Poezii preferate...

[Tia]

SAVARSIREA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA
DE SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL

In vremea noptii langa apa
In lunca Sfantului Iordan
Asteapta cautand in zare
Un pustnic Calamonitean.
Ce ai batranule Parinte,
De esti asa nerabdator
Si tot privesti in “ceea parte”
Cu ochiul tau iscoditor?
Ai pus vreo undita in apa
Si n-o gasesti la locul ei
Sau la loc mai bun de pescuire
De ceea parte poate vrei?
Dar asta nu se face noaptea,
S-o faci mai bine de cu zi
Si-i lucru de mirare Avvo,
Ca-ti vine dor a pescui!
Asa s-ar fi mirat oricine
Vazandu-l pe batran sezand
La miezul noptii langa apa
(Pescar pe el l-ar fi crezand).
Dar dupa cum se vede treaba
Nu-i este lui de pescuit
De sta asa in nemiscare,
Rugandu-se necontenit.
Privind mai bine, vom cunoaste
Ca este “Pustnicul Zosima”,
El poarta mantie in spate,
La piept: Epitrahil si schima.
Un vas bisericesc in mana,
El tine prea cuviincios
Avand dumnezeiescul Sange
Cu Sfantul Trup al lui Hristos.
In vremea asta el asteapta
Din ceea parte de Iordan,
Sa vie spre impartasire
“Sihastra de neam Egiptean”.
Un an de zile se-mplinise
De cand s-a inteles cu ea
S-aduca “Sfintele” Batranul
Si-acuma ea intarzia!
In mintea lui i se strecoara
O banuiala cu fior:
“Dar poate nu mai sunt eu vrednic
Sa vad acum acel <>!
Si daca vine ce voi face?
De luntre nu m-am ingrijit”!
Acestea cugetand Batranul
Un plans amar l-a napadit.
Dar numai iata ca zareste
Pe Sfanta pustnica venind
Deasupra apei (ca pe gheata)
Mirat o vede el pasind.
Pe trupul ei parlit de soare
Si ca o scandura uscat
Ea poarta doar o zdreanta veche
Pe care Pustnicul i-a dat.
In ziua cand era sa moara
Atuncea s-a impartasit
Si pentru asta pe Zosima
Mai inainte l-a vestit.
Caci vrand sa moara nestiuta
I-a zis sa vie la un an
S-o afle ca mai inanite
De ceea parte de Iordan.
Cu multa nerabdare Avva
In anul urmator venind
Aflat-a trupul Cuvioasei
De un an de zile adormit.
Iar in nisip era scrisoare
Cu ziua savarsirii ei:
Ca-i este numele “Maria”
S-o-ngroape dupa obicei.
Cantandu-i cele cuvenite
Sedea Batranul cugetand,
Ca nu avea nici o unealta
Sa-i faca groapa in pamant!
Dar, O! Minune prea slavita!
Venind un leu infricosat,
Cu ghearele scobind indata,
Mormantul Sfintei a sapat!
Apoi plecandu-se cucernic
In pace el s-a departat
Iar pustnicul cu multe lacrimi

[LapetiteMoc]

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

De-a v-ati ascuns...



Dragii mei, o sa ma joc odataCu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat

E un joc viclean de batrani
Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine,
Joc de slugi si joc de stapani,
Joc de pasari, de flori, de cani,
Si fiecare il joaca bine.


Ne vom iubi, negresit, mereu
Stransi bucurosi la masa,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va ramane greu,
Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.

Jocul incepe incet, ca un vant,
Eu o sa rad si o sa tac,
O sa ma culc la pamant.
O sa stau fara cuvant,
De pilda, langa copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos[
Si altii, prinsi de friguri si de calduri,
Care din cateva sfinte tremuraturi
Au ispravit jocul, frumos.
Voi sa nu va mahniti tare
Cand ma vor lua si duce departe
Si-mi vor face un fel de inmormantare
In lutul afanat sau tare.
Asa e jocul, incepe cu moarte.

Stiind ca si Lazar a-nviat
Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,
Ca si cum nu s-a intamplat
Nimic prea nou si prea ciudat.
Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.

Tata s-a ingrijit de voi,
V-a lasat vite, hambare,
Pasune, bordeie si oi,
Pentru tot soiul de nevoi[
Si pentru mancare.

Toti vor invia, toti se vor intoarce
Intr-o zi acasa, la copii,
La nevasta, care plange si toarce,
La vacute, la mioare,
Ca oamenii gospodari si vii.

Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,
Voinici, zglobii, cu voie buna,
Cum am apucat din mosi-stramosi.
Deocamdata, fetii mei frumosi,
O sa lipseasca tata vreo luna.

Apoi, o sa fie o intarziere,
Si alta, si pe urma alta.
Tata nu o sa mai aiba putere
Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,
Din lumea ceealalta.

Si, voi ati crescut mari,
V-ati capatuit,
V-ati facut carturari,
Mama-mpleteste ciorapi si pieptari,
Si tata nu a mai venit...

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Asa este jocul.
Il joci in doi, in trei,
Il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul.

În prealabil postat de Tia

SAVARSIREA CUVIOASEI MARIA EGIPTEANCA
DE SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL

Iar pustnicul cu multe lacrimi

Iar pustnicul cu multe lacrimi......ce? continuarea te rugam!
e foarte frumoasa poezia, vreau sa aflu si finalul.

[cuvant]

În prealabil postat de Anytza

Iar pustnicul cu multe lacrimi......ce? continuarea te rugam!
e foarte frumoasa poezia, vreau sa aflu si finalul.

Apoi plecandu-se cucernic
In pace el s-a departat
Iar pustnicul cu multe lacrimi
Cinstitul trup a ingropat!

[mary20]

Pe-o lespede rece, din greu rasufland,
cu umbre ciudate pe chipul sau bland,
sta frant de-obosela batranul crestin,
dorind sa mai guste un strop de alin.
O clipa-I alearga privirea-napoi,
cu frunzele smulse din arborii goi.
Si vede prin ceata, pe drum de caruti
atatea icoane din anii trecuti…
O viata de zbucium, de mari suferinti,
si totusi de multe si dragi biruinti.
Dar crucea, o clipa lasata acum,
adesea prea grea ii paruse pe drum.
O viata intreaga sa porti pe grumaz
atatea batjocuri si-atata necaz.
Betanii putine si spini indeajuns…
O clipa crestinul se simte patruns.
O clipa in suflet stabat indoieli…
“Gandeste-te bine… Dar dacaz te-nseli?…
Ce-I viata? Ce-I lumea un larg labirint.
Urechea te-nsala …ochii te mint…
Sa-nduri pentru lume cand lumea nu vrea?
Vai, viata-I prea veche… si crucea-I prea grea.”
Si astfel, c-un umar de cruce proptit,
batranul se lasa de somn biruit.
Si iata, in somnul de truda si-amar,
lumini si imagini in minte-I rasar…
El vede cum ingeri, pe-un varf de copac,
Il cheama pe nume si semen ii fac.
Crestinul trasare. Se uita mirat,
si-ndata porneste sub cruce plecat.
Pe drumul de munte el urca din nou.
Si vantu-I adduce din culmi un ecou…
Dar crucea apasa mai mult, tot mai mult.
In piept da navala un negru tumult.

“Prea grea mi-e povara acum la sfarsit.
Si drumul prea-ngust e si prea povarnit.
Zadarnic ma lupt, ma indemn, ma grabesc,
caci Cerul mereu mai departe-l zaresc.”
Se leagana pasii, avantul e frant.
Batranul crestin e cazut la pamant.
“Mi-e peste putere. Aicea raman.”
Si zace-n tarana sarmanul batran.
“Ehei, mai crestine, se-aude un glas,
prea mare-I povara, prea mult ai de tras…
Ia barda aceasta si taie din lemn!
Nu fi fara minte! Din mila te-ndemn…
Aceasta-I o cruce ce nu poti s-o duci,
caci ea-I cea mai lunga si grea dintre cruci!”
Crestinul asculta indemnul strain.
Apuca unealta ce-l scapa de chin.
Loveste in barna c-un brat de voinic.
Din cruce reteaza un pic… inc-un pic.
O pune pe umar… incearca un pas.
Loveste cu barda in ce-a mai ramas.
Din nou mai incearca. Si-apoi un fior,
sopteste: “Acuma mi-e mult mai usor”
Si-ndata porneste pe cale voios,
cu crucea scurtata urmand pe Hristos…
Pe drum sentalneste cu cete de frati
si-I lasa in urma sub cruce plecati.
Si astfel, degraba, zorind pe poteci,
ajunge la poarta cetatii de veci.
Ce ziduri de iaspis, topaz si iacint!
Ce porti sclipitoare de alb margarint!
Ce noir de stindarde! Ce scari! Ce faclii!
Armate de ingeri cu lanci aurii!
Dar, vai, de la el pan-la porti e un sant
pe care nu-I punte, nici barna, nici lant.
Si striga batranul de taina patruns.
Dar nimeni nu-l vede sa-I dea un raspuns.
Si striga batranul pierdut si livid.
Nu-I nimeni la poarta. Nu-I nimeni pe zid.
Deodata din vale, cu ochi sclipitoriu,
cu crucea pe umar, vin frati si surori.
Ei vin cu nadejde. O vorba nu spun,
ci repede crucea ca punte si-o pun
Ei trec peste punte, pe poarta patrund,
iar crucea in urma se pierde-n afund.
Batranul ia crucea cu-al doruluio val,
si-ncearca s-o puna si el de pe mal.
Dar crucea-I scurtata … Au toate un rost…
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost!
Crestinii trec santul si intra pe potri.
Ce bine e crucea intreaga s-o porti!
Ce cantec, ce chiot s-aude-n Eden!
Ce largi multumiri intr-un dulce refren!
Ce zboruri de inger! Ce slavi de lumini!
Ce largi curcubee de aur si crini!
Crestinul de-afara, de jale rapus,
cu greu peste sant lemnul crucii si-a pus
si-cearca sa treaca. Un pas … inca-un pas…
O, cat de aproape al Domnului glas!
Un pas… inca unul… Ah, pragu-i deschis!
Dar crucea deodata… se duce-n abis…
Si cade bartanul in golul temut…
Rasplata-I pierduta si sceptru-I cazut!

Dar iata…ce taina! El nu stie cum…
pe lespedea rece, la margini de drum,
acolo, c-un umar de cruce proptit,
crestinul acuma din somn s-a trezit.
Dormise o clipa. Si visul ciudat
un somn si-o lumina din Ceruri i-a dat.
Batranul se scoala si simte in piept
o flacara noua si-un dor intelept.
Cu grab ape umeri povara luand,
priveste-nainte cu chipul sau bland
si crucea ii pare aripa spre zari!
Ah, crucea-I intreaga si fara scurtati!…
Acum, el va spune oricui: catre Rai
din crucea credintei nimic san u tai!
Cu crucea intreaga, Isus, catre noi,
veni de la Tatal cu sange suvoi.
Si-acum El din lume, ne-asteapta la fel,
cu crucea intreaga sa mergem spre El…”

[Tia]

În prealabil postat de Anytza

Iar pustnicul cu multe lacrimi......ce? continuarea te rugam!
e foarte frumoasa poezia, vreau sa aflu si finalul.

OOOps, scuze, cred ca am sters din greseala, dar multumesc salvatorului

[cuvant]

În prealabil postat de Tia

OOOps, scuze, cred ca am sters din greseala, dar multumesc salvatorului

Doamne ajuta Tia..sunt foarte frumoase poeziile.

[Doriana]

Siroaie de sange iti curg pe obraz,
Si-n ochii Tai lacrimi s-ascund;
Sub lemnul durerii Tu luneci si cazi,
Iar spinii in carne-Ti patrund.

Adanca-I durerea ce-n suflet o strangi!
Urcusul Golgotei e greu.
Iar cel pentru care Tu suferi si plangi,
Iisuse, Iisuse sunt eu.

Sub ploaia cumplita a pumnilor grei,
Te rogi pentru cei ce Te bat:
"Parinte, ai mila de dusmanii mei,
Si iarta-i, ei nu stiu ce fac!"

Tu om al durerii, de toti parasit,
Pe cruce Te stingi luminand.
A mortii putere prin moarte-ai zdrobit,
In lume speranta-aducand.

Iisuse, la Tine ma-ntorc azi cait,
Si stiu ca Tu n-o sa ma certi,
Eu, omul cel josnic ce-atunci Te-am lovit,
Plangand azi Te rog sa ma ierti!

(Petru Dugulescu)

[Mihnea Dragomir]

Când văd cum mâna Timpului sfărâmă
Bogaţii, mândrii secoli ce-au apus
Cum falnicele turnuri le dărâmă
Şi bronzul veşnic, sclav îi e, supus,

Când văd cum, flămânzit, oceanul sapă
Împărăţiei stâncilor hotarul
Şi cum uscatul năvăleşte peste apă
Şi pierderea-i câştig, cum cade zarul,

Când văd materia preschimbând cu rândul
Viaţa-n gunoi şi-n viaţă gunoirea
Ruina tuturor mi-aduce gândul
Că Timpul vrea să-mi ia cu el iubirea

Şi ca o moarte-i presimţirea, vai,
Că numai ce se pierde poţi să ai.

(Shakespeare)


Nu-i marmură. Nu-s lespezi de morminte regeşti
Mai mult ca versul meu să ţină.
Va să-ţi păstrez lumina prin cuvinte,
Că-n piatră, zgura vremii ţi-o întină.

Când în război cu timpul cad statui
Şi ard cetăţi, şi se prăvăl palate,
Doar ţie, Mars, prin fier şi focul lui
Să-ţi treacă amintirea nu mai poate

Tu calci, deci, peste moarte şi uitare.
Iar preţul tău la fel va fi, şi-atunci,
În ochii viitorului, prin care
Spre tristul capăt erele-şi dau brânci.

Şi, până când toate acestea or să fie
Trăieşti, ca-n ochii mei, şi-n poezie.

(Shakespeare)

,,Dintr-un cos de paie impletite
Tatal alese un mic cocolos de hartie
Si il arunca
In chiuveta
In fata copiilor mirati
Rasari atunci
Multicolora
O floare mare japoneza
Un nufar instantaneu
Iar copiii tacura
Fermecati
Niciodata in mintea lor
Aceasta floare nu se va vesteji
Aceasta floare subita
Facuta pentru ei
Intr-o clipa
Sub ochii lor."