Cuviosul Paisie Aghioratul

[Laurentiu]

din “Viata de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul

- Părinte, o femeie a fost părăsită de bărbatul ei, care, după ce i-a luat şi copilul, trăieşte acum cu altele două. A venit aici şi m-a întrebat ce să facă.

- Să-i spui să facă pe cât poate, răbdare, rugăciune şi să se poarte cu bunătate. Să aştepte şi să nu strice ea căsătoria. Unul îşi dispreţuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieşit
din mormânt o bună mireasmă. Toţi care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeţi, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viaţă, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viaţă.

Vreau să vă povestesc şi un alt caz. Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari - un băiat la facultate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu -el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. Îi telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi a adus-o la ei cu maşina. Îi trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: “Mamă, dar câte prietene ai?”. “Ne cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea.



Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: “Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit.

Dar nici o prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devotata lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.

[cozia]

Multumim Laurentiu pentru invataturile primite din aceasta povestire.
Deasemenea, nu ar fi rau sa cautam si povestiri care reflecta si reversul monedei in care sotia este cea care din diverse motive pierde legatura sufleteasca cu sotul si de ex. il prigoneste pentru ca merge la Biserica si face rugaciuni si ca incearca in general sa nu mai traiasca in pacat. De regula toate nefericirile din viata ei si eventual al copilului si chiar inclusiv al parintilor ei sunt si(au fost) cauzate in TOTALITATE de sot si astfel toti impreuna ca intr-un cor stau si clevetesc impotriva lui vorbiond de rau invocind divortul in timp ce el incearca sa stea linistit si cu smerenie refugiat in vre-un subsol sau garaj asta dupa ce face aproape toata treaba in casa. Sunt cazuri reale pe carte le cunosc personal. Eu unul nu am prea vazut povestiri in acest sens desi stiu ca exista prin scrierile Sfintilor.

[cozia]

scuzati, postarea era pentru cealalta povestire:)

[cozia]

:)aici, am gresit eu pagina

[Laurentiu]

din “Viata de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul

- Maică Staretă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreste?
- I-am scris. Părinte.
- Adu-mi felicitarea să completez si eu ceva: “Hristos si Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îti dau binecuvântare să te certi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel si Mariei“. Ia să văd dacă vor întelege la ce mă refer? Cineva m-a întrebat: “Ce uneste mai mult pe bărbat cu femeia?”. “Recunostinta“, îi răspund.

Unul iubeste pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieste. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul si ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranta că o
poate proteja. Femeia este doamna casei, dar si o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar si hamalul ei.

Sotii trebuie să aibă dragoste curată între ei, pentru ca existând un climat pasnic în familie, să-si poată îndeplini datoriile lor duhovnicesti. Pentru a trăi în chip armonios sotii trebuie din început să pună ca temelie a vietii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobletea duhovnicească, în jertfirea de sine si nu în dragostea cea mincinoasă, lumească si trupească. Atunci când există dragoste si jertfire de sine, totdeauna se pune unul în situatia celuilalt, îl întelege şi-l doare. Si atunci când cineva îl primeste pe aproapele său în inima sa îndurerată, îl primeste pe Însusi Hristos, Care îl umple cu si mai multă veselie duhovnicească.

Atunci când există dragoste chiar si departe de s-ar afla unul de celălalt, atunci când o cer împrejurările, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distante. Însă atunci când. Doamne fereste, sotii nu au dragoste între ei, desi s-ar afla aproape, în realitate însă se află departe unul de altul. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viata lor si să se jertfească unul pentru celălalt.

Dragostea trupească îi uneste la exterior pe oamenii lumesti, dar numai atâta vreme cât există factori lumesti (bani, frumusete, pozitie socială, etc. - n. tr.), si îi desparte atunci când ele dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soti îsi pierde acesti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneste si mai mult. Atunci când există numai dragoste trupească, si dacă, de pildă, femeia află că sotul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi si îl orbeste. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult si caută cu orice chip să-l aducă iarăsi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos si de aceea l-am întrebat cu discretie despre viata lui. “părinte, mi-a spus, sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am tinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenunchiat în camera mea, ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic fără numai lumină si simteam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece am înteles că omul acesta se învrednicise să vadă lumina necreată, si de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.

“Părinte, mi-a spus, sunt căsătorit si am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme însă femeia mea nu a mai avut răbdare să se preocupe de casă si de copii, si de aceea cerea mereu să iesim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După putin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit si aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Si apoi mi-a cerut un apartament, ca să trăiască singură. Am făcut-o si pe aceasta. Dar ea îsi aduna acolo pe prietenii ei. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, etc, ca să o conving să-i fie milă de copiii nostri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani si a dispărut. Căutam si întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârsire. Într-o zi am aflat că venise aici în Grecia si locuia la o casă de desfrânare. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenunchiat să mă rog. «Dumnezeul meu, am spus, ajută-mă s-o găsesc si să fac tot ce îmi va sta în putintă ca să nu-si piardă sufletul. Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Si atunci m-a învăluit acea lumină si inima mea a fost inundată de pace”. Atunci eu i-am spus: “Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea si dragostea ta si te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii. Vedeti, acesta care era medic în America, care avea o astfel de sotie, si care trăia în conditiile si mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!

[OvidiuO]

Chiar daca nu este din Viata de familie, cred ca este un cuvant bun, aici:

Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei

Biserica noastră este desăvârşită. Nu-i lipseşte nimic, nu are nici un cusur. Noi, creştinii, atât laici, cât şi clerici, care n-o reprezentăm cu cinste, suntem cei plini de lipsuri şi cusururi. Iar ea nu poartă nici o vină pentru faptul că noi ne dovedim fii nevrednici ai ei. Dar, în ciuda nevredniciei noastre, nu trebuie să ne pierdem cu firea. E drept că s-a spus că „aleşii sunt puţini“, dar asta nu trebuie să ne neliniştească. Biserica este a lui Hristos, El o cârmuieşte. De aceea este desăvârşită şi neatinsă de întinăciune sau de puterea răului.
-Părinte Paisie, de ce nimeni nu ia atitudine faţă de atâtea scandaluri câte zguduie Biserica?
-Păi, în ce priveşte problemele bisericeşti, esenţialul nu este să iei atitudine. Credinciosul poate să suporte, răbdător, o anumită stare de lucruri, căci oricum Dumnezeu i-a arătat ce să facă. Dar una este să rabzi o stare de lucruri şi cu totul alta este să o şi accepţi sau să cazi de acord cu ea. Dar oricât de strigătoare la cer şi revoltătoare ar fi greşeala unuia sau altuia, e nevoie de multă delicateţe şi discernământ.
Orice este de spus să se spună cu îndrăzneală, dar şi cu respect, fără înjurături, fără scandaluri, fără publicitate. Să i se spună direct celui în cauză ce e de spus, cu iubire să fie îndemnat să fie mai cu băgare de seamă. Iubirea şi sinceritatea faţă de cel care greşeşte sunt semne ale discernământului.
Numai omul stăpânit de demoni îşi bate joc de semeni, dezvăluindu-le trecutul pentru a-i face de râs în faţa lumii şi a-i înşela, în felul acesta, pe cei slabi. Duhurile necurate nu scot niciodată la iveală virtuţile oamenilor, ci numai slăbiciunile şi păcatele lor. Acei scandalagii lipsiţi de discernământ se dovedesc a fi stăpâniţi de diavol.
Dimpotrivă, oamenii izbăviţi de patimi îndreaptă răul prin bunătate, tocmai pentru că ei nu mai au înlăuntrul lor nici un fel de răutăţi. Şi chiar dacă mai văd pe undeva vreo necurăţie, o acoperă, eventual cu vreo glumă, şi n-o scot la iveală, tocmai pentru ca ceilalţi să nu se smintească. Cei care provoacă scandaluri se aseamănă cu găinile care scormonesc prin gunoaie.
Astăzi, diavolul scorneşte multe urâciuni şi încurcă mult lucrurile, dar în cele din urmă va fi făcut de ruşine, iar cei care s-au îndeletnicit cu scandalurile, asemenea. După ani de chinuri, drepţii vor străluci ca soarele.
(Traducere şi adaptare de Sorina Munteanu, www.ioannis.loupassakis.fr.free)

convorbire cu pr. Paisie Aghioritul

În prealabil postat de cozia

Deasemenea, nu ar fi rau sa cautam si povestiri care reflecta si reversul monedei in care sotia este cea care din diverse motive pierde legatura sufleteasca cu sotul si de ex. il prigoneste pentru ca merge la Biserica si face rugaciuni si ca incearca in general sa nu mai traiasca in pacat. De regula toate nefericirile din viata ei si eventual al copilului si chiar inclusiv al parintilor ei sunt si(au fost) cauzate in TOTALITATE de sot si astfel toti impreuna ca intr-un cor stau si clevetesc impotriva lui vorbiond de rau invocind divortul in timp ce el incearca sa stea linistit si cu smerenie refugiat in vre-un subsol sau garaj asta dupa ce face aproape toata treaba in casa.

??? ce trist... eu una nu cunosc astfel de povesti.

[iosif]

Mirela,

Cartile parintelui Paisie trebuie sa le citesti. E un dar dumnezeiesc, de o simplitate si o profunzime incredibila.

:) Multumesc, Iosif, sper sa se intample cat de curand. Noua ne vorbeste foarte des la predica parintele nostru despre parintele Paisie Aghioritul, poate de aceea il simt aproape, desi nu am citit nici o carte despre dansul. De asemenea, mult il pomeneste si pe parintele Porfirie, iar o colega de forum chiar mi-a trimis o carte - Langa Parintele Porfirie - din Romania, dar inca nu am terminat-o de citit. Doamne ajuta !

[ion52]

Cozia, acei barbati care rabda atata injosire sunt mucenici. Cititi "Patericul mirenilor".