrarea cu harul Sfantului Duh, omul trebuia sa o faca in Dumnezeu.

Sinergia dintre propriile sale fapte si harul dumnezeiesc, sau altfel spus conlucrarea cu Dumnezeu, ii dau omului posibilitatea urcusului duhovnicesc. Acest urcus trebuia sa-l strabata in comuniune cu semenii sai, ba mai mult, sa integreze cosmosul intreg in acest proces de induhovnicire. Ori, omul a pervertit aceasta nazuinta fireasca, dorind sa devina, dupa promisiunea diavolului, "un dumnezeu prin sine insusi, fara Dumnezeu si in afara lui Dumnezeu".

Pe de alta parte, in loc de a face acest efort de imbunatatire, dimpreuna cu semenii sai, omul se porneste impotriva lor, faramitand astfel unitatea firii omenesti. Apoi omul mandru nu este in stare sa vada, in toate bunurile primite, darul lui Dumnezeu.

Ba mai mult, omul mandru nici nu-L poate cunoaste intr-un mod corect pe Dumnezeu: "inceputul trufiei omului este de a parasi pe Dumnezeu si a-si intoarce inima sa de la Cel care l-a facut" (Sir. 10, 12). Omul trufas nu se cunoaste nici pe sine, atribuindu-si calitati pe care nu le are. Iar pe semenul sau il subestimeaza.

Mandria este o sursa nesfarsita de conflicte intre oameni si o intretinatoare a acestora. Nu trebuie uitat un fapt important in iscarea si amplificarea acestei patimi diavolul joaca un rol important.

Am facut o analiza sumara a patimilor, boli ale sufletului, urmand traditia statornicita in viata duhovniceasca a Bisericii. In vremurile noastre varietatea, subtilitatea si modul lor de a-l inlantui t pe om sunt mult mai rafinate. Mijloacele tehnice perfectionate, televiziunea, casetele video, presa, literatura pornografica, muzica de inspiratie satanica, casele de prostitutie, ca sa pomenim doar o parte din ele, fac mult mai usoara actiunea nefasta a patimilor ce l-au incercat pe om de-a lungul istoriei, de la caderea lui in pacat.

Dar esenta, obarsia si rezultatul lor este acelasi: distrugerea comuniunii dintre oameni, distrugerea comuniunii dintre om si; Dumnezeu - izvorul vietii, moartea trupeasca si sufleteasca.

Proorocul declara cu dojana: "Doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13); iar Sfantul Pavel: afirma: "Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea" (Romani 5, 12).

IPS Andrei - Episcopul Alba Iuliei

[cristiboss56]

Despre Sfântul Macarie Egipteanul se spune, în Pateric, că „s-a făcut dumnezeu pământesc”. E un cuvânt extraordinar; de neaşteptat, ai putea zice. Dar se explică acest cuvânt prin ceea ce urmează. Prin urmare, Sfântul Macarie s-a făcut „dumnezeu pământesc” pentru că, aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele pe care le vedea, ca şi când nu le-ar fi văzut, şi cele de care auzea, ca şi când nu ar fi auzit de ele.

Exact aşa face iubirea: este acoperitoare. Era la noi la mănăstire un părinte tare bun - Dumnezeu să-l odihnească! - care spunea că el ne acoperă pe noi, iar eu, glumind, îi spuneam: „Da, părinte, aţi putea fi numit călugărul Copernic”. Ei, fiecare dintre noi trebuie să fim precum „călugărul Copernic”, şi, dacă avem dragoste, chiar suntem aşa. Sfântul Isidor Pelusiotul spunea că răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii „acoperitor de păcate”.

(Arhimandrit Teofil

[cristiboss56]

"Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”

Parintele Teofil Paraian

[cristiboss56]

Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia, când a îmbrăcat schima. De aceea, să preţuim rugăciunea unui monah... Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi, care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.

Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile...

De aceea avem nevoie, dragul Bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multă rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hmm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri (şi în limba rusă rimează), desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel.. (...)

Îmi mai spui că aşa simţi: „Fugi, taci, linişteşte-te”... Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea... Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet... „Bine, dar unde, care pustie?”, mă întrebi... Ei, dragul Bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţa cenuşie, cenuşie... Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.

Căci altfel, poţi fi în pustia Athosului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatică, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea, totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahismul, apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru...

Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era „coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta, de ceva vreme, în suflet. Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel... Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre... Mai multe, ce să-ţi spun... Desigur că recomand, dragul Bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă... Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare...

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer... şi, poate, un petec din inima mea, a Bunelului care te iubeşte.

(Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie - Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 75-77)

[cristiboss56]

Intaăreşte-ţi inima ca pe-o piatră tare. Iar piatră numesc tăria sufletului, ca să poţi auzi cele ce-ţi voi spune.

Ia deci seama la tine însuţi (...) te pregăteşte spre mulţumire în toate, auzind pe Apostolul care zice: „întru toate mulţumiţi” (I Tesaloniceni 5, 18), „fie în necazuri, fie în nevoi, fie în strâmtorări” (II Corinteni 6, 4), fie în neputinţe şi osteneli trupeşti.

Mulţumeşte lui Dumnezeu în toate cele ce vin asupra ta. Căci nădăjduiesc că şi tu vei „intra în odihna Lui” (Evrei 1, 4). „Pentru că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22). Nu te îndoi deci în sufletul tău şi să nu slăbească inima ta în ceva. Şi adu-ţi aminte de cuvântul Apostolului „chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4 ,1 6 ).

Dacă deci nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi întru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime. Şi atunci se va împlini cu tine ceea ce s-a spus: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul” (Psalmul 95, 11).

(Sfântul Varsanufie)

[cristiboss56]

Libertea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.

Suntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.

Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.

Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.

(Părintele Iustin Pârvu)

[cristiboss56]

Dumnezeu este Iubire. Dacă este încălcat acest principiu, familia se destramă. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovniceşti, rugăciunile etc. Dacă în familie nu există iubire, nu există în mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu caută ale sale (I Corinteni 13, 4-5).

Dar, oare în care familie nu există aceste păcate? Copiii simt tot, simt şi părăsirea harului Dumnezeiesc din familie. Rămâne doar forma, lipsită de conţinut, sarea care şi-a pierdut puterea. Să ne străduim deci, să păstrăm dragostea şi respectul copiilor. O dată pierdute acestea, sunt pierduţi şi copiii. De multe ori, însă, putem slăbi cerinţele, adică să fim mai îngăduitori şi să iertăm, aşa cum şi Hristos ne iartă.

(Nikolaj Evgrafovich Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie)