Sunt singura.

[adelina02]

Cum pot face sa nu mai vad nunta ca pe o pierdere?

[CristianR]

La nunta dintre soţi Hristos este de faţă şi rămâne cu ei atâta vreme cât şi ei rămân cu El. În căsătorie pe Hristos Îl cunoşti mai ales din iubirea faţă de soţ, în care El este prezent, pentru că Dumnezeu este Iubire.

Nunta nu numai că nu e pierdere, ci e chiar treaptă către Dumnezeu, pentru că este taină şi este inepuizabilă. Toată viaţa poţi (şi chiar trebuie) urca, iubind mai mult şi mai curat, pe măsură ce te curăţeşti şi te lepezi de tine ca să-i faci mai mult loc în inima ta celuilalt.

Toate darurile lui Dumnezeu făcute nouă nu sunt statice, ci lucrătoare. Fecioria nu e dată ca să fie păstrată nelucrătoare. Fie o dăruieşti lui Dumnezeu, fie o dăruieşti omului pe care-l iubeşti şi o transformi în maternitate, care este o treaptă superioară întructât e roditoare.

Ne gândim la Maica Domnului. Pe ea o cinstim şi ca fecioară, dar ca maică parcă şi mai mult. Ea a rămas pururea fecioară, dar nu fără rod. Şi încă ce rod! Fecioară în sensul că n-a avut soţ pământesc; dar a avut nuntă cerească, mai presus de fire, din unirea cu Duhul Sfânt. Pentru că I s-a dăruit lui Dumnezeu cu toată fiinţa, suflet şi trup, de aceea a rămas fecioară. Însă din nunta ei cu Dumnezeirea S-a născut Hristos. Aşa încât este Mamă.

Şi ea este model tuturor fetelor sau femeilor, fie că aleg calea dăruirii totale lui Dumnezeu, fie că o aleg pe cea a căsătoriei şi maternităţii. Amândouă sunt binecuvântate.

[ioan67]

În prealabil postat de adelina02

Cum pot face sa nu mai vad nunta ca pe o pierdere?

Pierde-te!...:)

[DragosP]

Da' cu folos, să dea Dumnezeu!

[AlinB]

În prealabil postat de adelina02

De ce majoritatea sfintelor au fugit de casatorie si de ce mai este dat darul fecioriei de catre Dumnezeu daca el se pierde prin nunta?

Daca iti pui intrebarea asta, categoric nu ai chemarea sa faci acelasi lucru :)

În prealabil postat de adelina02

Cum pot face sa nu mai vad nunta ca pe o pierdere?

Pur si simplu sa incetezi sa gandesti/traiesti dupa modele abstracte si sa incerci sa te raportezi la cine esti si cum esti de fapt.
Sa vezi ce iti lipseste cu adevarat, sa (te) implinesti, etc.

[AlinB]

În prealabil postat de Florinvs

Atat pentru un barbat, cat si pentru o femeie, singuratatea este foarte greu de suportat!

Nu singuratatea, goliciunea interioara e greu de suportat.

[ioan67]

În prealabil postat de DragosP

Da' cu folos, să dea Dumnezeu!

Folosul nu mai atârnă de om, că omul adeseori se înşală în păreri multe (despre sine, despre alţii, despre folos şi foloase).
Folosul îl potriveşte tot Dumnezeu, în chip tainic şi adeseori greu de acceptat când ajunge la cunoştinţa omului. Că oamenii au, de obicei, altă teorie despre bine şi rău, despre folositor şi dăunător comparativ cu Bunul Dumnezeu.

Rămâne aşadar: cine ţine la sufletul său (Să nu fie!), îl va pierde.


P.S. Interesant însă că omul nu prea poate trăi fără teoria folosului.
El leagă asta de sens, de noima vieţii, de destin...
A mai cruntă depresie (de fapt e trezirea din morţi dar omul nu sesizează asta, fiindcă e învăţat că depresia e o boală, un lucru "rău" - că nu-i spune mai nimeni că e un prilej de luminare, o fereastră deschisă dincolo de vidul şi întunericul personal) vine atunci când omul începe să filosofeze (sanchi, că nu filosofează el singur) cam aşa: "la ce bun?, cui foloseşte?" etc.
De unde toate i se păreau până atunci cu folos, dintr-odată îi par fără vreun rost. Mie asta îmi miroase a păcăleală, pe undeva... (Nu, nu cugetarea la lipsa folosului e păcăleala, ci dimpotrivă - cugetarea de mai nainte, la un folos iluzoriu care, iată, se dovedeşte atât de volatil uneori...)
Să faci lucrurile fără nici un gând al folosului, fără nici o garanţie, fără nici o noimă - afară doar de iubirea prezenţei lui Dumnezeu şi a oamenilor, după rânduiala veche a pământului care urcă la Cer, firesc cum respiraţia uşoară, lină: asta da, mi se pare că ar fi de folos şi că durează şi că aduce uneori mari bucurii.
Dar cine se încumetă să se piardă aşa? Egoismul îngust al prostului e învelit în multe straturi de filosofie a fricii şi a nonsensului plin de sens, cică.

[sophia]

În prealabil postat de AlinB

Nu singuratatea, goliciunea interioara e greu de suportat.

Ce intelegi tu prin goliciune interioara?
Si cred ca in aici, in acest context, vorbim chiar despre singuratate.
Ne spunea si preotul la o predica faptul ca este foartea rea singuratatea, nu numai cea reala, fizica, ci si cea in doi, in casnicie. Amandoua exista.
Si in casnicie exista doua (sau mai multe) feluri de singuratate: aceea fizica, atunci cand sotul (sau sotia) din diverse motive lipseste mult (program de lucru aiurea, delegatii, alte obligatii) si una sufleteasca (sau nu stiu cum s-o numesc mai corect). Aceasta inseamna sa te simti singur in doi, adica sa nu mai existe acea comuniune, sa traiesti existente paralele in aceeasi familie si casa.

Exista lucruri ciudate si in casnicie. Sunt realitati.
Nici eu n-am stiut, pana nu am auzit de ele.
De exemplu exista oameni care (mai ales de la o anumita varsta) prefera individualismul: nu mai convietuiesc in acelasi pat, sau aceeasi camera, sau chiar in aceeasi casa. Altii isi duc o existenta imprastiata (de obicei din motive de cariera), in diverse orase, sau chiar tari/colturi de lume.
Si daca traiesti in aceeasi casa si imparti si patul, tot pot sa ai o singuratate din lipsa de iubire, de racire a sentimentelor.
Invers, se poate sa ai sentimente puternice, dar fizic sau duhovnicesc sa nu mai poti sa imparti patul (se intelege la ce fac referire).
Singuratatea in doi este foarte rea si pana la urma poate duce la situatii mai grave. Si mai greu este cand sunt si copii la mijloc.

Exista si multi oameni care prefera singuratatea (ca celibat), chiar fecioria, sau care se obisnuiesc cu ea si invata sa-i vada partea pozitiva.

[sophia]

CristianR
(La un mesaj pot sa dau quote, la urmatorul nu...Am sa scriu totusi mesaj adminului)

Ai scris foarte frumos.
Totusi exemplul cu Maica Domnului este cam greu si derutant, mai ales pentru tinere. Tu ai dreptate si este un exemplu foarte frumos, deosebit.
Dar este greu de inteles ca situatie si ca sens.

Intrebarile adelinei mie mi se par foarte normale si serioase.
Mai intai ca mie mi se pare ca se considera fecioria ca virtute, ca o dovada a curatiei fizice, duhovnicesti, morale.
Acum nu stiu, nimeni nu te controleaza totusi la trup nici cand intri la manastire, nici la hirotonie (si nici pe viitoarea sotie de preot). Ar putea totusi sa ceara certificat de la medic.
Inainte vreme si preotii ortodocsi nu aveau voie sa se casatoreasca si trebuiau sa traiasca in feciorie.
Vreau sa spun ca totusi o caracteristica trupeasca nu te poate opri in mantuire, sau pe calea duhovniceasca.
Sa nu uitam ca exista si sfinte care nu au fost fecioare, dar nici mame. Au pacatuit.
Feciorie inseamna de fapt sa nu te atingi in anumite feluri de barbat/femeie. Dar poti sa pacatuiesti si singur fiind, fara partener(a).
Si atunci? Care este importanta ei? Ca aspect fizic vorbesc.

Exemplul Fecioarei Maria este complicat si nu se poate explica. Nu se poate. Fiindca omeneste nu este posibil sa fii fecioara si in acelasi timp sa porti o sarcina si sa nasti un copil.
EA s-a daruit lui Dumnezeu intru totul.
Dar a trait in lume, intr-o familie, cu un barbat alaturi. Cumva un monahism in lume, ca nici nu existau manastiri.
Si care a fost atunci sensul lui Iosif in aceasta poveste? Trebuia sa arate totusi ca o familie omeneasca.

In Scripturi se recomanda totusi viata in feciorie, dar este luata in calcul si neputinta/slabiciunea omeneasca si atunci se recomanda casatoria.
Nu mai stiu, confund mereu cine spunea asta, Petru sau Pavel.
Acolo monahismul nu exista inca. Insemna ca oamenii traiau singuri, dar in lume.

Monahismul a fost infiintat probabil (ca institutie) ca sa aibe oamenii posibilitatea de a se izola de ispite, de a se dedica exclusiv rugaciunii.

Ce-i face pe unii sa fuga de lume si casatorie, de instincte omenesti, dar mai ales ce le da forta de a trai fara ele, este intrebarea si ar trebui explicat.

Fiindca totusi se pare ca sunt doua vieti incompatibile. Se pare ca se porneste de la inceput de la premiza ca familia, lumea, este ceva rau, care te impiedica in mantuire.
Altfel ar trai toti asa si si-ar putea vedea si de credinta.
Exista si cazuri cand pleaca oameni la manastire lasand familia, altii care se duc la vaduvie.

Este un lucru care nu este lamurit totusi si dimpotriva produce deruta.
Ba celibat, ba casatorie obligatorie la preoti, ba post trupesc, ba ideea ca anumite lucruri fiziologice omenesti sunt murdare, inclusiv relatiile intre soti, ba cununia ca taina (ceea ce de fapt o pozitioneaza mai sus decat monahismul).
Este (prea) mult accent pus pe partea trupeasca in credinta.

Pe mine ma impresioneaza mult povestile celor doua cupluri Ioachim si Ana si Zaharia si Elisabeta. Oare ei cum au trait? In feciorie?
Si au primit prunc de la Dumnezeu cand nu erau fertili, si inca prunci sfinti.
Iata, ca toate trei (si Maria cu Iosif) au fost familii omenesti, dar care au avut si parte dumnezeiasca, minuni.

Familie sau manastire? De ce nu amandoua impreuna? De ce feciorie?
Cine stie?

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Exista si cazuri cand pleaca oameni la manastire lasand familia, altii care se duc la vaduvie.

Asta cam aşa e. Chiar mă gândeam că n-ar strica să îi zic nevestei mele, după ce trec Sărbătorile: mamă, gata, eu mă duc la văduvie!
Am însă o reţinere mică: dacă, supusă cum este ea soţului, mă ascultă şi de data asta?...