Monahii si lumea - contact sau izolare

[dobrin7m]

http://www.youtube.com/watch?v=wlgl05MPEZA

Parintele Calistrat, Manastirea Barnova , interviu inedit

[dobrin7m]

Schitul Patrunsa

http://www.youtube.com/watch?v=5Qy316ln9X8

[dobrin7m]

Schitul Patrunsa partea a doua

http://www.youtube.com/watch?v=ve6oAuWy8_Q

[dobrin7m]

Actorul Dragos Paslaru astazi Parintele Valerian Paslaru schitul Patrunsa

http://www.youtube.com/watch?v=UK9iTxPOerM

[Ominune]

În prealabil postat de dobrin7m

http://www.youtube.com/watch?v=wlgl05MPEZA

Parintele Calistrat, Manastirea Barnova , interviu inedit

Tot Pr Calistrat(acum la Man Vladiceni), despre taina călugăriei: http://www.youtube.com/watch?v=Ayx37Q3WFxg , si un documentar extraordinar despre viata unor îngeri in trup: http://www.youtube.com/watch?v=4Yh-HEFiBhs , http://www.youtube.com/watch?v=aJCX6zH_evo , http://www.youtube.com/watch?v=xyCbNePAQTU
Tunderea in monahism a PS Macarie: http://www.youtube.com/watch?v=Ds1iPI4KyX0
"Călugărul este un rugător pt toată lumea; este despărțit de toți si una cu toti."(Pr A., Man Bujoreni)

În prealabil postat de Ominune

Tot Pr Calistrat(acum la Man Vladiceni), despre taina călugăriei: http://www.youtube.com/watch?v=Ayx37Q3WFxg , si un documentar extraordinar despre viata unor îngeri in trup: http://www.youtube.com/watch?v=4Yh-HEFiBhs , http://www.youtube.com/watch?v=aJCX6zH_evo , http://www.youtube.com/watch?v=xyCbNePAQTU
Tunderea in monahism a PS Macarie: http://www.youtube.com/watch?v=Ds1iPI4KyX0
"Călugărul este un rugător pt toată lumea; este despărțit de toți si una cu toti."(Pr A., Man Bujoreni)

Chiar zilele trecute am vazut un video despre tunderea in monahism (am fost curioasa) si era chiar acesta cu PS Macarie.

[dobrin7m]

Dupa dureroasa revolutie din decembrie 1989, in zilele de 13-15 iunie 1990, actorul Dragos Paslaru a protestat in Piata Universitatii impotriva regimului nou instalat, drept pentru care a si fost crunt batut de mineri, care l-au recunoscut pe acesta dupa fotografia amintita. In urma batailor suferite de la mineri, in dimineata zilei de 14 iunie, actorul patriot Dragos Paslaru a intrat in coma, vreme de cateva zile el luptandu-se mai apoi cu moartea, pe patul Spitalului de Urgenta.

Protestatarii din iunie 1990 au fost zdrobiti fara mila, aceasta "mineriada" fiind considerata pana astazi cea mai sangeroasa si mai brutala dintre toate cele provocate de mineri; numarul ranitilor se ridica spre opt sute, iar al mortilor oscileaza intre cateva zeci si o suta. Fiind numit "erou", de catre un reporter, actorul roman a spus: "Erou, eu?! Adevaratii eroi sunt doar cei de sub iarba."

Dupa ce si-a revenit din coma, iesind din spital, tanarul a simtit chemarea inalta a unei trairi monahale. Astfel, in anul 1990, la varsta de 39 de ani, actorul roman Dragos Paslaru paraseste lumea, intrand in Manastirea Frasinei, cunoscuta drept "Athosul romanesc", din pricina regimului ei aspru de vietuire, asemanator cu cel din Sfantul Munte.

Cand autoritatile i-au cerut noului vietuitor de la Frasinei sa le spuna tot ce stie despre evenimentele din iunie 1990, in vederea tragerii la raspundere a celor care l-au maltratat, acesta a spus: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc si sufletul meu a iertat tot."

http://www.crestinortodox.ro/parinti...ru-127204.html

În prealabil postat de Ana Tr.

Imi place cum ai pus problema, astfel de intrebari si chestiuni ma intriga si pe mine. Chiar saptamana trecuta Arhimandritul manastirii pe care o frecventez eu povestea despre relatia parinte-copil in situatia in care cel din urma alege calea calugariei si ca Dumnezeu ne iarta daca alegem aceasta cale si nu suntem alaturi de parintii nostri atunci cand ei sunt pe patul de moarte. Dar eu ma intreb, fie ca ai 20 de ani, 40 sau 60 oare nu ramai cu suferinta aceasta in suflet pentru tot restul vietii? Eu zic ca da! Hai ca restul mai merge, duci o viata simpla, esti simplu. Iubesc oamenii simpli. In ceea ce priveste singuratatea am si gasit un articol, nu precize sursa pentru ca, contine si articole usor defaimatoare:

Calugarii ortodocsi fac depresii si nevroze din cauza vietii austere din manastire

Printre pacientii mai neobisnuiti ai Spitalului Socola se regasesc fetele bisericesti. Austeritatea din manastiri sau conflictele cu enoriasii ii aduc pe calugari si preoti la psihiatru. Clericii sunt totodata si printre cei mai disciplinati pacienti.
Numerosi calugari, preoti si calugarite din regiunea Moldovei ajung anual la Spitalul de Psihiatrie din cauza depresiei si a psihozelor. Medicii spun ca problemele care ii trimit in spital nu sunt legate de lipsa banilor, ci boala este determinata de singuratate, de izolare si de mediul strict in care acestia traiesc. "Majoritatea sunt diagnosticati cu tulburari depresive. Foarte multi se imbolnavesc in urma rigorii din manastiri, a mediului rece in care traiesc, a vietii in post si in rugaciuni. Pentru ei exista foarte putine perspective, iar singuratatea se face de nenumarate ori simtita", a declarat medicul psihiatru Ovidiu Alexinschi.

Doresc sa fac o paranteza, nu doar din regiunea Moldovei. In definitv stau si eu si ma gandesc de ce a lasat Dumnezeu iubirea daca nu este pentru toata lumea? Sau cum citeam zilele trecute la manastire pot sa vina fosti desfranati care regreta ce au facut s.a.m.d si nu poate sa vina un orfan spre exemplu? DE CE? Ma iertati dar nu pot sa imi imaginez o viata in care sa nu ai nevoie de nimic din ce este pamantesc. Cat despre faptul de a nu ne mai duce noi la manastiri, ar trebui sa ne gandim ca poate au si ei aceasta dorinta de a fi utili, de a face ceva pentru noi. Nu pot sa traiasca totusi rupti de lume. Adesea se spune ca ei se roaga pentru toata lumea, dar poate ca ar trebui sa ne rugam si noi pentru ei...

In aceasta postare a mea anterioara eram foarte miloasa si ma gandeam cat de greu poate sa le fie lor, dar revin cu aceasta postare pentru ca mi-am schimbat parerea. Mi-am amintit ca cineva spunea la un moment dat ca cine este un bun monah ar putea sa fie si un bun tata, dar oare se compara cele doua? Oare ce este mai greu, sa stai o mare parte din zi in rugaciune, sa sapi pamantul si sa nu te gandesti la ziua de maine sau sa fi capul unei familii, sa ai responsabilitatea unui copil, si sa te gandesti cu groaza la ziua de maine ca poate seful tau iti va spune ca nu mai e nevoie de tine? Ma gandesc si eu, ca si monah chiar daca nu ai venituri, numai din banii pe care ii lasa credinciosi la sf slujbei si tot ajunge de o paine. Ba chiar am auzit ca mai marii unei manastiri ar arunca pomenile la porci si pomelnicele... nu mai spun unde. Si din orasul de unde sunt eu, o familie si-a trimis copilul la manastire ca sa, citez: " sa il ajute preotii sa faca scoala, ca daca esti preot castigi o gramada de bani". Nu stiu cine este acest baiat, ca sa spun cu ce se ocupa in prezent. Pe de alta parte, cine are vila si toate conditiile nu merge la manastire. Ma gandeam eu asa cu tristete la parinti dar poate chiar ei i-au sfatuit sa mearga acolo, ce sa faca la 25 de ani fara servici? mai bine acolo. Cat despre dragostea trupeasca, mi-se pare normal ca sa nu renunte la tot ce ii ofera manastirea (siguranta zilei de maine) pentru o femeie. Ne multumim cu privitul. Eu zic daca ai stat acolo 20 de ani nu mai renunti, si apoi ce sa faci sa zicem la 50 ani fara ani in campul muncii, de unde bani? de unde pensie pe viitor? Cat despre faptul ca se ingrijora cineva, cum se gospodaresc ei, sa nu uitam ca cei mai buni bucatari din lume sunt barbati, nu femei, asa ca nu poate fi prea greu. In fine, multi oameni nu au ce au ei... Nu spun ca nu ar fi oameni buni, dar daca toti am merge la manastire cine ar mai munci?

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ana Tr.

In aceasta postare a mea anterioara eram foarte miloasa si ma gandeam cat de greu poate sa le fie lor, dar revin cu aceasta postare pentru ca mi-am schimbat parerea. Mi-am amintit ca cineva spunea la un moment dat ca cine este un bun monah ar putea sa fie si un bun tata, dar oare se compara cele doua? Oare ce este mai greu, sa stai o mare parte din zi in rugaciune, sa sapi pamantul si sa nu te gandesti la ziua de maine sau sa fi capul unei familii, sa ai responsabilitatea unui copil, si sa te gandesti cu groaza la ziua de maine ca poate seful tau iti va spune ca nu mai e nevoie de tine? Ma gandesc si eu, ca si monah chiar daca nu ai venituri, numai din banii pe care ii lasa credinciosi la sf slujbei si tot ajunge de o paine. Ba chiar am auzit ca mai marii unei manastiri ar arunca pomenile la porci si pomelnicele... nu mai spun unde. Si din orasul de unde sunt eu, o familie si-a trimis copilul la manastire ca sa, citez: " sa il ajute preotii sa faca scoala, ca daca esti preot castigi o gramada de bani". Nu stiu cine este acest baiat, ca sa spun cu ce se ocupa in prezent. Pe de alta parte, cine are vila si toate conditiile nu merge la manastire. Ma gandeam eu asa cu tristete la parinti dar poate chiar ei i-au sfatuit sa mearga acolo, ce sa faca la 25 de ani fara servici? mai bine acolo. Cat despre dragostea trupeasca, mi-se pare normal ca sa nu renunte la tot ce ii ofera manastirea (siguranta zilei de maine) pentru o femeie. Ne multumim cu privitul. Eu zic daca ai stat acolo 20 de ani nu mai renunti, si apoi ce sa faci sa zicem la 50 ani fara ani in campul muncii, de unde bani? de unde pensie pe viitor? Cat despre faptul ca se ingrijora cineva, cum se gospodaresc ei, sa nu uitam ca cei mai buni bucatari din lume sunt barbati, nu femei, asa ca nu poate fi prea greu. In fine, multi oameni nu au ce au ei... Nu spun ca nu ar fi oameni buni, dar daca toti am merge la manastire cine ar mai munci?

As dori sa iti supun atentiei un articol:

http://www.schituldarvari.ro/index.p...vatatura&id=87

"Între credinciosii Bisericii putem auzi de multe ori discutii in care se compara monahismul cu casatoria, in care se poate vadea ca unii dispretuiesc monahismul, altii casatoria.

Copiii sufera atunci cand parintii nu imbratiseaza cu toata inima casatoria si viata de familie. De aceea, as dori sa accentuez un fapt: casatoria este o cale de mantuire. Asemenea discutii, care compara casatoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergand, sa poata “lucra pentru mantuirea lui” (Filipeni 2, 12) in conditiile in care se gaseste si care ii sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mantuirea nu prin alegerea unei cai de vietuire sau a alteia, ci cazand din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste casatoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul."

De asemenea cred ca faci mare greseala comparand cele doua cai de mantuire si atribuind casatoriei mai multe credite , daca pot sa ma exprim asa, decat monahismului. Fiecare cale are greutatea ei, dupa cum fiecare om are greutatile sale.
Totodata, daca am face mereu voia lui Dumnezeu chiar si cand e vorba de alegerea caii de mantuire, casatorie sau monahism atunci chiar ca ar fi, nu inutile discutiile despre compararea celor doua cai, ci chiar am si cleveti impotriva voii lui Dumnezeu.
A ne ridica pe noi in slavi ca suntem pe calea casatoriei in ce priveste mantuirea in detrimentul monahilor care au ales casatoria cu Hristos ca si cale de mantuire, eu cred ca este mare pacat.

Stii, am sa iti povestesc o intamplare prin care a trecut duhovnicul meu. Intr-una din zile, fiind in Muntele Athos, a iesit sa se plimbe in liniste prin cimitirul manastirii. S-a apropiat de stancile abrupte, manastirea fiind plasata pe coasta muntelui, jos spargandu-se valurile Marii Egee. Imi spunea ca incerca sa se roage in liniste cand a simtit dintr-o data cum parca cineva il impingea sa il pravale de pe stanci. S-a impotrivit cu toate puterile sale, impingandu-se cu picioarele si opunand rezistenta. Nu era nimeni in spatele sau, nici un calugar, toti fiind in chilii in acel moment. Si de altfel era total exclus asa ceva. S-a sfortat apoi cu mai multa putere, opunandu-se , in timp ce se ruga, cand deodata forta ce il impingea sa se pravale in mare a incetat si a cazut pe spate.
Acestea sunt luptele monahilor, la propriu cu diavolul insusi si as vrea sa iti spun ca as prefera sa fiu concediata in fiecare zi decat sa ajung sa ma lupt cu diavolul la propriu. Asa ca eu zic ca cea mai mare greseala este sa facem comparatii si sa judecam dupa mintea noastra care cale este mai buna.
Oricum a ne lua dupa gura lumii spunand, "am auzit" , "se spune" este mai mult decat superficial daca nu chiar ignorant.
Ca unii au alte motive cand intra un manastire, ca spun familiile nu stiu ce, e treaba lor iar judecata este a lui Dumnezeu. A noastra este sa ne vedem pacatele si sa facem voia lui Dumnezeu in toate.

Monahii si lumea - contact sau izolare? Pana acum ceva vreme eram ferm convinsa ca este vorba despre izolare. Si imi placea sa cred asta. Mi se parea ceva frumos, ca iti dedici cu adevarat viata lui Dumnezeu si numai Lui. Insa de cand am aflat ca monahii, nu toti, unii au conturi pe o retea de socializare... e clar ca nu mai sunt izolati. Sunt dezamagita si trista... Au o viata atat de buna, au siguranta zilei de maine prin hrana, o camera calda, fotolii din piele, liniste, calculator, internet ... Altii, altii nu au nimic... au numai griji, necazuri... Stiu ca nu trebuie sa port eu grija nimanui, dar au fost momente in care m-am gandit: departe de parinti, sa mananci numai paine cu ceai... cat de trist. Oare eu sunt cea mai naiva fiinta de pe pamantul asta? Am vrut sa donez la manastire, eu care nu am venit, pentru niste oameni care au mult mai mult decat mine. Citisem undeva ca au dreptul la 8 zile sa se invoiasca pe an. Oare se respecta asta? Ca nu au voie sa aiba vreun contact cu rudele? E adevarat? In mod normal daca ar fi fost asceti da. Imi este greu sa imi imaginez ca stau pe internet dar nu se duc la parinti atunci cand se afla pe patul de moarte, pe motiv ca nu au voie sau ca ... nu vor. Va intreb eu, a fi monah este o meserie? Eu intotdeauna am crezut ca preotul este cel care slujeste apoi pleaca acasa iar monahul este cel care tot timpul este conectat, toata viata lui slujeste nu doar 3 ore la Sf Liturghie. Dar ce fac monahii in timpul slujbei, se joaca cu lumanarea, rad, susotesc, se joaca cu telefonul, fac poze... Cand am postat eu atunci, acea intamplare cu acel tanar, toata lumea a sarit in sus, dar dupa toate acestea nu se poate decat sa mi se re-confirme. Si, atunci ar trebui sa il mai privesc eu, oare pe omul acela, cu admiratie, drag si toate sentimentele frumoase care exista?