Arhm. Mina Dobzeu

Lumea Monahilor anul II, nr. 8 (13) August 2008

[SIZE=4]„Uită răul, rabdă mult şi iartă mult!”[/SIZE]

[COLOR=#000000]Părintelui Mina Dobzeu trebuie că i‑a fost drag Huşiul, pentru că toată viaţa a gravitat în jurul lui. Când nu era închis pentru „uneltire contra siguranţei statului”. De treizeci de ani însă vieţuieşte neîntrerupt (decât de opt luni de detenţie, în ’89) în chilia sa de la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel, la Episcopia de Huşi. La doi paşi de statuia sfântului şi marelui Ştefan aşteaptă veşnicia un bătrân cu ochi albaştri şi multă credinţă. Doi jurnalişti, George Crasnean (Lumea Monahilor) şi Isabela Aivăncesei (Radio România Actualităţi) l‑au „ispitit” cu întrebări, cu puţin înainte de începutul postului Adormirii Maicii Domnului.[/COLOR]
G.C.: Când vine vorba despre dum*neavoastră părinte, toată lumea, involuntar cred, vă asociază cu *Nicolae Stein*hardt! Mai precis, cu botezul lui.
– Providenţa divină l‑o ridicat pe Ni*colae Steinhardt – un intelectual să vorbească despre credinţa cea ade*vărată intelectualilor atei ai acelor vremuri – un evreu care să le facă loruşi cunoscut că s‑au lepădat de Hristos şi de mântuire. Botezul lui a fost adevărat. Taina este adevărată. Şi el a cunoscut lucrul acesta. „Ce bucuros sunt că m‑am botezat” avea să spună cândva, mai târziu. Ai văzut ce face Providenţa divină? A ridicat din rândurile lor, ale intelectualilor, pe cineva care să le vorbească! Am mai spus şi altădată că Steinhardt a acceptat trei mortificări: prima, că nu şi‑a trădat colegii de la Uniunea Scriitorilor – grupul Noica – a doua, că a renunţat la iudaism şi a făcut alegerea cea bună, trecând la Ortodoxie; iar a treia, că a intrat în monahism. Iată cum prin iconomia Sa, Dumnezeu a adus în adevărată cinste un mare intelectual evreu! A fost întrebat, de multe ori după aceea, de ce a trecut la creştinism, că doară evreu fiind, era în rădăcină biblică? Ce a găsit atât de bun, încât să se facă una cu acel popor român şi să se lepede de credinţa sa? Iar el le răspundea că poporul acesta este un neam blajin şi primitor şi are credinţa cea adevărată! Iată, tocmai un evreu a scos în evidenţă faptul că poporul acesta are credinţa cea adevărată! Şi toc*mai prin acest mare om de cultură evreu ne‑a arătat Dumnezeu că ne iubeşte! Le mai spunea israeliţilor că doar aici şi‑a găsit liniştea, în acest popor.
G.C.: Povestiţi‑mi şi mie vă rog, chiar de‑ar fi să vă repetaţi, despre convertirea şi încreştinarea părintelui Steinhardt!
– Mda... Era pe la sfârşitul lui februa*rie, în 1960, la Jilava, imediat după ce m‑au condamnat la şapte ani de închisoare. Eram mulţi în celula 18 şi se ocupaseră aproape toate paturile, imediat ce am ajuns acolo. Eu stăteam cu patul la etaj, căci erau paturi supraetajate, pe trei niveluri. Într‑o seară, între deţinuţii nou veniţi, am observat pe unul ce n‑avea pat şi stătea stingher cu o plasă în mână. I‑am făcut semn şi l‑am chemat sus, lângă mine. Şi omul s‑a bucurat că îi da cineva atenţie şi a fost recunoscător: Mii de mulţumiri – a zis, cu multă afecţiune! După ce ne‑am cunoscut mai bine am aflat că era Nicu Steinhardt şi că făcea parte din grupul Noica, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George şi alţi scriitori. Dintre ei însă, numai el era ovrei. I‑a plăcut lui Steinhardt că n‑am făcut caz de originea lui şi de faptul că eu eram călugăr. Ceva mai târziu mi‑a spus că vrea să fie botezat, pentru că, zicea el: condiţiile sunt grele aici şi nu voi rezista mult. N‑am să scap cu viaţă de aici: alimentaţia slaba, apa viermănoasă, mizeria, bătăile şi eu vreau să mor creştin. Vreau să mor creştin, mi‑a repetat el şi mi‑a cerut să‑l botez. L‑au întrebat colegii de celulă: dacă te‑ai hotărât să te botezi, *atunci la ce confesiune vrei să o faci? Şi el, făcând alegerea cea dreaptă, a spus că la creştinismul ortodox, iar ei i‑au răspuns *atunci că să te boteze *atunci „călugărul”! Eu eram „că*lu*gărul”. Ţin minte că era în 1960, la Jilava, pe la începutul lui martie. I‑am facut o pregatire, o catehizare… El era un intelectual, cunoştea învăţătura creştină, nu era străin de scrierile biblice că el, cum am aflat mai târziu, avea în anturaj prieteni cu care mergea pe la mănăstiri. A învăţat simbolul credinţei, am vorbit despre Vechiul Legământ – căci Vechiul Testament aste călăuză către cel Nou, cum zicea Clement al Alexandriei. Pe data de 15 martie 1960 el a zis: „Hai să facem astăzi botezul”. Ne‑au scos în ziua aceea la aer şi cu tinetele, cu tot, să aducem apă. El a rămas în cameră pe motivul că îl rodea un bocanc, că avea o bubă. A raportat la comandant să‑l ducă la doctor. Gardianul i‑a zis: „Mii de zile să fii tu aşa, cu cerinţa asta nu te duc niciodată!”, şi a rămas în cameră. Eu, când am venit de afară, am intrat primul în celulă, pentru a putea săvârşi Taina Botezului. Am pregatit un ibric şi apă, el a rostit simbolul credinţei ortodoxe, i‑am făcut exorcizările şi pe urmă am săvârşit Sfânta Taină a Botezului. Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae, în Numele Tatălui, Amin. Şi al Fiului, Amin. Şi al Sfântului Duh, Amin. El a dorit să rămână în acelaşi nume. Şi l‑am încreştinat în numele Sfintei Treimi, săvârşind botezul prin turnare (căci aşa erau condiţiile) cu apă binecuvântată. Pe urmă, acolo între paturi, în celula supraaglomerată, am cântat Câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi‑mbrăcat. Am săvârşit taina din memorie. Mai erau cu noi şi doi preoţi greco‑catolici. Erau acolo în celulă şi romano‑catolici şi protestanţi, aşa că, iată, botezul s‑a făcut într‑un cadru ecumenic. Acuma, i‑am zis, urmează să mai primeşti şi Mirungerea, dar asta când vei ieşi, pentru că nu avem cele necesare săvârşirii tainei. Să te duci la biserica Sfânta Ecaterina, de la Institutul Teologic, când vei fi în libertate, şi să‑l cauţi pe părintele Teodorescu şi el te va mirui. După cinci ani de libertate, Nicolae Delarohia l‑a căutat pe părinte şi l‑a găsit la schitul Darvari, unde şi‑a plinit botezul. Şi‑a luat şi naşul, pe Emilian Petraşcu, mare intelectual şi el, cel care a scris ordinul transmis de Antonescu: Ostaşi români, vă ordon treceţi Prutul!
Ne‑am mai întâlnit în timp: odată am fost la el acasă, pe când trăia încă tatăl său şi odată a venit le mine la Huşi, prin 1975, şi ar fi voit să rămână, dar episcopul de atunci nu i‑a îngăduit fiindcă nu ne dădeau voie comuniştii să mărim obştea. Însă l‑am îndrumat spre PS Teofil al Clujului şi el l‑a primit la Rohia, unde l‑a tuns monah şi unde a vieţuit până la moarte. Ultima dată l‑am revăzut cu câteva zile înainte de a se muta la Domnul. Voia să meargă la Bucureşti la spital, dar n‑a mai apucat, a rămas la Baia Mare. „Tare mă supără nişte gânduri, că nu mi‑a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”, mi s‑a confesat. „Fii liniştit, i‑am spus, că asta e o ispită de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n‑ai linişte nici acum”. Iar el mi‑a mulţumit atunci, iar după scurt timp a şi murit.
G.C.: Era mai mul*tă credinţă în acele *vremuri?
– În suferinţă aveau oamenii mai multă rugăciune şi credinţă! Totdeauna am învăţat pe creştini că valorile spirituale trebuie să primeze în viaţa omului. Le vorbeam şi deţinuţilor de ierarhizarea valorilor, de logica iluminată de învăţătura de credinţă şi care poate, prin raţiune şi cugetare în Duhul, să ducă la cunoştinţa Adevărului. Şi Adevărul este Sfinţenie. Iar Sfinţenia este Adevărul! Raţiunea aceasta însă, este un dar a lui Dumnezeu. Raţiune, sentiment, voinţă! Toate trei sunt expresii ale chipului lui Dumnezeu în om! Deci ale Tale dintru ale Tale... Aşa m‑a surprins grăind odată Noica şi a spus că are cugetare adâncă călugărul acesta!
G.C.: Câtă puş*că*rie aţi făcut, părinte?

– Şapte ani. Am fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunării. Am întâlnit multă „lume bună” în închisoare: la Jilava pe Nicolae Stein*hardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, iar la Gherla pe Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache. Mi‑au mai dat apoi şi cinci ani de domiciliu forţat. Şi trebuia să vin de două ori pe lună la Huşi, treizeci de kilometri pe jos. Prima dată m‑au închis aproape un an – 11 luni – în ’48 pentru că am protestat împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoli. În ’59 m‑au condamnat din nou cu Decretul 410/1959 şi am ieşit abia în 1964. Eram în anul II la Teologie în Bucureşti... Făcusem seminarul cinci ani, la Neamţ şi înainte de asta, timp de patru ani am urmat cursurile Şcolii de Cântăreţi la Constanţa. În 1946 am fost tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, în Episcopia Huşilor şi ierodiacon în 1948. Preot am fost uns în 1955 şi am slujit cinci ani în Ardeal, la mănăstirea Nicula şi în parohia Jimbor – Cluj. Cel mai mult însă am slujit ca preot la Schitul Brădiceşti. Din 1969 slujesc la biserica mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, în catedrala episcopală. Facultatea de Teologie pe care am întrerupt‑o în ’59, când m‑au închis, am terminat‑o abia în 1971, iar timp de zece ani (1978‑1988) am fost stareţul acestei mănăstiri. Ultima dată m‑au închis opt luni de zile, înainte de Revoluţie, pentru cele 7 scrisori pe care i le‑am trimis lui Nicolae Ceauşescu, adică pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”.
G.C.: De loc, de unde sunteţi?
– Din Basarabia. De peste Prut, de la Grozăşti, din ţinutul Lăpuşnei. Am fost trei băieţi şi patru fete acasă. Eu de la 13 ani am intrat ca frate la mănăstirea Hâncu. Asta era în 1934, că sunt născut pe 5 noiembrie 1921. Am stat patru ani acolo şi doi la mănăstirea Căldăruşanu, ca să învăţ sculptura bisericească. În ’40, când m‑am întors acasă, am găsit doar pustiul lăsat de bolşevici. Am luptat pe front apoi, în Banat şi Ungaria şi sunt veteran al Armatei Române...
G.C.: Şi acum, la cărunteţe, cum trăiţi, părinte?
– Păi de vreo doi ani încoace am fost cu ologii şchiop, cu leproşii bubos, cu slăbănogii neputincios, ba chiar şi cu orbii orb – că până nu demultă vreme eram orb! Eu însă ziceam cu mulţumire Doamne mi‑e bine aşa, că mă simţeam lipit de Dumnezeu, cu toate că universul meu se redusese doar în jurul patului! Dar răspunsul a fost altul, fiindcă El m‑a cercetat şi nu demult mi‑a revenit vederea parţial, destul însă cât să pot sluji zilnic! Mare bucurie mi‑a făcut mie Domnul! Aceasta este cea mai mare mângâiere a vieţii mele de acum: că pot sluji şi mă pot împărtăşi în fiecare zi!
I.A.: Se tot vorbeşte de sărăcia din Huşi. Se spune că sărăcia e o *virtute...
Când e vorba de sărăcia la monahi, e o virtute că ei au deja votul sărăciei, dar la familişti, la omul care se gospodăreşte în casa lui, hărnicia şi buna gospodărire sunt virtuţi care aduc foloase şi abundenţă de bunuri. Sărăcia venită din diferite nenorociri, sau din reaua administrare a bunurilor, sau din folosirea lor necumpătată, nu mai e o virtute! Dumnezeu de la început a binecuvântat pe om să muncească, să îşi câştige prin osteneală pâinea. E bine şi frumos când copiii în familie sunt învăţaţi de mici cu munca, pentru că învăţându‑i cu munca îi înveţi să asculte. ”Copile, ia îndreaptă aşternutul cela!”, „Copile, du o cană de apă la câine, la purcel”, „Du gunoiul afară” şi învăţându‑l astfel, el va asculta şi în cele morale şi ascultă şi când se face mare. Dacă nu l‑ai învăţat de mic să asculte, apoi când e mare nu te mai înţelegi cu el. E un lucru foarte important pentru că părinţii ajung cu copiii la o vârstă poate încă nu majoră, la pubertate, şi spun că nu‑i ascultă, că nu se duc la şcoală, că nu‑şi fac lecţiile, că umblă după lucruri slabe. Dacă părinţii dau o educaţie proastă, sau dacă sunt ei înşişi prost educaţi, îi învaţă pe copii că ce‑i normal e anormal. Că şi noi, duhovnicii, ce îi învăţăm pe credincioşi? Îi învăţăm să se conducă după raţiunea sănătoasă, luminată de învăţătura de credinţă. De aceea copii trebuie învăţaţi cele ale religiei. Micul catehism! Să cunoască religia în care sunt botezaţi, să citească cărţi de învăţătură duhovnicească, să aibă carte de rugăciuni, să fie îndrumaţi duminica şi de sărbători să meargă la Biserică, să nu spună vorbe necuviincioase şi murdare. Iată, vezi câteodată părinţi cu copii în braţe înjurând şi primele cuvinte ale copilului sunt cele pe care le‑au auzit de la ei, în loc să înveţe nişte cuvinte frumoase şi lucrurile simple, de la Doamne‑Doamne şi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Sau să‑i vadă pe mama şi pe tata cum se închină, să înveţe şi ei să se închine, să înveţe o mică rugăciune, la icoană, la sfânta cruce, cum e obiceiul la bunii creştini, să meargă la biserică împreună cu mama, să se apropie de preotul care îl împărtăşeşte.

G.C.: Oricât aş ocoli, tot trebuie să vă întreb: cum e cu ecumenismul ăsta, părinte?
[COLOR=Red]– Ce ecumenism? Când a venit papa la noi în România, ne‑a găsit cu genunchii plecaţi în faţa lui Hristos! Pentru ce să‑i mai plecăm şi‑n faţa „vicarului”?[/COLOR]
G.C.: Părintele Teofil, stareţul de la Pân*găraţi, spune că cei din ziua de as*tăzi sunt ultima generaţie de călugări... Pentru că cei ce vin acum caută Duhul doar acolo unde au semnal la telefonul mobil! Pentru monahii zilelor noastre, ce sfaturi aţi da?
– Calogheros, cum zic elinii... Aceş*tia vor pieri de foame şi de sete... du*hov*nicească! În vremurile din urmă! Şi iată că timpurile acelea vin! Să se oste*nească, să stăruie în rugăciunea inimii şi să stea în chilie!
I.A.: Sfinţia voastră intraţi în contact cu fel de fel de ucenici. Credeţi că trăim nişte vremuri mai altfel?...
Să ne conducem după o raţiune sănă*toasă iar în fapte – după ce‑i normal. Domnul ne‑a dat normele în cele 10 porunci. Omul trăieşte la diferite niveluri: la nivelul de afecţiune a inimii sau la nivelul de cugetare. Trăim şi la nivelul vegetativ al naturii noastre sexuale că Dumnezeu ne‑a creat şi ca să dăm naştere la prunci şi nu să batjocorim aceste organe făcând din ele o desfătare spur*cată. Pentru a antrena fizicul sunt atatea mijloace: mun*ca, spre exemplu, care e binecuvântare de la Dumnezeu şi dă şi foloase şi ne aju*tă să ne îndrumăm viaţa spre cele du*hovniceşti, spre grija de suflet. Căci ce este sfinţenia? Este adevărul şi adevărul este sfinţenie. Noi creştinii avem adevărul nemuririi, al vieţii veşnice şi atunci trebuie să trăim după aceste învăţături sfinte care ne aduc nemurirea şi credinţa în uni*cul, adevăratul Dumnezeu pe Care Îl mărturisim prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar trebuie să ne dovedim ca fii ascultători ai lui Dumnezeu şi să slujim Domnului cu frică şi cu cutremur, cu atenţie, şi să nu ne lipsească rugăciunea şi faptele bune.
I.A.: Mai sunt câteva zile şi vom intra în postul Sfintei Maria... Multă lume spune că mâncarea de post slă*beşte tru*pul şi că oamenii care muncesc nu pot să‑l ţină.
Abţinându‑te de la anumite mâncă*ruri şi de la băuturi devii mai spiritual şi mai preocupat de cele sufleteşti, mai dispus să înţelegi normele de îndrumare spirituală. Postul se deprinde prin edu*caţie. Eu sunt crescut într‑o familie cu mulţi copii şi de mici încă ţineam posturile împreună cu părinţii şi n‑am suferit niciodată. Toţi am crescut bărbaţi voinici şi sănătoşi. Nu ne lipseau lintea, mazărea, bobul, cartoful, prunele... Este adevărat că noi lucram în agricultură, dar muncitorul care lucrează în fabrică, pe şantier trebuie să se alimenteze mai bine şi poate ţine post în măsura posibilităţilor.
G.C.: Şi un cuvânt de merinde pentru drum părinte...
– Uită răul, rabdă mult şi iartă mult! Dacă‑mi cere cineva sfat, asta îl îndemn, fiindcă eu numai aşa am rezistat în credinţa cea adevărată! Rabdă mult şi iartă mult! Eu am răbdat şi am iertat.Căniciodată n‑am ştiut cine mă trăda când veneau noap*tea la mine securiştii să mă aresteze. Dar nici n‑am vrut să ştiu!

kK

Nu i‑am spus nici eu cine l‑ar fi putut trăda, ca să nu‑i stric inima, fiind*că părintele Mina Dobzeu nu ştie că peste drum, în palatul episcopal, unde se ne*vo*ieş*te, bolnav, episcopul Ioachim Ma*reş, au planat acuze de „co*laboraţioniste”, cu nume de cod „Matei Gheorghe”. Ca un paradox, la doar 50 de paşi de chilia „sfântului anticomunist” CNSAS a introdus îndoiala...
Mi‑am luat doar rucsacul şi binecuvântarea şi am plecat din nou pe drumuri despletite...

[COLOR=windowtext]Trecerea prin veac a parintelui Mina Dobzeu[/COLOR]
[SIZE=3]S‑a născut pe 5 noiembrie1921, la Grozeşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia şi a fost botezat Mihail. A fost unul din cei 7 copii ai părinţilor săi: 3 băieţi şi 4 fete. La vârsta de 13 ani intră ca frate la Mănăstirea Hâncu, unde rămâne până în1938. Este trimis apoi la Mănăstirea Căldăruşanu unde vreme de doi ani face ucenicia în sculptură bisericească. Se întoarce în 1940 acasă şi găseşte locul pustiit de ocupaţia sovietică. A luptat pe front la Timişoara şi apoi în Ungaria. Este veteran de război al Armatei Române.[/SIZE]
[SIZE=3]După război urmează timp de patru ani cursurile Şcolii de Cântăreţi la Constanţa, apoi Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamţ. În anul 1946 este tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, în Episcopia Huşilor, fiind hirotonit ierodiacon în 1948. [/SIZE]
[SIZE=3]În perioada 1948‑1949 este arestat timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoală.[/SIZE]
[SIZE=3]În anul 1955 a primit Sfânta Taină a preoţiei. A slujit 5 ani la Mănăstirea Nicula şi în Parohia Jimbor – Cluj, cel mai mult activând ca preot la Schitul Brădiceşti.[/SIZE]
[SIZE=3]În 1957 a început să studieze la Facultatea de teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar în 1959 a fost exmatriculat din anul II de studii, scos din monahism şi condamnat la închisoare pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desfiinţarea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal.[/SIZE]
[SIZE=3]A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunarii. La Jilava s‑a întâlnit cu iluştri oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache, cel din urmă ajuns vicar al Episcopiei Româneşti din New York. Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l‑a convertit la credinţa ortodoxă pe marele cărturar *Nicolae Steinhardt. [/SIZE]
[SIZE=3]A ieşit din închisoare în 1964.[/SIZE]
[SIZE=3]Din anul 1969 a fost chemat să slujească la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi – Catedrala episcopală.[/SIZE]
[SIZE=3]Studiile începute în anii 1957-1959 au fost continuate ulte*rior, Pă*rintele obţinând titlul de licen*ţiat al Facultăţii de Teologie în 1971.[/SIZE]
[SIZE=3]Între anii 1978‑1988 a fost stareţ al Mânăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.[/SIZE]
[SIZE=3]În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”, în fapt pentru protestele sale materializate în 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceauşescu, cu privire la morala poporului român şi la ateismul în comunism.[/SIZE]
[SIZE=3]Între anii 1996‑2002 a îndeplinit funcţia de consilier cultural‑misionar al Episcopiei Huşilor.[/SIZE]
Autor: George Crăsnean şi Isabela Aivăncesei

Episcopia Husi
Moastele Sf. Muc. Chiriachi
banca unde sclupta/lucra parintele Mina vara..

continuare...

Moastele Sfintei Muc. Chiriachi

[Negroponte]

Multumim Jenica,pentru ce ne spui despre parintele Mina Dobzeu.Sa-i dea Dumnezeu sanatate si mantuire.

Parinte A., incerc sa daruiesc din bucuria mea...:) De aceea am deschis aceste noi subiecte despre locuri si parinti pe care i-am cunoscut personal. Am atasat si cateva fotografii si daca nu supar pe nimeni voi continua sa va arat manastirile din zona mea, va voi vorbi despre parintii mei de suflet. Nu, voi mai posta trairile mele voi scrie doar date generale si daca cineva doreste sa completeze m-as bucura..:)
bucurii....

Daca cine m-ar intreba acum ce te-a marcat cel mai mult la parintele Mina, as rapsunde simplu: Orele de cateheza tinute in fiecare duminica seara, dupa vecernie. Una e sa citesti din carte si alta e sa il vezi cum prin blandetea, inteligenta, capacitatea sa duhoniceasca atragea ca un magnet tot mai multi tinerii in jurul sau. Veneau din toata tara. Erau studenti, doctoranzi, copii de rand, ucenici. Parintele Mina a fost , este si va fi (cat va voi Domnul) un "bunicut" al Husiului, asa cum frumos il numea si fetita.:) Dupa slujba de seara, iesea in fata Sf.Altar cu ochelarii pe nas, ne imbraca pe toti cu privirea sa blanda dar patrunzatoare. Are niste ochi imensi albastri (acum acoperiti de bandaje dupa atatea operatii..) limpezi ce te atrag si te indeamna spre meditatie. Ne invata sa il iubim pe Hristos, ne vorbea simplu, ani de-a randul a luptat cu noi "masa tanara" sa fim ostasi adevarati ai Lui Hristos. Ne-a invatat sa fim mandri ca suntem ROMANI. Spunea atat de frumos roman=ORTODOX, catolic=ungur! de fiecare data ora de cateheza ( de multe ori chiar 2 ore) se termina cu rugaciunea IIsuse Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma. Ne punea sa ingenunchem toti (in frunte cu sfintia sa), spuneam impreuna timp de 15 min rugaciunea inimii. Cum eu stateam adesea in strana, ii auzeam rugaciunea soptita, plina de evlavie si suferinta. Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul..cautam sa imi potrivesc respiratia dupa a lui, doream sa imi umplu trupul si inima cu rugaciunea parintelui usor soptita.. Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul..Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma...