|
#11
|
|||
|
|||
Ok, cred ca am inteles oarecum ce spui. Totusi tinand cont ca esti in Delta Dunarii consider ca deja ai pierdut prea mult timp raspunzand nelamuririlor mele, eu nu stiu daca as fi fost asa de gentilom, probabil as fi detaliat mai putin
O sa incerc sa scriu mesajul asta intr-o maniera de "stand-by" ca sa amanam conversatia pana cand te vei intoarce, voi avea constiinta mai libera daca te tin de vorba cand esti la munca decat cand esti in vacanta :) Revenind la Ioan, ma bucur ca l-ai pomenit, e bine ca el sa se afle in mijlocul acestui schimb de idei. Ideea mea ar fi urmatoarea: Cultura este eminamente un mod de a intelege lucrurile, si in sensul asta putem vorbi de cultura iudaica, elenista, latina, persana, etc. Un om pleaca, afara de cazul in care s-a nascut in pustie, de la premizele mentale ale propriei culturi. Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic. Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica. Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte. Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :) Last edited by VladCat; 09.08.2013 at 21:04:32. |
#12
|
|||
|
|||
Vlad tin sa-ti multumesc cu mult respect atat pt modul cum ai raspuns cat si pt felul cum ai inteles dialogul,cateodata daca aceste lucruri se rateaza se lasa o liniste trista pentru un posibil dialog frumos.Am citit cu mare atentie ce ai scris,in mod clar suntem pe aceiasi lungime de unda pe anumite aspecte si la fel de clar suntem diferiti in alte abordari.Imi propun,saptamina viitoare,sa-ti prezint,in timp,mai multe teme cum le inteleg eu(la mine procesul este evolutiv nu static si prin urmare poate suferi modificari)pentru ca tu sa le poti critica sau comenta,ma intereseaza mult cum vei vedea tu abordari diferite de cele clasice cu care operezi.Oricum chiar daca vom privi in continuare diferit anumite aspecte cel putin fiecare va intelege mai clar contextul celuilalt :) Un singur lucru as dori sa-ti spun,ca un dar de multumire pt raspunsurile tale.Cred ca Dumnezeu isi va impune finalmente Imparatia pe pamant la fel ca si in cer,pentru a se face voia Lui,si cand face acest lucru nu trimite pe cei puternici sau pe cei pe care i-ar trimite oamenii,ci ii trimite,precum a aratat prin Fiul Sau,pentru a-si implini promisiunea,pe cei slabi,pe cei ce ce plang indurerati dar nu deznadajduiti,pe cei blanzi,pe cei ce cauta pacea,pe cei smeriti,pe cei prigoniti,si pt ca ei sunt adesea nevazuti de lume si in lume si Imparatia se intinde tot pe nevazute,ca un graunte care creste fara stirea noastra de multe ori,in intervale de timp ce depasesc segmentul de timp in care este marginita viata noastra.Va veni clipa din I Corinteni 15:24-28,cred cu tarie asta,acel tanar evreu calare pe un magarus,sau vorbind pe dealurile insorite ale Galileii m-a convins de asta.Mi-a placut foarte mult unghiul din care ai privit problema,ma motiveaza si pe mine sa iti raspund in acelasi mod.
Pana saptamina viitoare,cu deosebit respect si multumiri. |
#13
|
|||
|
|||
Eu sunt cel care iti multumesc, vii in intampinarea unei nevoi care ma apasa de mult. Ma refer la nevoia de a ma compara cu persoane care respecta omul mai mult decat o fac eu si care au atitudini mai echilibrate fata de intalnirea cu aproapele. M-am confruntat cu atatea iesiri brutale in discutiile purtate atat live cat si online cu diferite persoane care probabil treceau prin momente mai mult sau mai putin dificile, incat in prostia mea am ajuns sa ma consider smerit si echilibrat. Acest lucru este fatal pentru mantuirea mea si deci am nevoie sa discut cu persoane in fata carora sa imi vina usor sa ma smeresc. Astept deci cu nerabdare continuarea de saptamana viitoare! :)
|
#14
|
|||
|
|||
precum astept si momentul eshatologic pe care frumos si cu gand bun l-ai adus in prim plan. Constiinta autentica a acestui moment e singurul lucru care ne poate uni cu adevarat...
|
#15
|
|||
|
|||
Citat:
|
#16
|
||||
|
||||
Înțelegerea Sfintei Scripturi, doar cu ajutorul lui Dumnezeu
Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii și câte explicări necreștine nu s-au dat lumii?
Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greșite sau de năluciri cu privire la înțelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Rațiunea adevărată și supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii și câte explicări necreștine nu s-au dat lumii? Ca și Sfântul Maxim Mărturisitorul, Calist Catafigyotul vede, atât în creație, cât și în Scriptură, rațiunile și înțelesurile aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiași unice și supreme Rațiuni. În lucrurile lumii și în faptele și învățăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiași unic Cuvânt personal; prin rațiunile lor se vede aceeași unică Rațiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem rațiunile zidirii și Scripturii, ca rațiuni ale aceluiași Cuvânt personal au Rațiuni ipostatice; adică rațiunea noastră personală, făcută după chipul Rațiunii personale supreme, în conformitate cu Rațiunea supremă și poate sesiza lucrurile și învățăturile Scripturii, ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întărește caracterul nostru personal, întărind în noi conștiința că ne aflăm prin creațiune Scriptură, într-o relație cu Persoana supremă a Cuvântului. (Părintele Dumitru Stăniloae, nota 893 laCalist Catafigyotul, Despre viata contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 509)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
#17
|
||||
|
||||
De ce ebraica? Stiu ca a mai fost si aramaica. Care a fost de fapt limba scripturilor din VT?
__________________
"Intelepciunea vine odata cu suferinta" - Aeschylus |
#18
|
|||
|
|||
Citat:
Aramaica este o limba cu originea in Mesopotamia, vorbita de populatia caldeeana. Se raspandeste treptat in Siria de azi, dar dupa cucerirea asiriana (sec. VIII) populatia vorbitoare de aramaica este relocata pe intreg teritoriul Imperiului. In acest fel aramaica devine intai lingua franca si mai apoi limba principala de comunicare in imperiul Neobabilonian si mai tarziu Persan. Era de asemenea limba de baza in Palestina sec I, limba pe care o vorbea Hristos, dar in sinagogi se citea inca in ebraica, chiar daca marea parte a populatiei nu mai intelegea mare lucru. Treptat apar si traduceri in aramaica, numite Targum-uri. Pentru cercetare recomand cu caldura textul si notele IPS Bartolomeu Anania: http://www.crestinortodox.ro/biblia/ |
#19
|
|||
|
|||
Citat:
Mai degrabă văd aceste realități în continuitate și osmoză. Cultura Duhului sfințește cultura omenească, nu o desființează. Cultura greacă, de pildă, nu a fost desființată de creștinism, ci valorificată, înălțată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt și germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-viețuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos. Ca și trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt". După cum nu ne ciopârțim trupul pentru a-l sfinți (nici circumcizii și nici amputări!), așa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt. Cât privește nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înțelegerea" (și sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viață. Înțelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfințirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinței, fie și (uimitor lucru, pentru raționaliști) cu unele neînțelegeri teribile și revoltătoare ale unor credincioși, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni. Uite, dau un singur exemplu, deși pot fi culese mii și mii: oare au fost împiedicați în travaliul pocăinței lor, milioane de creștini, din pricina faptului că au crezut, naiv și cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ? Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii și breslei lui, să se lepede de înțelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelația, cu ținta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfințește și omul și cultura și toate... face mlădițe noi, pururi verzi... o minune! Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăință. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui și fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii știu mai bine ce "șiretlicuri" binecuvântate folosesc, ținînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să miște sufletul spre pocăință, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă și smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei. Ce rămâne dacă pocăință vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie! Noi suntem obișnuiți, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acuratețea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu știu cui, ba diverse chipuri de "compatibilități" după modelul coerenței interne din sistemele cognitive ale științelor și filosofiilor. Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinței, cu tot ce mărturisesc cuvioșii că înseamnă el. Ai oarecare viață în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Ești pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilință în Duhul comuniunii? Te ții la umbră de părere de sine și oarecare dispreț? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur! Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie și ținută de mii de îngeri ai Domnului pe brațe. Te-ai zgârcit la milostenie? Ți-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că așa visează "evlavia" ta)? Geaba toată risipa de studiu și descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuși. Așadar, credința dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credința vie sfințește atât cultura respectivă, cât și omul. Așa cred, să fiu iertat! Last edited by cezar_ioan; 12.08.2013 at 20:15:10. |
#20
|
|||
|
|||
Ioane nu ai nevoie sa te invite cineva,fii cum esti tu si spune cum le spui de obicei,sincer,si totul va fi bine :) Cercetarea istorica,pe care eu o sustin,are mare nevoie de asa ceva,de viziuni diferite de a ei,in completare sau critica(eu merg pe o linie oarecum asemanatoare cu a lui Albert Schweitzer,nu fac un secret din asta dar am si multe puncte,unele esentiale,foarte diferite ca abordare),pe asta se bazeaza,o abordare unilaterala pentru unul ca mine,intr-un demers de acest tip,nu ar avea nici un sens.Am terminat de ordonat temele care le-am promis lui Vlad asa ca vei avea ce sa critici si este foarte bine asa :) Pentru mine ,,Isus cel istoric"(nu considerati sintagma a fi reductionista,nu este)nu poate fi inteles complet decat prin simbioza dintre cercetare istorica,chiar critica si teologie(nu este o abordare detasata,a mea este o inflacarata cautare a unui context care aduce o lumina foarte interesanta,credibila,asupra acelor evenimente).Par adeseori in antiteza pt ca s-au construit prejudecati istorice dar eu cred ca exista un fundament comun astfel incat cercetarea stiintifica si abordarea teologica sa nu mai fie precum cei doi frati din parabola fiului risipitor,ambii trebuie sa intre in casa Tatalui la ospatul bucuriei si regasirii.Prima tema,cred ca maine,va fi despre...romani :) Nu foarte lunga,punctuala,abordabila,incerc sa sistematizez cat mai clar ideea.Ma va interesa si critica dar si explicatia ortodoxa la un eveniment pe care il voi aborda.
|
|