Talentatii romani

Romanul care lupta cu laser impotriva bolilor incurabile> aici
Profesor universitar si cercetator la doar 34 de ani>aici
Matematician specializat în “ecuaţii şi analiză armonică”>aici
Romanul de la NASA>aici
Specialistul în virusologie>aici
Un roman in Parlamentul Germaniei>aici
Un senior>romanul care a predat la 25 de universitati din lume>aici
Romanul care lupta impotriva diabetului>aici
Ucenicul profesorului Jean Marie Lehn(laureatul Nobel pentru Chimie)>aici
Un chimist de succes>aici
Filologul de succes>aici
Pianistul roman>aici
Doctorat in microelectronica la Cambridge>aici
Violonistul>aici
Doctorul>aici
Profesor la Harvard la 30 de ani>aici si pe larg>aici
Sportivi exceptionali>aici
Software>aici
2 frati romani la Universitatea Princeton>aici
Romanii de la Oxford>aici
Biologie antropologica - evolutia genelor-Cambridge>aici

Acestea sunt doar cateva exemple.Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.M-am gandit ca nu ar fi rau ca cei de ,,acasa"sa stie de ei si de realizarile poate.Poate mai exista si alte cazuri pe care ati dori sa le prezentati pentru ca lumea sa afle de talentul,munca si realizarile romanilor din toata lumea.

Va doresc lectura placuta

[delia31]

În prealabil postat de Scotianul

Romanul care lupta cu laser impotriva bolilor incurabile> aici
Profesor universitar si cercetator la doar 34 de ani>aici
Matematician specializat în “ecuaţii şi analiză armonică”>aici
Romanul de la NASA>aici
Specialistul în virusologie>aici
Un roman in Parlamentul Germaniei>aici
Un senior>romanul care a predat la 25 de universitati din lume>aici
Romanul care lupta impotriva diabetului>aici
Ucenicul profesorului Jean Marie Lehn(laureatul Nobel pentru Chimie)>aici
Un chimist de succes>aici
Filologul de succes>aici
Pianistul roman>aici
Doctorat in microelectronica la Cambridge>aici
Violonistul>aici
Doctorul>aici
Profesor la Harvard la 30 de ani>aici si pe larg>aici
Sportivi exceptionali>aici
Software>aici
2 frati romani la Universitatea Princeton>aici
Romanii de la Oxford>aici
Biologie antropologica - evolutia genelor-Cambridge>aici

Acestea sunt doar cateva exemple.Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.M-am gandit ca nu ar fi rau ca cei de ,,acasa"sa stie de ei si de realizarile poate.Poate mai exista si alte cazuri pe care ati dori sa le prezentati pentru ca lumea sa afle de talentul,munca si realizarile romanilor din toata lumea.

Va doresc lectura placuta

fain topic ai deschis Scot. mai aflam una, alta.
am si eu cativa preferati (a random list)

1. Mircea Platon- scriitor, publicist, doctorand in Istorie la Ohio State University at Columbus, SUA - http://www.bookblog.ro/interviuri-sc...aton-interviu/

2. Ovidiu Hurduzeu – scriitor stabilit in California (teza de doctorat despre Emil Cioran) http://www.bookblog.ro/interviuri-sc...duzeu-partea-i
http://www.ovidiuhurduzeu.ro/index.htm

3. Cristian Badilita – Coordonatorul echipei de traducatori ai Septuagintei, Istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet. Doctor al Universităţii Sorbona, Paris http://www.cristianbadilita.ro/

4. Stefan Liiceanu- (fiul lui Gabriel Liiceanu) – director economic la o mare banca din Japonia http://video.moglik.com/t/Stefan-Liiceanu.htm

5. Silviu Oravitan – artist plastic SUA ( cel care a realizat la Cluj o lucrare de exceptie – iconostasul bisericii ortodoxe Schimbarea la Fata, in tehnica mozaic (absolut breathtaking) impreuna cu Marco Rubnik (calugar iezuit), unul dintre cei mai talentaţi pictori de mozaic din lume, consilierul cultural al lui Papa Ioan Paul al II-lea.
http://www.oravitzangallery.com/index_flash.htm

6. . Mihaela Bustuchina Vlaicu - medic neurolog vestit in Paris, fosta cantareata pe vremea lui Ceausescu

7.Georgeta Salameh - arhitecta in Emiratele Arabe (a construit palatul unui seic)

8.Nicolae Ratiu - fiul lui Ion Ratiu, stabilit la Londra, om de afaceri de succes

9. Parintele Iulian Nistea –preot, scriitor la Paris http://www.nistea.com/

si am lasat mai la urma pe Constantin Negoita, fiul qumranologului roman Parintele Athanasie Negoita, un personaj fascinant.

10. Constantin Virgil Negoiţă, scriitor si profesor de matematici superioare, Department of Computer Science, New York University, Specialist in domeniul logicii si sistemelor fuzzy
http://www.9am.ro/stiri-revista-pres...-american.html

(to be continued cand imi mai amintesc cate un nume . lista aperta..)

În prealabil postat de Scotianul

Sunt foarte multe exemple de romani,tineri sau batrini care au uimit si uimesc lumea.

da, si sunt destui care desi nu au ajuns la nivelul de excelenta tot fac cinste tarii si neamului.

cu siguranta ei nu si-au propus sa uimeasca lumea, asta nici nu trebuie sa fie un scop in sine. ci vine 'la pachet', pentru cei dedicati muncii pe care o fac. cinste lor!

in rest, da, bun topic sa mai aflam si noi de realizarile romanilor nostri.

[Iubirea]

Bun topic...
Asa este, sunt romani de inalta cultura si valoare care fac cinste tarii...dar cati sunt??? Cativa, comparativ cu masa care a intinat numele de roman.

Subscriu insa la ce spune Mirela: "sunt destui care desi nu au ajuns la nivelul de excelenta tot fac cinste tarii si neamului"...
Acum o saptamana m-am intors dintr-o vacanta in care m-am simtit mandra si nu mi-a mai fost jena sa spun ca sunt romanca. Acolo unde am fost...un loc foarte retras daca pot spune asa, mai exact o insula nemteasca...am intalnit foarte multi romani care munceau in restaurante si hoteluri...a fost neasteptat pt mine sa-i gasesc in asemenea loc dar si placut sa constat cat erau de muncitori, de amabili, de zambitori in ciuda oboselii si mai ales cat erau de apreciati...

BRAVO lor!!!

,,Sarutul lui Brancusi in cimitirul Montparnasse"
(Autor:Matei Visinec)

,,Vizitez, împreună cu un prieten venit din România, cimitirul Montparnasse. Este o zi de toamnă blândă şi cimitirul pare un muzeu în aer liber.Majoritatea celor care se plimbă prin acest celebru loc de veci nu sunt rude ale decedaţilor ci vizitatori sau turişti dornici să facă un pelerinaj la diverse morminte celebre.De altfel îi ghiceşti imediat pe aceşti turişti culturali comemorativi: toţi s-au „înarmat" cu un plan al cimitirului distribuit gratuit la intrare. Iar cei care n-au trecut pe la intrarea principală exa­minează cu atenţie numeroasele panouri plantate în cimitir cu amplasamentele „celor mai vizitate morminte". Nume din toate ţările şi de toate ori­ginile sunt gravate pe pietrele funerare, cimitirul este de fapt o metaforă a fascinaţiei pe care a exercitat-o Parisul asupra lumii.

O capitală a artelor nu putea decât să atragă artişti din toată lumea, artişti care, din când în când, mai şi mureau la Paris. Unii îl caută pe Samuel Beckett, alţii îl caută pe Beaudelaire, alţii pe Jean Paul Sartre şi pe Simone de Beauvoir, alţii pe Guy de Maupassant... Probabil că argentinienii îl caută pe romancierul Julio Cortazar, lituanienii pe pictorul Chaim Soutine, ruşii pe sculptorul Osip Zadkine... Unii dintre aceşti artişti au trăit de altfel chiar în cartierul Montparnasse şi au frecventat cu asiduitate cafenelele care se află la doar câteva sute de metri de mormintele lor, cum ar fi La Rotonde sau La Coupole...

Românii, când vin la cimitirul Montparnasse îi caută pe Tristan Tzara, pe Constantin Brâncuşi, pe Emil Cioran şi pe Eugen Ionescu. Patru nume care reprezintă enorm pentru noi, e ca şi cum ne-ar justifica trecerea prin univers. Ce anume i-a făcut pe cei patru să fie înmormântaţi în acelaşi cimitir. Cine ştie, poate întâmplarea, sau poate că există o doamnă care se numeşte Istoria Artei şi care se mai joacă din când în când cu repartiţia copiilor ei în locurile de veci... Un lucru este sigur însă: cu excepţia Franţei, nici o altă ţară nu este reprezentată mai bine decât România prin artiştii ei în acest cimitir.

Mă plimb cu prietenul meu pe aleile cimitirului şi constatăm că nu suntem singurii români care au trecut în ziua aceea pe acolo. Nu ştiu din ce motive, unii trec şi depun monede româneşti pe respectivele patru morminte. Pe mormântul lui Cioran descoperim că a fost lăsată chiar şi o carte de vizită... Cineva, din Bucureşti, a ţinut să se ştie că a trecut pe acolo şi că îi admiră profund opera filozofului născut la Răşinari şi mort la Paris.

Ce nu fac însă turiştii căutători de morminte cu nume sonore! Unii se fotografiază alături de tot felul de morminte, în funcţie de afinităţi culturale şi gusturi se­pulcrale. Pe mormântul lui Sartre şi al lui Simone de Beau­voir descopăr că au fost aşezate mai multe scrisori. De ce nu, în definitiv, marii scriitori sunt făcuţi să înţe­lea­gă sufletul uman şi după moarte. Cu hărţile în mâ­nă, cufundaţi în descifrarea lor, mulţi vizitatori pierduţi printre morminte îmi dau o senzaţie stranie, e ca şi cum ar răscoli prin cimitir.

Întâlnesc însă şi oameni din cartier care au venit pur şi simplu să se plimbe puţin în acest spaţiu care seamănă şi cu un parc. Cimitirul Montparnasse este şi un fel de oază de linişte, plină cu arbori, în mijlocul unui cartier extrem de animat. El este în acelaşi timp şi un fel de expoziţie de scul­pturi în aer liber, pentru că unele morminte sunt ade­vărate opere de artă.

Printre ele, undeva într-un colţ al cimitirului, se află şi „Sărutul" lui Brâncuşi. Cum de a ajuns celebra sa sculptură (de fapt una dintre varian­tele ei) să devină monument funerar? Mister. Am găsit to­tuşi unele vagi explicaţii: s-ar părea că Brâncuşi a rea­li­zat această „comandă" prin 1910, imediat după ve­ni­rea sa la Paris şi că acest „Sărut" în piatră ar fi fost una dintre primele sale sculpuri făcute în Oraşul Luminilor. În orice caz, cei care îl descoperă în acest ci­mitir rămân u­luiţi de frumuseţea, forţa, discreţia şi simplitatea sa. Citesc şi numele celei pentru care a fost făcută: o mis­terioasă femeie pe nume T.

Raşevskaia care a murit tî­nără, probabil de origine rusă, numele ei este de altfel scris cu caractere chirilice. Niciodată nu mi-am ima­ginat că acest „Sărut" încremenit în piatră poate fi şi unul al morţii... A trebuit să trec prin Cimitirul Mont­parnasse ca să-l înţeleg mai bine pe Brâncuşi. Două camere de luat vederi îi păzesc sculptura zi şi noap­te... Eu îmi permit totuşi să o ating, să-mi pun pal­mele pe ea: este poate singurul loc din lume, Cimiti­rul Montparnasse, unde poate fi mângâiată o sculptură de Brâncuşi."





Epilog: ,,O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea - căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam,acea ieşire,te ridici înspre cer, intri în Impărăţia Cerurilor." (Constantin Brancusi)

,,Abia in 1964 Brancusi a fost redescoperit in Romania ca un geniu national si, in consecinta, Ansamblul Monumental de la Tirgu–Jiu cu Coloana fara sfirsit, Masa tacerii si Poarta Sarutului, a putut fi amenajat si ingrijit, dupa ce fusese lasat in paragina un sfert de veac.Rudele lui Constantin Brancusi solicita din nou autoritatilor statului repatrierea osemintelor sculptorului si reinhumarea acestuia in localitatea natala Hobita. Corpul artistului a fost ingropat in cimitirul Montparnasse din Paris.Stra-stranepoata sculptorului, Luminta Brancusi, considera ca mormantul din cimitirul Montparnasse din Paris este un fel de "groapa comuna", sculptorul fiind inhumat acolo alaturi de alti doi membri ai familiei Istrati.Luminita Brancusi a spus ca ultima dorinta a artistului a fost aceea de a fi inmormantat in pamantul de la Hobita, alaturi de mama sa."

Motto: ,,„Daca ar fi sa regret ca nu am venit mai devreme pe lume, as face-o doar pentru ca nu am apucat sa-i cunosc pe cei doi romani in care Dumnezeu a turnat har din belsug:autorul Luceafarului,Eminescu, si pe cel al Baladei pentru vioara, Porumbescu“ (Mihail Sadoveanu)

,,Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din "Cântecul tricolorului", ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: "Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor". Stupca a dispărut o dată cu el... în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

"Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor...", îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei "Crai Nou" de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă.

Iar bucuria cu care opreşte în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spaţiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se opreşte în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac şi rămâne doar gândul, viu şi puternic, şi apoi amintirea... Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Dar să pornim din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. După câteva ocolişuri - căci, din păcate, în Moldova, indicatoarele spre casele memoriale sunt ori inexistente, ori aşezate greşit - am ajuns la Stupca într-o dimineaţă de luni în care am fi putut găsi muzeul şi casa memorială închise. Când am împins însă poarta, s-a auzit Balada lui Porumbescu şi am fost invitaţi înăuntru, în spaţiul care a supravieţuit până astăzi.

Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian. Domnul Ştefan Bute, supraveghetorul casei lui Porumbescu, de o veselie molipsitoare pentru o dimineaţă de luni, povesteşte frânturi din existenţa familiei Golembiovschi - Porumbescu în casa din Stupca.

STEAUA SUB CARE S-A NĂSCUT...

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian.

Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga.

Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută - pierdută de mult, din timpul războiului - a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. I s-au lipit de suflet satul şi casa, şi oamenii de aici, şi pădurile din preajmă.

Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele.

E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristeţe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape şocantă. Veselă şi plină de blândeţe... aşa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieţii lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor.

"O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.", le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă - corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina.

"În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul. Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură. La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren în drum spre Stupca; Stupca!"

DRUMUL SPRE MUZICĂ ŞI SPRE NEFIINŢĂ

Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credinţa şi patriotismul "cu asupra de măsură", Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de un dor de viaţă pe care numai cei sortiţi de timpuriu morţii îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existenţă. Şi a început să studieze, să compună, să cânte resimţind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul.

Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de "redeşteptare a solidarităţii naţionale", ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. şi de împlinit tot ce-i fusese scris. Avea să compună prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară şi pian sau "Rapsodia română", "Imnul Unirii" (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. "Hora de la Stupca", "Hora Braşovului" sau "Hora Prahovei".

Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compoziţiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc şi trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi "Valurile mării" în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti "Arboroasa", după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale."

ARESTAT ÎN CASA COPILĂRIEI

,,Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.
Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile.

Dar Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoşi şi timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

Aici a compus "Crai Nou", aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.

"Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica."

Şi apoi: "După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-şi petrec atât de bine şi eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri.

Nu cred că voi pleca azi - sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute - şi azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (...) M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec şi Dumnezeu ştie... mi-i jale grozav... Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră, la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul!

Deja mă cheamă frumoasa Veneţia cu gondolierii ei cântăreţi, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cereşti - deci plec cu aceste gânduri".

Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumuseţea de poveste pe care şi astăzi, dacă veţi năzui până la Stupca - azi, Ciprian Porumbescu - o veţi regăsi intactă.

IAR CÂND, FRAŢILOR, M-OI DUCE...

Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, aşa cum i-a fost dorinţa. E locul unde cu mare tristeţe l-au condus toţi cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă.

Peste drum de cimitir se află acum muzeul "Ciprian Porumbescu", amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el şi husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp şi n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii şi frânturi din viaţa lui surprinse în citate aşezate pe pereţi şi o muzeografă inimoasă, Ileana Buta, care îţi povesteşte cu pasiune existenţa muzicianului. De la muzeu, Balada se auzea până la mormânt.

Şi de peste ani, gândul lui trimis din Italia la Stupca: "Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (...) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile... O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!...".

Iar sfârşitul şi l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. "Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea."

Notat în jurnal, unul dintre ultimele "concerte" susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, din iarna lui 1882. "Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (...) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah', îmi răspunsei în gând:Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina..

Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum...".

"TATĂ, AM CĂNTAT DACIEI ÎNTREGI"

Ciprian Porumbescu s-a născut la 2 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei şi a murit la 6 iunie 1883 la Stupca. În 1871 are loc la Putna marea Sărbătoare Naţională în memoria lui Ştefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, la care a participat şi el alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol.

Se pare că după festivităţile oficiale pe pajiştea de la mănăstire s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: "Tată, am cântat Daciei întregi!". Absolvă Institutul Teologic Ortodox din Cernăuţi, iar în 1878 este arestat în Procesul "Arboroasa".

În 1881, pleacă la Viena la studii cu o bursă obţinută cu ajutorul Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Când s-a întors, s-a angajat la Braşov ca profesor de muzică la Şcolile Centrale Române şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne opereta "Crai Nou", cu libretul după Vasile Alecsandri, pe care o termină în 1882.

Alte lucrări, la fel de îndrăgite, rămân "Rapsodia română", "Balada pentru vioară şi pian", valsurile "Zâna Dunării" şi "Camelii", apoi "Peneş Curcanul", "Imnul Unirii" ("Pe-al nostru steag"), "Inimă de român", "Pe cerul Bucovinei", sau horele "Hora de la Stupca", "Hora Braşovului", "Hora Prahovei".

Iubire neîmplinită

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită.

Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate. "Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit", scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea:

"Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă..." La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: "Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!".


Un articol scris de Christian Silva(Jurnalul National)

Sursa(ziarul ,,Gandul"): ,,Lumea medicală, farmaceutică şi a pacienţilor bolnavi de cancer este în efervescenţă, după ce a făcut înconjurul lumii ştirea că două colective de cercetători, unul din Paris şi altul din New York, coordonate de doi români, au găsit, după mulţi ani de cercetări asidue, "amprenta" universală a cancerului, pe baza căreia maladia va putea fi uşor depistată şi tratată încă din stadii precoce.

După cum ne-au explicat cei doi cercetători, este vorba de o proteină-marker, receptor pentru hormonul hipofizar FSH, care se găseşte în toate cele 11 tipuri de ţesuturi canceroase studiate. Autorii descoperirii au explicat, în exclusivitate pentru Gandul, cum s-a ajuns aici şi în cât timp consideră că s-ar putea materializa rezultatele publicate, în producerea unui medicament-panaceu pentru tratarea cancerului.

1.Cum s-a găsit un "cal troian" pe Skype

"Motorul" cercetărilor care au condus, în final, la studiul publicat de cel mai bine cotată revista medicală pe plan global - "The New England Journal of Medicine", este doctorul în biologie celulară Nicolae Ghinea, în prezent director de cercetare la Institutul Naţional al Sănătăţii şi Cercetării Medicale din Paris (INSERM).

Ghinea se află la INSERM din 1990, fiind angajat pentru a studia traficul celular al hormonilor glicoproteici (FSH, LH, TSH) - exact cercetarea de care era interesat şi pe care, după cum susţine, nu ar fi putut-o desfăşura nicăieri în altă parte.
În 1992, a publicat un studiu (în "Journal of cell Biology"), referitor la transportul de LH mediat de receptori la nivelul testiculelor de animale.
În 2004, a verificat dacă mecanismul valabil în cazul LH se aplică şi pentru FSH (hormonul foliculostimulant). Se aplica. Iar atunci, i-a venit ideea de a folosi mecanismul de transport al FSH în eventuala depistare a cancerului la prostată. "Citisem un studiu de biologie moleculară, în care autorul emitea ipoteza că receptorii pentru FSH ar putea fi exprimaţi la nivelul celulelor canceroase, în cazul cancerului de prostată. Aşa că m-am îndreptat spre cancerul de prostată. Până atunci, nimeni nu mai încercase un asemenea experiment, dându-se puţină atenţie anticorpului pentru receptorul la FSH".

Obţinând rezultate pozitive, i-a solicitat ajutorul fostului său coleg de la Institutul de Biologie si Patologie Celulară din Bucureşti, doctorul în biologie moleculară Aurelian Radu, aflat la şcoala de medicină Mount-Sinai din New York.

"Am discutat mult pe Skype. Noi am pornit cu speranţa că vom putea dovedi că receptorul pentru FSH poate fi utilizat la evidenţierea cancerului de prostată. Iniţial, am fost dezamăgiţi când am găsit markerul şi la alte tipuri de cancer. Pe urmă, văzând că e în toate tumorile, am realizat că, de fapt, găsisem un marker universal al cancerului, ceea ce era mult mai mult decât visasem", dezvăluie Ghinea. Markerul universal va putea fi utilizat, după cum vom vedea, ca un "cal troian" pentru atacarea decisivă a celulelor canceroase.

2.Ghinea şi Radu aveau rezultatele încă din 2006

Din acel moment, a început o cursă contra-cronometru, pentru publicarea rezultatelor cercetărilor efectuate. "Noi ştim ceea ce acum ştie întreaga lume ştiinţifică, încă din 2006. Dar am mai efectuat foarte multe teste, confirmate de 5 anatomopatologi, care se regăsesc, şi ei, în studiul pe care l-am publicat. Studiul l-am trimis spre publicare pe 26 august 2009. Nu a fost respins, dar nici acceptat imediat. S-au cerut alte şi alte experimente şi abia în iunie, anul acesta, s-a aprobat publicarea în numărul din octombrie. Şi-apoi, într-o bună dimineaţă, m-am trezit că îmi bat la uşă cei de la televiziunea franceză, France 2. Credeam că s-au rătăcit şi vor indicaţii. Când colo, mi-au zis că au aflat de studiul nostru, că li se pare extraordinar şi ar vrea să realizeze un interviu.

S-a pornit o adevărată avalanşă, de două săptămâni sunt asaltat de mass-media. Pentru mine asta e deopotrivă măgulitor şi stresant, fiindcă nu sunt obişnuit şi nici nu mă aşteptam la o asemenea atenţie din partea presei", mai spune descoperitorul "amprentei" cancerului.

3.Ce urmează?

Echipele coordonate de Ghinea şi Radu au studiat tumori recoltate de la 1.336 de pacienţi, reprezentând 11 tipuri de cancere: la prostată, mamar, la colon, pancreas, vezica urinară, rinichi, plămâni, ficat, stomac, testicule, ovare. În toate cazurile s-a confirmat prezenţa markerului şi e foarte probabilă confirmarea ulterioară în cazul celorlalte forme de cancer. Deja există rezultate parţiale încurajatoare în cazul cancerului limfatic.
Ghinea arată că, din punct de vedere medical, întrevede două căi de atac: fie blocarea proliferării vaselor de sânge care alimentează tumoarea, fie prin agenţi care coagulează sângele în vasele care alimentează tumoarea.

4.Aşadar, pe când un medicament împotriva cancerului?

"Ne-am înzecit eforturile, pentru că, evident, suntem într-o cursă contra-cronometru împotriva cancerului. Dacă se mobilizează principalii producători de medicamente realizarea unui medicament universal pentru cancer poate fi o chestiune de luni de zile. Va mai dura însă cel puţin 2-3 ani până când medicamentul să poată fi administrat pacienţilor".


5."Nu suntem medici, nu tratăm pacienţi individuali"

Spre finalul discuţiei, doctorul Ghinea a insistat să subliniem că el şi colegul său Aurelian Radu nu sunt medici. "Nu avem calificarea să dăm informaţii folositoare pacienţilor individuali. După apariţia articolului şi a comentariilor în mass-media, am fost contactaţi de pacienţi din Franţa, România şi SUA, care au cancer şi care au sperat că îi putem ajuta. Din nefericire, nu îi putem ajuta direct în nici un fel. Tot ce putem face este să lucrăm cât putem de intens pentru a ajunge cât mai curând la stadiul aplicaţiilor la pacienţi. Agenţii care se vor injecta la pacienţi, şi care trebuie produşi de aici înainte, trebuie să satisfacă cerinţe mult mai mari decât pentru experimentele pe animale. Trebuie ca experimentele pe animale să răspundă la majoritatea întrebărilor de bază legate de acest subiect. Timp chiar mai lung va fi necesar ca să se studieze pe animale alte aspecte, care la acest moment nu sunt prioritare, dar se pot dovedi foarte importante. Am folosit în experimente pe animale un anticorp produs de celule hibridom şoarece/om, care sunt cele mai folosite pentru scopuri de cercetare. Acest anticorp nu poate fi însă injectat la oameni - este necesară construirea unor variante compatibile cu sistemul imun uman, numite "anticorpi umanizaţi". Astfel de anticorpi nu sunt necesari imediat, ci într-o fază ulterioară când se va trece la aplicaţii la pacienţi."

[Rodica50]

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur, din lumea plina de amar"-Mihai Eminescu-poetul nepereche.

,,Strădania cotidiană a meseriei de suveran. Un suveran sub privegherea căruia s-a transformat o ţară.Colaboratorii săi s-au schimbat mereu. El a rămas punctul de sprijin neclintit priveghind toate schimbările.

Carol nu era un om de cultură, cu gusturi rafinate sau cu nuanţe de stil şi de gândire. Era un ofiţer german, şlefuit în comportament şi pregătire de spiritul aristocratic al familiei princiare din care provenea. Nu era un suveran de fineţea intelectuală a unui Eduard VII, contemporanul său. Carol începe „meseria de rege“, cum îi plăcea lui să spună, foarte tânăr, formându-se pe parcurs. Oamenii politici români cu care intră în contact îi sunt superiori prin cultură şi pregătire. Dar cei mai mulţi dintre ei îi sunt inferiori ca disciplină civică şi capacitate de stăpânire în viaţa publică. Carol joacă atuurile de care dispune de la înălţimea „suveranităţii“ sale. Şi o face cu mult succes, reuşind în România ceea ce nu reuşeşte dinastia străină în Grecia sau dinastiile pământene în Serbia. Adică reuşeşte să asigure stabilitatea politică, temei al oricărei dezvoltări.

La 23 mai 1871, la deschiderea Parlamentului, Carol I ţinea să precizeze: „Adevărata libertate n-are nimica de a face cu neregula şi anarhia; fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate.“

Ales domn prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, Carol I pleacă din Germania să-şi împlinească destinul. După o călătorie plină de peripeţii cu trenul şi apoi cu vaporul pe Dunăre ajunge, în sfârşit, la Turnu Severin. Era 8 mai 1866 (stil vechi), ora 16.41.La coborârea de pe vapor, Ion C. Brătianu îşi scoate pălăria şi-l salută ca pe domnitorul României. Carol priveşte în jurul său. Oraşul Turnu Severin nu îi face o impresie deosebită. I se pare mai degrabă „o comună cam neglijentă“. Observă însă că prefectul vorbeşte franţuzeşte. Chiar bine.

Ţara îl primeşte cu onoruri: caleşti luxoase, dorobanţi, prin localităţi case decorate cu steaguri, ghirlande şi covoare, mulţime aliniată de ambele părţi ale şoselelor, care aruncă flori, slobozeşte porumbei şi scandează „Ura!“ Dar dincolo de entuziasmul primirii, bine regizat de guvernul Ion Ghica, principele nu poate să nu observe că drumurile sunt proaste, casele arată trist, contrastele dintre bogăţie şi sărăcie sar în ochi. Chiar şi pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), pe pavajul de lemn, roţile trăsurii saltă mai abitir decât pe şleaul câmpurilor străbătute. Pe Podul Mogoşoaiei se zăreau case modeste de vălătuci, alături de palate. La un moment dat, principele vede o casă în faţa căreia se află o gardă de onoare cu un steag.Întreabă în franceză: „Ce este această casă?“ Generalul Golescu îi răspunde, tot în franceză:„Acesta este Palatul.“


Testamentul lui Carol I

,,Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti.

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin “Monitor” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară , că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru ţară, nimic pentru mine”

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: “Nihil sine Deo!”

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu.Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.


Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română , şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.
2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.
3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova , două milioane lei.
5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti , trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate).

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea.În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Făcut la Bucureşti , la 14/20 februarie 1899. Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu."

In loc de epilog

,,Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."