Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

[sophia]

Atentie cu povestirile pe care le citati.
Ultima (cu batranul Antim) mi-a placut foarte mult.
In schimb cea de dinainte, fiind probabil rupta dintr-un context, m-a pus pe ganduri si nu mi-a placut.
Eu nu stiu lucrarea si povestirea rupta de acolo, fara explicatii, fara cunoasterea situatiei, nu este in regula.

1. Cine erau aceia care aveau datorii fata de manastiri? Manastiri ortodoxe aveau datornici?
2. Cum sa se duca un monah acolo sa execute silit si mai ales sa le ia icoana din casa? S-ar putea (nu e clar) sa fie modul in care aceasta familie a ajuns in posesia icoanei. Dar noi, de aici, nu stim.
Scrie insa ce mult tineau la ea si ca le facea bine. Pentru asta nu e bine sa iei icoana de la un om, ci dimpotriva. Si chiar o manastire face asa?
Nu-mi place. Nu, nu, nu se face asa.

Mie acum un an mi s-a furat un port-card. N-aveam lucruri de valoare in el, doar o mica suma de bani. Erau mai mult lucruri de suflet dupa care plang si azi: niste iconite dragi mie si poze fosrte personale si dragi.
Pana la urma insa m-am gandit ca poate acele iconite hotului i-or face bine, i-or ajuta cumva. Poate ca Dumnezeu special a facut asa. Nu stiu.
O vreme m-am rugat sa ia banii si sa arunce port-cardul sa-l gaseasca cineva care sa mi-l inapoieze mie. Cam asa se intampla adeseori.
Nu s-a intamplat, sau nu s-a gasit...
Dupa o vreme am incetat sa ma rog asa si am zis ca iconitele mele poate vor face bine dupa voia lui Dumnezeu. Poate il vor schimba pe hot.

Deci atentie ce postam.

[cristiboss56]

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:
– Pe Cinstitul Înaintemergător, care este pictat cu chipul aspru pe icoana din proschinitarul ce se afla lângă coloana din dreapta din biserică, cu siguranţă că îl ştii. Ori de câte ori îi vorbesc şi îl privesc în față mi se pare că este viu şi mă simt ca un copil care vorbeşte cu tatăl său.
Atunci când pentru prima oară am citit Acatistul Cinstitului Înaintemergător la Pavecerniţa Mare de luni seara– era Postul Mare şi, ca de obicei, Pavecerniţa cu Acatistul Sfântului se citeşte în biserică înaintea acestei icoane – şi, aşa cum stăteam, cu multă evlavie şi dragoste, căci se cuvine să avem multă recunoştinţă şi dragoste faţă de preaslăvitul nostru ocrotitor, când am ajuns, fratele meu, la: „Purtătorule de lumină şi dumnezeiescule Ioane Proorocule, cu înfricoşătoarele şi luminatele tale minuni, luminează şi străluceşte inima noastră...” – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule şi Ocrotitorul meu! – am simţit o bucurie mai presus de fire în inima mea şi mi s-a părut că am fost ridicat de pe pământ cu tot cu trup, umplându-mă totodată de o nespusă bucurie şi veselie.
Şi părintele, continuând, mi-a spus:
– De câţiva ani îl tot rugam pe Cinstitul Înaintemergător pentru o problemă de natură duhovnicească, dar nu primisem încă niciun răspuns. Într-o zi, în timp ce sărutam sfânta sa icoană, l-am rugat cu mai multă credinţă, mâhnit şi nemulţumit fiind de tăcerea sa. Pe când mă depărtam de această sfântă icoană, am auzit un glas în cugetul meu, care mi-a dat răspunsul pentru problema pentru care mă rugasem şi m-a mângâiat din belşug. Aşadar, am mulţumit cu căldură Ocrotitorului meu şi m-am liniştit în această privinţă. (După mărturia unui contemporan al monahului care a fost întrebat despre acest fapt, se pare că monahul despre care e vorba este însuşi părintele Lazăr. Problema care îl preocupa ţinea de dorinţa sa de a se linişti în pustie, aşa cum el însuşi mărturisise într-una din convorbirile lor. Iar glasul pe care l-a auzit i-a spus: „Mergi jos, în paraclisul Sfinţilor Fără de Arginţi şi linişteşte-te acolo!”. Acest paraclis se afla cu un nivel mai jos de biserica mare, în partea de vest, şi este destul de izolat de zgomote).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 150-151)

[cristiboss56]

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.
Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.
- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.
Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?
Iar gruzinul nostru i-a zis:
- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.
Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.
Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»".
Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...
S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.
În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!".
Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.
Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.
Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.
Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!".
Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.
Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.
(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

[tabitha]

Mărturia lui Ioan Hrisopulos, arhitect din Alexandropolis : „Sunt căsătorit cu Evantia Siondopulos şi avem trei copii. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu Hristu avea vârsta de trei ani, obişnuia, văzând o pe mama lui, că tămâiază casa, să o urmeze şi să tămâieze şi el, chipurile, cu jucăria lui de lemn care semăna cu o cădelniţă. Tămâia toată casa spunând „Doamne miluieşte”.
Într o zi, în timp ce tămâia după obiceiul său cu jucăria, a uitat să tămâieze şi colţul salonului unde se afla televizorul. Soţia mea a observat acest lucru şi l-a întrebat de ce nu tămâiază şi salonul. Hristu a răspuns cu o simplitate desăvârşită că acel străin care stă pe televizor nu-i îngăduie să tămâieze acolo.
− Dar care străin, Hristu? l a întrebat mama.
− Uite, acesta care stă pe televizor. Nu-l vezi?
Hristu, cu ochii curaţi ai sufletului său, îl vedea pe diavolul aşezat pe televizor şi pe care, desigur, îl deranja tămâia lui Hristos.
După discuţia cu duhovnicul meu despre întâmplarea de mai sus, am scos televizorul din casă”.

Fragment din cartea "Asceți în lume" – Editura Evanghelismos

[Yasmina]

O intamplare cu micutul Aliosa.

"El a fost botezat la 3 ani si jumatate si a fost foarte incantat la gandul ca are de acum un Inger-pazitor.De aceea,o presa mereu pe mama lui cu intrebari:
-Mama,cu Ingerul se poate vorbi?
-Se poate.
-Mama,dar te poti juca cu Ingerul?
-Nu stiu.
-Mama,unde este acum Ingerul meu,prieten?Hai te rog,arata-mi!
In acel moment mama scotea din cuptor placintele si,frigandu-se cu tava,a spus intr-un moment de suparare:
-Iata cum s-a legat scaiul de mine:"Arata-mi,arata-mi!"Cere de la Domnul,El poate orice!Eu ce pot sa-ti arat?
Aliosa a stat in tacere in fata icoanelor si a alergat in livada la joaca.Spre amiaza s-a intors cu o noutate:
-La mine a venit un nene cu aripi.
-Ce fel de nene cu aripi?s-a mirat tatal.
-Unul bun,ne-am jucat si am vorbit.
-Despre ce?
-Nenea,ii spun,esti atat de inalt,mai mare decat acoperisul.Da-mi,te rog,marul din copac,caci tatal meu nu poate sa ajunga.Si el mi l-a dat ,iata-l!
Aliosa a pus pe masa un mar rosu si mare care le era cunoscut tuturor.In livada nu mai erau de mult mere,dar toata toamna,in varful copacului batran,mai inalt decat casa,se vedea acest mar rumen si Aliosa ii ruga pe toti sa I-l dea.
Tata s-a urcat pe scara si n-a ajuns.Mama a incercat sa-l doboare cu un bat,dar n-a reusit.Iar nenea cel bun cu aripi a venit si I-a dat copilului marul.
La copii lucrurile decurg cu simplitate.Dupa curatia inimii ei pot vedea si Ingeri,caci sufletul inca nu este schilodit de rautate."

extras din romanul"Ziua Sfantului Arhanghel Mihail"de Nina Pavlova 2014
Editura Egumenita
traducere din limba rusa,Diana Gutu

[cristiboss56]

Batranul Haralmbie a trait ultimii ani ai vietii sale cu nostalgia patriei sale pierdute.Se gandea mereu la frumosul sau sat de langa Prusa, iar ochii sai lacrimau.Cu aceasta durere a plecat din aceasta viata.Il lua adeseori in brate pe nepotelul sau, Haralambie, si-i vorbea despre satul sau.Ii descria cum era biserica, scoala unde a invatat primele litere, piata satului unde se juca.Apoi, cu multe amanunte ii descria casa in care se nascuse, se casatorise si-si dobandise copiii.Micul Haralambie a crescut si apoi a studiat in Atena.Insa totdeauna isi aducea aminte de bunicul sau.Intr-o zi instiintandu-se ca o agentie de turism a organizat o excursie in partile Prusei,a considerat de datoria sa sa viziteze acel loc, in amintirea bunicului sau.O nespusa emotie a incercat Haralambie cand a ajuns in satul bunicului sau.Mai intai a vazut biserica, numai ca acum era ageamie.S-a apropiat de cafeneaua bunicului sau, dar era inchisa.Si piata era cu desavarsire lasata in parasire.A ajuns in fata casei.Cu o mana tremuranda a deschis poarta de la curte.Pe trepte statea un batranel.De indata ce l-a vazut pe tanar l-a intrebat in turceste:
- Fiule, ce vrei ?
Cu putinele cuvinte turcesti, pe care Haralambie le invatase de la bunicul sau, a incercat sa-i dea sa inteleaga ca venise din Grecia ca sa cunoasca satul bunicului sau.De indata ce batranul a auzit aceste cuvinte a sarit in sus, si-a intins mainile si l-a strans pe Haralambie la pieptul sau.
- Bine ai venit !, i-a raspuns batranul in greceste.Stiam ca vei veni si de aceea te asteptam.Haralambie il privea buimac.Apoi batranul l-a luat de mana pe tanar si l-a condus intr-o camera mica in interiorul casei.L-a pus sa se aseze pe singurul scaun ce era acolo, dupa care i-a spus:
- Eu m-am nascut intr-un satulet din Macedonia.Parintii mei au fost mahomedani si se ocupau cu agricultura.Eram cel mai mic copil al familiei.Cand ceilalti lipseau toata ziua fiind la camp, eu stateam la casa prietenului meu Nicolae.De multe ori chiar dormeam acolo.Parintii lui ma iubeau si nu ma deosebeau de copiii lor.Erau oameni buni si crestini credinciosi.Se aduna la rugaciune toata familia, mai ales noaptea, ingenuncheau si se rugau inaintea icoanei Maicii Diomnului, la care ardea permanent o candela, iar alaturi era o cadelnita, care imprastia o buna mireasma in toata casa.Toate acestea ma faceau sa simt teama.De multe ori ingenuncheam si eu impreuna cu ei si vorbeam cu Maica Domnului, ca si cum as vorbi cu mama mea.Sufletul se umplea atunci de pace.
Intr-o zi, familia lui Nicolae a mers la o bisericuta din afara satului care avea hramul.M-au luat si pe mine cu ei.Am urmarit Dumnezeiasca Liturghie si cand i-am vazut pe credinciosi ca merg spre Sfantul Altar sa se impartaseasca, am mers si eu, dar tatal prietenului meu m-a oprit, spunandu-mi in soapta:
- Tu nu, copilul meu !, nu te poti impartasi, pentru ca nu esti botezat.L-am privit cu repros si i-am spus :
- Atunci, sa ma botez si eu.
Mai tarziu kir Dimitrie, tatal lui Nicolae, mi-a explicat ca apartinem de religii diferite si ca parintii mei nu ar fi ingaduit sa ma botez.As putea-o face insa atunci cand avea sa devin major.Treceau anii si eu continuam sa am aceeasi dorinta.Asteptam cu multa nerabdare acea zi dorita si continuam sa ma rog Maicii Domnului.Din nefericire nu am apucat sa-mi infaptuiesc marea mea dorinta, caci, inainte de majorat, s-a facut schimbul de populatii.Parintii mei m-au luat si m-au dus in acest sat.Era noapte si nu am putut sa-mi iau ramas bun de la prietenul meu si de acea iubita familie.Si asta m-a costat mult.De vreo doua ori am voit sa fug de acasa si de aceea parintii mei au fost nevoiti sa ma incuie in aceasta camera, unde am ramas pana acum.
Intr-o noapte, cuprins de deznadejde, am ingenunchiat, asa cum facea familia lui Nicolae si cu lacrimi in ochi am rugat-o pe Maica Domnului sa ma ajute sa ma intorc inapoi.Deodata am simtit o nespusa mireasma, care mi-a umplut camera.Am considerat aceasta ca un raspuns al Maicii Domnului la rugaciunea mea.Aceasta mireasma o simt pana astazi, atunci cand ma rog noaptea.
Mai tarziu am inceput sa aud niste lovituri usoare sub patul in care dormeam.Vreme de un an intreg nu am putut intelege ce se intampla, dar nici nu indrazneam s-o spun cuiva.Intr-o zi, cand toata familia mea a plecat la o nunta in satul vecin, am avut ocazia sa caut cu multa atentie la locul acela.Am vazut ca o scandura nu se imbina bine si am ridicat-o cu un obiect ascutit.Sub scandura am vazut o cutie metalica."Cu siguranta aici era ascunsa o comoara", m-am gandit.M-au cuprins fiorii cand am deschis-o.Inlauntru era o icoana a Maicii Domnului, o candela si o cadelnita.M-am gandit ca oamenii care au plecat din aceasta casa au ascuns nepretuita lor comoara ca sa nu cada in maini profanatoare.La fel m-am gandit sa fac si eu.Sa pastrez icoana pana cand se afla cineva din acea familie, caruia sa i-o pot da.Si aceasta era cererea mea, atunci cand ma rugam in fiecare noapte Maicii Domnului.
Au trecut multi ani de atunci.Parintii mei au plecat din aceasta viata.Fratii mei s-au casatorit si si-au facut fiecare casa sa.Eu am ramas singur aici.Pazeam icoana Maicii Domnului.Nu am vrut sa ma casatoresc, pentru ca nu voiam sa intre femeie in casa mea.Rudele si consatenii ma considerau dezechilibrat mintal si nu se apropiau de mine.Asta imi convenea, pentru ca nu ma deranjau.Aveam totdeauna pe Maica Domnului care ma ocrotea.
In ultima vreme puterile au inceput sa ma paraseasca."Maica Domnului, nu ma lasa sa mor mai inainte de a da in maini sigure icoana ta", ma rugam continuu.Iar ieri seara am primit raspunsul ei.Mireasma se oprise.O adiere racoroasa mi-a cuprins sufletul.Am scos icoana din cutie si mi s-a parut ca Maica Domnului mi-a zambit."Va trimite pe cineva astazi s-o ia", m-am gandit, si de dimineata stau pe trepte si astept.Acum pot inchide ochii linistit.
Emotionat, Haralambie a luat in maini Sfanta Icoana.S-a plecat apoi si a sarutat mana batranului, ca si cum ar fi sarutat mana bunicului sau.I-a multumit din toata inima si si-au luat ramas bun cu ochii inlacrimati.Inainte de a pleca, batranul i-a dat lui Haralambie un saculet, spunandu-i:
- Ia-l, fiule !Este pamant din gradina bunicului tau.Pune-i-l pe mormant, ca sa i se odihneasca sufletul in pace.

[tabitha]

O bătrână își târa picioarele desculțe prin zăpadă. Era singură și părăsită. Toți cei care treceau pe trotuar își întorceau privirile, ca să nu-și amintească că durerile și necazurile nu se opresc nici atunci când sărbătorim Nașterea Domnului.
Doi soți tineri vorbeau și râdeau, având mâinile pline de cumpărături și daruri, și nu au luat aminte la bătrână. O mamă cu doi copii se grăbeau să meargă la casa bunicii lor și nici ei nu au băgat-o în seamă. Și un preot a trecut, dar avându-și mintea la cele cerești, nu a observat-o.
Dacă ar fi observat-o toți aceștia, ar fi văzut că bătrâna nu avea încălțăminte în picioare. Mergea desculță pe gheață și prin zăpadă, iar cu amândouă mâinile își strângea la gât paltonul fără nasturi. Pe cap avea un fular colorat. S-a oprit în stație și aștepta autobuzul. Un domn care ținea în mână o geantă de om serios aștepta și el în stație, însă păstra distanța. În stație mai aștepta și o tânără, care uitându-se de mai multe ori la picioarele bătrânei, nu a spus nimic.
A venit autobuzul și bătrâna a urcat încet și cu greutate. S-a așezat pe scaunul lateral, imediat în spatele șoferului. Domnul și tânăra au mers în grabă spre scaunele din partea din spate a autobuzului. Bărbatul care stătea alături de bătrână, s-a răsucit pe scaun și se juca cu degetele. „Alzheimer”, s-a gândit el. Șoferul a văzut picioarele goale ale bătrânei și a spus:
- Acest cartier se afundă din ce în ce mai mult în sărăcie. Mai bine ar fi dacă m-ar schimba pe cealaltă linie a bulevardului.
Un băiețel a arătat-o pe bătrână:
- Uite, mamă, această bătrână este desculță.
Mama s-a tulburat și l-a lovit peste mână.
- Nu arăta cu degetul pe oameni, Andrei! Nu este politicos să arăți cu degetul!
- Aceasta cred ca are copii mari, a spus o doamnă care era îmbrăcată cu o haină de blană. Copiii ei trebuie să se rușineze că o lasă așa.
Și s-a simțit superioară pentru că o îngrijise pe mama ei. O învățătoare din mijlocul autobuzului și-a adunat mai bine lucrurile pe care le avea la picioarele ei.
- Nu plătim destule impozite ca să poată fi rezolvate atâtea situații ca acestea? i-a spus unei prietene ce stătea alături.
- Sunt de vină cei de-a dreapta, a răspuns prietena ei. Iau de la săraci și dau la cei bogați.
- Ba nu, ceilalți sunt de vină, a intrat în discuție un domn cu părul alb. Cu programele Prevederilor Sociale îi fac pe cetățeni leneși și săraci.
- Oamenii trebuie să învețe să pună bani deoparte, a spus un altul care semăna a fi cult. Dacă această bătrână ar fi pus bani deoparte, atunci când era tânără, nu ar fi suferit astăzi.
Și toți aceștia erau satisfăcuți de agerimea minții lor, care a formulat o astfel de analiză profundă. Numai un negustor s-a simțit jignit de bombănitul de la distanță al concetățenilor săi. De aceea a scos portofelul și a scos o bancnotă de douăzeci, pe care, după ce străbătut lungimea autobuzului, i-a pus în mâna tremurândă a bătrânei, spunându-i:
- Ia, bătrâno, și cumpără-ți încălțăminte!
Bătrâna i-a mulțumit, iar acela s-a întors la locul său mulțumit că a făcut acea milostenie.
O femeie bine îmbrăcată a luat aminte la toate acestea și a început să se roage in sinea sa: „Doamne, nu am bani, însă mă adresez Ție, căci Tu ai rezolvare pentru toate. Așa cum altădată ai făcut să plouă cu mană din cer, poți și acum să-i dai acestei bătrâne tot ce are nevoie pentru praznicul Nașterii Tale”.
La următoarea stație, în autobuz s-a urcat un tânăr. Era îmbrăcat cu o canadiană groasă, avea un fular cafeniu și o căciulă de lână ce-i acoperea și urechile. Un cablu lega urechea lui de aparat cu muzică. Tânărul își mișca tot trupul în timp ce asculta muzica. A mers și s-a așezat vizavi de bătrână. Când a văzut picioarele ei goale, a încetat să-și mai miște trupul. A înghețat. Ochii lui se plimbau de la picioarele bunicii la ale lui. Purta niște ghete scumpe, nou-nouțe. De multă vreme adunase bani pentru a le cumpăra și a face impresie anturajului său. Atunci tânărul s-a plecat și a început să-și dezlege ghetele. Și-a scos frumoasele încălțăminte, apoi și ciorapii, a îngenuncheat înaintea bătrânei și i-a spus:
- Bunică, văd că nu ai încălțăminte. Eu am și altele.
Ușor și cu atenție a ridicat picioarele înghețate ale bătrânei, i-a pus ciorapii, apoi și ghetele. Bătrâna i-a mulțumit, fiind foarte emoționată.
În acel moment autobuzul s-a oprit iarăși în stație. Tânărul a coborât și mergea desculț prin zăpadă. Călătorii s-au adunat la ferestre și l-au văzut cum se îndrepta desculț spre casa sa.
- Cine este?, a întrebat unul.
- Trebuie să fie un Sfânt, a spus cineva.
- Cred că este un Înger, a spus altul.
- Uitați-vă, are aureolă în jurul capului! a strigat altul.
- Este Hristos, a spus doamna evlavioasă.
Dar copilașul, care arătase bătrânica cu degetul, a spus:
- Nu, mamă! Eu l-am văzut foarte bine.

[Ioan_Cezar]

......:)
Era "doar" un om. O persoană...)

[sophia]

Uite Ioan_Cezar, despre asta tot vorbesc eu. Asta este cu adevarat ceea ce ne cere Iisus.