Intrarea in manastire !

[sergiu23]

Salut! Am mai bine de un an de cand vreau sa plec la manastire si sa ma calugaresc.M-ai ales in ultima perioada simt ca nu mai este locu meu in lume,desi nu imi lipseste nimic ,pot spune ca o duc chiar bine (am multe persoane in jurul meu care ma iubesc, am si un loc bun de munca) dar cu toate acestea simt ca ceva ma cheama spre viata de manastire. M-ai am cateva probleme de rezolvat in lume ,apoi vreau sa plec la manastire dar nu stiu cum sa procedez...sa ma duc direct cu cateva haine de schimb si sa raman acolo sau sa ma duc mai intai sa vorbesc cu parintele staret sa vad daca ma primeste?

[CristianR]

Dacă dorești să pornești spre călugărie, probabil că ai deja o viață duhovnicească (ești obișnuit cu rugăciunea, cu posturile, cu participarea la slujbele Bisericii). Ai, de asemenea, un duhovnic, la care te spovedești frecvent. Lui ar trebui să-i ceri sfat, întâi de toate. După care, bineînțeles, să vorbești și cu starețul mânăstirii unde vrei să te duci.

[sergiu23]

În prealabil postat de CristianR

Dacă dorești să pornești spre călugărie, probabil că ai deja o viață duhovnicească (ești obișnuit cu rugăciunea, cu posturile, cu participarea la slujbele Bisericii). Ai, de asemenea, un duhovnic, la care te spovedești frecvent. Lui ar trebui să-i ceri sfat, întâi de toate. După care, bineînțeles, să vorbești și cu starețul mânăstirii unde vrei să te duci.

Multumesc pentru sfat!Am sa vorbesc cu parintele duhovnic apoi poate am sa ma duc la manastire sa vad daca ma primesc sa stau acolo 1/2 saptamani sa vad cam cum este . Am citit multe carti despre viata in manastire si asceza, dar nu am ramas niciodata macar o zi intr-o manastire sa vad cum este.

[CristianR]

Sunt mai multe topice care s-au deschis pe tema intrării în mânăstire. Iată unul aici.

În prealabil postat de sergiu23

Am citit multe carti despre viata in manastire si asceza, dar nu am ramas niciodata macar o zi intr-o manastire sa vad cum este.

Ciudat cum de nu ai stat. Ciudat şi cum de nu ai vorbit cu duhovinocul tău. Ciudat cum ai ales să ceri pe un forum asemenea sfaturi.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sergiu23

am multe persoane in jurul meu care ma iubesc

Salut, Sergiu!
Mă bucur foarte mult că sunt multe persoane în jurul tău care te iubesc. Acesta este un mare dar, cred eu. Să fii iubit de mulţi oameni e minunat!
Aş vrea să te întreb, acum: dar tu, tu îi iubeşti?
Dacă îi iubeşti, cred că îndeplineşti deja o condiţie importantă pentru viaţa monahală.
Dacă se întâmplă să nu îi prea iubeşti, opinia mea e ca mai întâi să îi iubeşti, şi abia apoi să te încumeţi la drum. Pentru că viaţa monahală este un test deosebit de tăios în privinţa iubirii aproapelui. Aşa am auzit.
Doamne ajută!

[zaharia_2009]

Oamenii intra in monahism, in general la tinerete, sau in frageda tinerete. Exista desigur si cirlani mai artrozici, mai batrini (ca sa folosesc un oximoron) care intra in monahism tirziu, dupa ce au cunoscut bine viata de familie sau chiar dupa ce s-au saturat de ea, dar aceasta nu este situatia de mai sus.
Revenind, atunci cind sunt f. tineri, candidatii, neofitii, nu stiu mai nimic, sau aproape nimic despre virtutile crestine. De regula ei sunt atrasi, cel mai frecvent, de o dorinta arzatoare de a se ruga si a medita din ce in ce mai bine, mai mult, in comuniune cu Dumnezeu. Chiar daca ei spun ca iubesc lumea si pe oameni, o spun din gura, deoarece abia dupa intrarea in monahism afla cit de departe sunt de iubirea reala, adevarata.
Sunt nenumarate zilele, sau chiar nelipsite, in care TV-Trinitas difuzeaza filme cu stareti/starete, monahi si novici care marturisesc singuri ca ori pina atunci au avut o viata de huzur(sau apropiata acestei notiuni)fiind complet straini de viata de monah, orica intelegeau cu totul si cu totul altceva despre aceasta si ca abia venirea in monahim ia dat posibilitatea si imaginea reala a vietii ascetice .
Desigur ca in afara de acestia exista si tineri asazisi "alesi" care de cruzi, de mici, au o chemare, o vocatie, o atractie neostoita spre monahism. Dar acestia sunt f. putini, fata de primii, atit de putini incit alegerea lor dar mai ales felul in care au trait ca monahi ia condus fie la sfintenie, fie f. aproape de ea. Ei si sunt cei care intra in istoria nationala sau generala a monahismului devenind arhicunoscuti, inafara tarilor lor de origine. Si daca ne amintim citeva nume le putem chiar enumera aici: cuviosul David Batrinul, fiul Inaintemergatorului, Nectarie de Eghina,Paisie Velicikovski, sau mai la noi, parintele Paisie Olaru, fratii din familia Ilie (Cleopa,Gheorghe, Vasile) si multi altii stiuti de catre fiecare dintre noi.
Revenind inca o data, parerim ca a cere unui tinar(desi nici toti maibatrinii neofiti nu sunt in stare de asa ceva!) in pragul monahismului, sa iubeasca pe aproapele ca pe el insusi(ca daca nu este intr-o asemenea masura, atunci insemneaza ca il iubeste ca noi toti... adica "nu prea")si a face din asta o norma, un criteriu de apreciere, evident, f. aiurea, insemneaza ca ....oho, deja suntem avansati! Cunoastem deja multe, inclusiv dezlegarea paradoxului ancestral, cine a fost mai intii, oul sau gaina.
Eu cred si pareresc in consecinta, ca neofitului trebuie sa ii fie dor, tare dor de Dumnezeu, in asa masura incit sa se lepede de lumea aceasta si sa mearga la batrinii intelepti care sa il invete unde si cum sa Il gaseasca. E mult prea suficient acest lucru pt. inceput !
Restul se invata cu timpul, dupa cuvintul Domnului care spune:"... cautati mai intii imparatia si dreptatea lui Dumnezeu, si restul vi se vor adauga voua!"
Virtutile sunt daruri dumnezeiesti care vin cu timpul. Ca daca deja ai pe cele mai tari, deja esti mintuit, tot dupa cuvintul Domnului dat sinagogarhului care chipurile cauta mintuirea :"... ce scrie in lege, cum citesti?... Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, cu toata puterea ta, din tot cugetul tau, cu toata virtutea ta!... Drept ai raspuns, dar iti mai lipseste inca una/ceva. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti ... Fa acestea si vei fi viu!"

Este doar o parere, nu personala ci reiterata, si nu o invitatie la disensiune !

[Ioan_Cezar]

Pentru cel care nu iubeşte, fie şi aşa omeneşte obişnuit, nedesăvârşit, pe proapele,
pentru omul mizantrop, urâcios, mohorât, închis în el,
pentru cel care nu are o dispoziţie iubitoare bine structurată, bine aşezată, dovedită fie şi la nivel lumesc, la nivelul bunului simţ,
pentru caracterul scârbos şi manipulativ,
pentru cel în care iubirea n-a încolţit, măcar, nici în cele de jos,

am auzit că nu e recomandat să se avânte la Iubirea de Sus, din cele înalte.
Cine se avântă la călugărie, fie şi cu gândul, pentru că nu s-a simţit bine între oameni, nu face decât
să se mintă pe sine, într-un mod nevrotic, făcînd din credinţă o perdea după care să îşi ascundă adevărata urîciune lăuntrică,
şi să îi mintă şi pe alţii. De aceea, am auzit că înainte de intrarea în monahism aspiranţii sunt bine cercetaţi şi, dacă le lipseşte din aluat picătura de ferment al iubirii oamenilor şi omenităţii, sunt respinşi de la călugărie.

Dorul de Dumnezeu nu este împotriva oamenilor, ci, în nenumăratele sale moduri de manifestare, se exprimă şi prin tendinţa de a iubi pe oameni, fie şi pe căi mai puţin ortodoxe şi înalte.

Nu întâmplător credinţa noastră este nevrotică, de tip mască de apărare a unor mari defecte interioare. Cei care nu au fost capabili de un altruism sincer, ci mereu interesat, cu scop ascuns, nu sunt mlădiţe bune pentru marea iubire jertfelnică a monahismului. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Pe o sămânţă de neghină, nu poţi aştepta roadele cucuruzului.

Evoluţia iubirii în om este una care urmează stadiile embrionare ale oricărei dezvoltări. Embrionul acela seamănă mai întâi cu un vierme, cu un mormoloc, cu o broască, cu un porcuşor, cu un iepure şi mai ştiu eu cu ce... Abia spre sfârşitul procesului începe să capete formă şi funcţionare recognoscibilă ca omenească.

La fel şi iubirea. Din stadiul de larvă, de mormoloc, ea devine cu anii, cu harul lui Dumnezeu, deplin şi curat omenească şi poartă pe om la nivelul iubirii lui Hristos, poate. Iubirea ca virtute creştină, vine din altoi. Creştinul e un om altoit. Dar nu altoim dudul, ca să mâncăm pere, nci urzica, să obţinem struguri. Altoieşti ca să obţii ceva de soi, un om de un anumit soi, cu nădejdea că vei obţine omul cu nobleţe creştină, poate chiar desăvârşită.
Iubirea are multe trepte şi forme. Să nu ne ruşinăm de cele mai de jos, crezînd că iubirea e numai cea a sfinţilor desăvârşiţi, a Însuşi Fiului lui Dumnezeu. Concepţia asta pretenţioasă, năzuroasă, sclifosită şi elitistă arată incapacitatea omului de a fi altceva decât un iepure pitit după lăbuleţele lui fricoase, care se pretinde posesor al virtuţilor unui leu. Banală minciună nevrotică, oarecare mecanism de apărare al unui fricos care îşi închipuie că trăieşte drept şi are ceva bun de spus acolo unde a fost toată viaţa corigent.

Cei care aspiră să se călugărească pentru că nu pot pratica o relaţie de iubire obişnuită şi astfel speră să iubească desăvârşit, se înşală cum s-au înşelat mereu. Îşi ascund neputinţa sub stindarde înalte, precum lupul şi-a acoperit ghearele cu făină. dar mârâitul şi duhoarea le răzbate de sub prafuri şi vopsele, oricât de bine s-ar camufla. Iar un simţ duhovnicesc fin depistează pe impostor de la o poştă. Şi îl ţine la distanţă.
Afară doar de n-o nimeri bietul om la vreo mânăstire doar cu numele, acolo unde alţi bandiţi ai iubirii s-au adunat spre a minţi nestingheriţi mai departe, dincolo de orice frică de Dumnezeu. Sunt şi astfel de adunături unde găseşti numai forma, iar miez deloc.
Ca să nu mai vorbesc de securiştii inflitraţi în orice adunare şi care, în monahismul românesc, au dus pe atâţia dintre monahi la suferinţă mucenicească şi la pieire. Sub măştile bărboase ale unor feţe bisericeşti, monahale, se ascund mulţime de securişti şi turnători, precum ştie deja poporul dreptcredincios. Dar Biserica nu au distrus-o, încă, aceşti bărboşi (sau mai puţin bărboşi) şi nici nu o vor putea distruge, câtă vreme Bunul Dumnezeu va voi să o păstreze şi în neamul românesc.

[cristiboss56]

Primirea în viata monaha

http://www.nistea.com/regula.htm

[sophia]

Foarte bun si la obiect raspunsul lui Cristi.
Alegerea drumului spre manastire este foarte grea.
Personal nu reusesc sa inteleg ce anume ii duce pe oameni spre monahism.
Poate pentru ca nu reusesc sa inteleg si sa cred ca cineva poate sa aibe asa o credinta mare incat sa renunte tot si la toate, in tinerete.
Ah, ca se retrage unul mai batran sa-si sfarseasca zilele acolo, este altceva.

Nu inteleg discutia cu iubirea de oameni si monahismul. Nu vad legatura directa.
Daca vorbim de iubirea de oameni, de aproape, propriu-zisa, atunci nu cred ca exista in manastire. Eu inteleg ca lumea se retrage sa se dedice exclusiv lui Dumnezeu si iubirii pentru El.
Ca sa poti pleca din lume, inseamna sa poti renunta la oameni, sa nu-i mai iubesti (intr-un anume fel).
S-ar putea ca aici sa fie confuzie si fiecare sa priceapa altceva.
In credinta se poate vorbi de iubirea de aproape, de a-l ajuta si a fi langa el direct.
Da, am citit ca exista si la monahi grija de aproape (sa-si ajute si sa ingrijeasca co-vietuitorii din manastire). Dar nu mi-e clar daca asta se poate numi iubire oameni, sau e numai o ascultare.
De-alungul vietii am observat ca sunt putini cei care sunt credinciosi si in acelasi timp se dedica aproapelui. Majoritatea inteleg altfel credinta, inclusiv unii preoti.
Poate ca ar trebui nu numai cei care vor sa intre in manastire, sa fie verificati si sa se vada ce fel de credinta au (ce forma), ci si preoti si altii.