Cine s-ar casatori cu o desfranata ?

[AndruscaCIM]

Nu stiu...dar nu e putin cam foarte ciudat sa comparam iubirea si casatoria unui barbat cu o desfranata, cu iubirea lui Hristos pentru OM om in general???

Iubirea dintre barbat si femeie e asemanatoare????...ca eu sincer nu pot privi lucrurile asa!!!

Eu chiar nu stiu cand s-a transformat Taina Casatoriei intr-un act de asistenta sociala premeditat, in vederea casatoriei cu homosexuali, hotzi, gigolo, canibali si mai stiu eu de care!!!!

Cine se indragosteste, foarte bine...treaba lui, dar depinde prin ce medii te invarti la urma urmei, cum sa te gandesti dinainte daca te-ai casatori cu nu stiu ce categorie, sau sa o iei asa ca pe un plan...adica sa ii cauti si sa ii rogi sa se casatoreasca cu tine, sau cum????

[andreicozia]

În prealabil postat de florina_drossu

Eu cred ca nimeni nu s-ar casatori cu o desfranata. Cu o FOSTA desfranata, cred ca multi.

.

La tara ,da se stia cine-i asa si pe dincolo, dar in jungla urbana unde majoritatea nu se cunosc ce te faci?
De unde poti stii cine a cunoscut multi barbati inainte de a te cunoaste pe tine ca doar nu se inregistreaza nicaieri in MOD VIZIBIL.
Deci practic poti lua o mare plasa, si astfel sa te impreunezi cu jumatate din oras.
Din aceasta cauza lumea in mod normal cauta virgine sau daca ai o anumita virsta, femei PROASPAT divortate.

[ethereal]

Mereu am avut in vedere acest subiect. Si am plecat de la anumite premise, transformate in intrabari retorice.
Cand se poate numi cineva desfranat? Care este numarul de parteneri care te "ridica"la acest statut?
Era o vorba profana:"Imi plac femeile fara trecut si barbatii cu viitor."
Am fost confruntat de-a lungul timpului cu aceasta problema...Oare eu as putea trece peste acest "stigmat"?
Intotdeauna, in faza incipienta, mi-a venit acelasi raspuns: Nu. Un "Nu" categoric as spune. Iar asta nu din cauza ca n-as avea incredere in persoana care si-ar expune trecutul, in alegerile ei, ci pentru ca ma stiu slab. Iar slabiciunea trezeste o teama ca dragostea n-ar fi atat de puternica incat sa fie durabila in timp, dupa entuziasmul specific inceputurilor. Si e lesne sa se rupa ceva, purtati fiind prin tensiunile si problemele vietii de cuplu. S-ar putea ca, la un moment dat, la nervi, dezamagit fiind sau din orice alte motive, sa reprosez. Sa judec atitudini, sa condamn alegeri. N-as ucide sufleteste persoana respectiva? Care ar mai fi stabilimentul dupa un astfel de eveniment? Cum as mai putea privi in ochi pe cineva care se presupune ca imi e drag? Ca un judecator? Cu vina? Cu supunere?
Cand am intalnit astfel de cazuri m-am axat foarte mult pe binecuvantare. Dar si pe o cautare voluntara a ei. Nu am incercat sa fortez pe cineva sa-si asume propriile fapte, deci n-am insistat pentru o marturisire comuna, la un duhovnic care sa ne cunoasca pentru amandoi. Iar rezultatul a fost, ca toti, chiar si eu, ne asumam cu usurinta poverile pe care le purtam, de care suntem raspunzatori. Poveri care, indiferent de cronologie - trecut, prezent, viitor - afecteaza si viata celuilalt.Probabil avea dreptate Schiller(cred) cand spunea ca "Rusinea scade atunci cand creste in intensitate pacatul."

În prealabil postat de windorin

Am vazut, de curand, piesa de opera "Traviata". Am inteles ca ar fi scrisa dupa cartea "Dama cu camelii", a lui Alexandre Dumas.


"Traviata" a fost inspirata de Rose Alphonsine Plessis (1824-1846) (nascuta in satul Nonant, nu departe de orasul Bayeux din Franta), care a fugit de acasa la varsta de 13 ani. Ajunsa la Paris fara bani, a inceput sa practice prostitutia. La 18 ani devenise deja o cunoscuta ca una din cele mai scumpe curtezane (care in limba italiana se numeste "traviata").

Spre a scapa de urmarirea familiei, si-a schimbat numele de fata in Marie-Duplessis. In aceasta perioada, l-a cunoscut pe scriitorul Alexandre Dumas - fiul (1824-1895), care s-a indragostit de ea si cu care a intretinut stranse legaturi amoroase. Legatura lor au continuat chiar si dupa casatoria ei, pana la prematura ei moarte, in urma unei tuberculoze, la data de 3 februarie 1846, la varsta de numai 22 ani.

Cati dintre noi ar putea iubi sincer o desfranata ? ... In afara de Hristos, eu nu cunosc pe nici un altul.

windorin, subiectul mi se pare cu mult mai delicat fata de toate nuantele care sunt aratate pe-aici. In primul rand ma surprinzi prin faptul ca nu vezi decat partea sensibila si romantica a povestii dar nu si efectul care precede cauza. Daca totul s-ar fi terminat cu casatoria ei, ar fi fost intr-adevar un happy-end, dar ea a continuat desfraul si dupa aceea. Astfel, Dumnezeu o pedepseste si nicidecum nu se lasa impresionat de siropoasa lor idila... Asemenea intamplari mai aflam si din propria noastra istorie, dar nu cred ca are rost sa dezvoltam prea mult o astfel de tema.

Eu sunt un om insurat acum, cu o familie de care ma bucur in fiecare clipa. Dar am fost candva si... holtei. Am cunoscut o astfel de femeie cu vreo doi ani inainte s-o cunosc pe actuala sotie. Nu stiam cu ce se ocupa si imprejurarile in care ne-am cunoscut au fost destul de ciudate. Am tinut mult la acea persoana (de altfel pastrez cu multa placere in amintirile mele pe toate cele care au ocupat pentru un timp un loc privilegiat in viata mea!) si pot sa spun ca avea niste calitati pe care nu le gaseai prea des la o femeie si nu ma refer la "acele calitati", ci la faptul ca avea un suflet urias, era o bucatareasa desavarsita si in timp ce gatea prefera sa ma stie citind ceva sau uitandu-ma la televizor, decat "s-o incurc" pe la bucatarie, si mai ales puteam oricand aborda orice subiect cu ea fiindca era extrem de bine documentata. Dupa un timp, am inceput sa aflu cate ceva, care pentru altii ar fi putut insemna ruptura imediata... Si totusi eu o pretuiam asa cum era. Am impartit "intre noi" garsonierele noastre aproape un an si chiar m-am pomenit spunandu-i ca nu-mi pasa de nimeni si ca pentru ea as fi in stare sa fac pasul casatoriei... Din pacate mai avea un viciu pe care nu stiu cum reusise sa-l tina ascuns destul de mult timp: alcoolul. Fusesera cateva intamplari la niste ocazii mai speciale, dar nu credeam ca se vor repeta prea des. Cand, in seara de Inviere, a ajuns la biserica "precum fularul", m-am simtit extrem de stingher si nu dupa mult timp am intrerupt acea relatie, dar nu fara o mare strangere de inima, fiindca ratiunea imi spunea sa o rup, iar pasii o luau parca mereu catre ea, nu pentru "chestia aia", ci pentru a fi in preajma ei si a vorbi despre... orice! Au trecut de-atunci aproape 20 de ani. Acum cativa ani, cautand ceva pe you-tube, am vazut-o intr-o emisiune de scandal alaturi de Naomi (subiectul era - cred - despre femeile care "o fac" pentru avantaje materiale si nu prea stiu ce cauta Naomi acolo). Dupa calculele mele, avea in jur de 45 de ani (cea in galben de langa Naomi - min. 5:34) si inca arata foarte bine...
Eu cred ca sunt multi barbati tentati sa accepte acest compromis. In ciuda unor pareri strict feministe, barbatii pot fi uneori extrem de sensibili si generosi. Problema vine din exterior: "Ce zic ceilalti despre asta?" Ca si cu biserica; multi sunt care s-ar mai duce din cand in cand, dar e acea jena de "Ce zic altii?"

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de ethereal

Mereu am avut in vedere acest subiect. Si am plecat de la anumite premise, transformate in intrabari retorice.
Cand se poate numi cineva desfranat? Care este numarul de parteneri care te "ridica"la acest statut?
Era o vorba profana:"Imi plac femeile fara trecut si barbatii cu viitor."
Am fost confruntat de-a lungul timpului cu aceasta problema...Oare eu as putea trece peste acest "stigmat"?
Intotdeauna, in faza incipienta, mi-a venit acelasi raspuns: Nu. Un "Nu" categoric as spune. Iar asta nu din cauza ca n-as avea incredere in persoana care si-ar expune trecutul, in alegerile ei, ci pentru ca ma stiu slab. Iar slabiciunea trezeste o teama ca dragostea n-ar fi atat de puternica incat sa fie durabila in timp, dupa entuziasmul specific inceputurilor. Si e lesne sa se rupa ceva, purtati fiind prin tensiunile si problemele vietii de cuplu. S-ar putea ca, la un moment dat, la nervi, dezamagit fiind sau din orice alte motive, sa reprosez. Sa judec atitudini, sa condamn alegeri. N-as ucide sufleteste persoana respectiva? Care ar mai fi stabilimentul dupa un astfel de eveniment? Cum as mai putea privi in ochi pe cineva care se presupune ca imi e drag? Ca un judecator? Cu vina? Cu supunere?
Cand am intalnit astfel de cazuri m-am axat foarte mult pe binecuvantare. Dar si pe o cautare voluntara a ei. Nu am incercat sa fortez pe cineva sa-si asume propriile fapte, deci n-am insistat pentru o marturisire comuna, la un duhovnic care sa ne cunoasca pentru amandoi. Iar rezultatul a fost, ca toti, chiar si eu, ne asumam cu usurinta poverile pe care le purtam, de care suntem raspunzatori. Poveri care, indiferent de cronologie - trecut, prezent, viitor - afecteaza si viata celuilalt.Probabil avea dreptate Schiller(cred) cand spunea ca "Rusinea scade atunci cand creste in intensitate pacatul."

Ce legatura are " Cine e fara de pacat, sa arunce primul cu piatra!"...cu decizia de a te casatori cu cineva cu a carui stil de viata nu esti de acord??

[ethereal]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Ce legatura are " Cine e fara de pacat, sa arunce primul cu piatra!"...cu decizia de a te casatori cu cineva cu a carui stil de viata nu esti de acord??

Mi se pare ca se emit judecati. Un om din punct de vedere duhovnicesc, este supus doar judecatii lui Dumnezeu. Corect?
Titlui post-ului meu e preluat dintr-o situatie in care era implicata o desfranata. Am gresit?

Precizez ca eu am manifestat doar atitudini. Pro si contra.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de ethereal

Mi se pare ca se emit judecati. Un om din punct de vedere duhovnicesc, este supus doar judecatii lui Dumnezeu. Corect?
Titlui post-ului meu e preluat dintr-o situatie in care era implicata o desfranata. Am gresit?

Precizez ca eu am manifestat doar atitudini. Pro si contra.

Pai evident ca se emit, sau mai bine zic ca emit, insa nicidecum de genul celor cu aruncatul cataroaielor in cei cu a caror stil de viata nu sunt de acord, ci in sensul ca judec...Gandesc, deci exist!

Titlul theradului era intr-adevar legat de o situatie in care era implicata o desfranata, o poveste care nu are absolut nicio legatura cu iubirea lui Hristos pentru oameni...ci o poveste mai mult sau mai putin frumoasa intre doi oameni, si in care " desfranata" s-a maritat cu altcineva...dar mai traia jumatate de poveste ( sau poate mai mult de atat) cu cel dinainte.

Oi fi eu mai " ganditoare"...dar as vrea sa cred ca asa ceva nu are cum sa fie crestinesc, si ca BOR nici nu mai e nevoie sa se pronunte, pentru ca e logic ca iubirea de tipul asta nu prea are nicio legatura cu modelul Hristic!!!

[glykys]

Un idiot s-ar casatori cu o desfranata. Idiotul lui Dostoievski, desigur!

[windorin]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Nu stiu... dar nu e putin cam foarte ciudat sa comparam iubirea si casatoria unui barbat cu o desfranata, cu iubirea lui Hristos pentru OM om in general? Iubirea dintre barbat si femeie e asemanatoare? Ca eu sincer nu pot privi lucrurile asa.
Eu chiar nu stiu cand s-a transformat Taina Casatoriei intr-un act de asistenta sociala premeditat, in vederea casatoriei cu homosexuali, hotzi, gigolo, canibali si mai stiu eu de care!

Parintii Bisericii folosesc adesea aceasta imagine. Unirea dintre Hristos (mirele cel ceresc) si firea umana (mireasa cea desfranata) este adesea marturisica drept "nunta". Aceasta arata gradul de profunzime la care are loc unirea. Precum in cadrul Nuntii, cei doi miri devin una, tot asa si Hristos a devenit una cu firea umana, luand'o intru Sine si ridicand'o din desfranarea pacatelor.
(Vezi la Sfantul Ioan Gura de Aur)

În prealabil postat de ethereal

Mereu am avut in vedere acest subiect. Oare eu as putea trece peste acest "stigmat"? (...) Intotdeauna, in faza incipienta, mi-a venit acelasi raspuns: Nu. Un "Nu" categoric as spune. Iar asta nu din cauza ca n-as avea incredere in persoana care si-ar expune trecutul, in alegerile ei, ci pentru ca ma stiu slab. Iar slabiciunea trezeste o teama ca dragostea n-ar fi atat de puternica incat sa fie durabila in timp, dupa entuziasmul specific inceputurilor. Si e lesne sa se rupa ceva, purtati fiind prin tensiunile si problemele vietii de cuplu. S-ar putea ca, la un moment dat, la nervi, dezamagit fiind sau din orice alte motive, sa reprosez. Sa judec atitudini, sa condamn alegeri. N-as ucide sufleteste persoana respectiva? Care ar mai fi stabilimentul dupa un astfel de eveniment? Cum as mai putea privi in ochi pe cineva care se presupune ca imi e drag? Ca un judecator? Cu vina? Cu supunere?

Cat de minunat ai reusit sa pui in cuvinte acest gand.
Asta intuiam si eu, inca de la inceput... cine poate iubi fara a risca o cadere in reprosuri, etc ?! Este lucru mare si binecuvantat a putea iubi pe un om cazut foarte mult, fara a'l face sa simta nici macar un cuvintel de repros sau gand de mahnire.

În prealabil postat de OmuBun

windorin, subiectul mi se pare cu mult mai delicat fata de toate nuantele care sunt aratate pe-aici. In primul rand ma surprinzi prin faptul ca nu vezi decat partea sensibila si romantica a povestii dar nu si efectul care precede cauza. Daca totul s-ar fi terminat cu casatoria ei, ar fi fost intr-adevar un happy-end, dar ea a continuat desfraul si dupa aceea. Astfel, Dumnezeu o pedepseste si nicidecum nu se lasa impresionat de siropoasa lor idila. (...)
Eu cred ca sunt multi barbati tentati sa accepte acest compromis. In ciuda unor pareri strict feministe, barbatii pot fi uneori extrem de sensibili si generosi. Problema vine din exterior: "Ce zic ceilalti despre asta?" Ca si cu biserica; multi sunt care s-ar mai duce din cand in cand, dar e acea jena de "Ce zic altii?"

Pai, eu nu spun ca imi place intreaga poveste. Spuneam doar ca m'a pus pe ganduri.
In carte vad ca difera lucrurile. In piesa de opera (Traviata) ea nu se casatoreste cu altul, ci doar isi continua viata de desfrau. Cu toate ca, tanarul nobil o vroia de sotie. Este tare interesanta. Se ridica multe probleme. Eu m'am folosit, vazand cat de proasta este iubirea mea fata de om si cat de putin pot iubi pe cel de langa mine.

Tu spui cum ca "problema vine din exterior: Ce zic ceilalti despre asta?".
Nu stiu ce sa zic. La unii asa se pune problema, insa, precum spunea mai sus ethereal, cred ca mai mare este riscul ca cel care iubeste in sine sa aiba ispite mult prea puternice, fara a fi venite din afara.

[windorin]

În prealabil postat de glykys

Un idiot s-ar casatori cu o desfranata. Idiotul lui Dostoievski, desigur!

Da, printul Miskin s'ar casatori cu una, precum isi si dorea pe acea... Nastasia, parca.

Printul Mîşkin, personajul principal din romanul "Idiotul", intruchipeaza idealul crestin al fiintei umane.