SFINTA CRUCE

[cristiboss56]

În prealabil postat de Elesya

Cinstitul lemn al Sfintei Cruci care se află în Mitropolia de Drama, Grecia, va fi adus vineri, 22 octombrie, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Cinstitul Lemn este adus de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, din Mitropolia de Drama, cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului. Pelerinii se vor putea închina Sfintei Cruci până în data de 29 octombrie.
Mai multe amănunte a oferit pentru Radio TRINITAS părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale: „Delegaţia Bisericii Ortodoxe din Grecia, din Mitropolia de Drama, va sosi pe aeroportul internaţional „Henri Coandă” din Bucureşti. Acolo, delegaţia va fi întâmpinată de către ierarhi ai Biserici Ortodoxe Române, preoţi şi diaconi şi va avea loc un moment liturgic, o ceremonie de întâmpinare a cinstitului lemn al Sfintei Cruci în salonul oficial al aeroportului. Apoi, în jurul orei 20:00, la Catedrala Patriarhală cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi delegaţia Bisericii Ortodoxe din Grecia vor fi întâmpinate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.”
Sursa: www.basilica.ro

Multumim !

[George.m]

Redau mai jos un cuvant inaltator al Parintelui Dumitru Staniloae despre Cruce:

"Crucea - spune Parintele - e puterea noastra de a ne depasi, ea e puterea pregatita pe seama noastra de Hristos. El a rabdat-o ca om, pentru a intari firea omeneasca din El impotriva crutarii egoiste si pentru a ne comunica aceasta putere si noua. Pomenirea ei, legata de semnul ei, Il aduce pe Hristos Insusi in noi, pe Hristos care a intarit firea Sa omeneasca rabdand crucea si care in urma acestei intariri a biruit moartea [...].

Crucea e si dovada milei lui Hristos pentru noi, dar si mijlocul pe care ni l-a daruit pentru a ne intari si a creste spre taria vietii generoase nesupusa mortii ingustarii egoiste. In Cruce Il avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare, dar ca sa ne insusim si noi aceasta putere. De aceea, Crucea e toiagul nostru cel tare, e lauda noastra, e nadejdea noastra.

Prin ea alungam diavolii care ne supun cand suntem fricosi din egoism. Diavolul vrea sa ne faca fricosi, ca sa ne predam si sa devenim robii lui; Hristos vrea sa ne faca puternici, liberi, frati ai Lui si ai tuturor, partasi la puterea generozitatii si la slava Lui. Dracii ne robesc pentru ca nici ei insisi nu sunt liberi, fiind robii slabi ai patimilor mandriei si lucrand sub stapanirea ei" (nota 264 la Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicesti, Filocalia XI).

[Mihnea Dragomir]

Numeroşi sunt Sfinţii Părinţi care vorbesc despre importanţa semnului Sfintei Cruci.

Spre exemplu, Sf Chril al Alexandriei spune: "În semnul Sfintei Cruci se află salvarea tuturor care sunt marcaţi cu acest semn pe fruntea lor" (Cartea Mărturiilor). Acelaşi Sf Chiril, în De unitate face o interesantă antiteză între regele Ozias, care l-a mâniat pe Dumnezeu în ciuda sfatului preotului Azarie, lucru care s-a soldat cu apariţia leprei pe fruntea lui, şi caracterul salvific al semnului sfintei cruci de pe frunte.

Un alt Sfânt Chiril, cel al Ierusalimului, ne îndeamnă "să nu ne ruşinăm de crucea lui Cristos şi, chiar dacă altul o ascunde, tu poart-o pe sprânceana ta, pentru ca diavolii, întâlnind acest semn regal, să fugă departe tremurând" (Catehismul).

În deplin consens, şi sf Atanasie cel Mare spune, la fel de lămurit: "Prin semnul crucii tot ce e farmec încetează; tot ce e incantaţie este fără putere; orice idol este abandonat şi golit: orice voluptate iraţională este alungată şi oricine priveşte de pe pământ în sus, spre cer" (De Incarn. Verbi, t I)

[cristiboss56]

Mântuitorul a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârsit îmbratisându-ne. ( Sfântul Atanasie cel Mare)
Crucea este poarta tainelor. ( Sfântul Isaac Sirul)
Crucea are multe întelesuri (...) trebuie sa numim latime divina emanatia infinit de larga a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, lungime puterea care se întinde peste toate, iar adâncime, taina nepatrunsa de nimic din cele existente. ( Sfântul Dionisie Areopagitul)
Prin linia verticala, Crucea Îl arata pe Dumnezeu, (...) iar prin linia orizontala se arata toata zidirea în atârnare desavârsita de Dumnezeu, neavând al suport al existentei sau alta baza afara de Dumnezeu. ( Sfântul Maxim Marturisitorul)
Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea. ( pr. Nicolae Steinhardt)
Crucea, (...) mijlocirea catre Dumnezeu a celor muritori. ( Acatistul Sfintei Cruci)
Orice fapta buna este o cruce. ( Sfântul Marcu Ascetul)
Crucea este puterea lui Hristos care, asumata de noi, poate transforma lumea în paradis. ( pr. Dumitru Staniloae)
Crucea, geometric si simbolic vorbind, e semnul întretaierii celor doua planuri, e unirea dintre spiritual si material, e metafora dublei noastre naturi: duhovniceasca si pamânteana. Ea ne rezuma, ne recapituleaza, ne reprezinta grafic si cardinal, ne expune în dubla - paradoxala, perpendiculara, fundamentala - noastra solemna si derizorie situatie de faptura care tine deopotriva de lume si de cer. ( pr. Nicolae Steinhardt)
Singurul raspuns, mereu acelasi si, totusi, radical nou pentru fiecare fiinta umana, ne este oferit de taina care constituie fondul însusi, inima revelatiei crestine - Taina Crucii. ( pr. Alexander Schmemann)

[CelMandru]

Iertare fraţilor, dacă vă plictisesc! Redau şi eu câteva fragmente din "Hrană Duhovnicească" de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul referitoare la Sfânta Cruce. Pe mine mă impresionează această carte, un mărgăritar îngrijit cu multă grijă şi sudoare de Sântul Ioan Iacob. Sunt copleşit de bucurie, şi m-am gândit că poate şi altcineva se va folosi de cuvintele acestea.

<<Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă celor credincioşi Semnul Sfintei Cruci, ca să ne fie ca armă nebiruită împotriva a tot răul, dar mai ales împotriva nevăzuţilor vrăjmaşi. Nimeni dintre creştini nu se îndoieşte despre asta.

Însă mai minunat este că Semnul Sfintei Cruci lucrează şi celor necredincioşi, când vrea Dumnezeu ca să iconomisească mântuirea lor. Pentru asta voi aduce oarecari pilde din istorie şi din Vieţile Sfinţilor.

Împăratul Iulian Paravatul (adică lepădatul de lege, apostatul) era nepotul Sfântului Constantin cel Mare. El a fost crescut de mic în legea creştinească şi a învăţat mai întâi carte prin mânăstirile Capadochiei, unde a îmbrăcat şi haina călugărească.

Mai târziu a fost dăscălit de filosofii păgâni, cari duşmăneau de moarte creştinismul. Fermecat de filosofia păgânească, tânărul prinţ a început să urască credinţa creştină şi a făgăduit păgânilor că dacă ajunge împărat, ridică iarăşi închinarea la idoli (care era oprită de Sf. Constantin). Împins de ambiţia măririi s-a împrietenit cu cei mai aprigi duşmani ai creştinismului şi mai ales cu vrăjitori, cari l-au ajutat. Dar dintre toţi s-a arătat mai iscusit la înşelăciune un vrăjitor evreu. Acesta i-a făgăduit că îl va ajuta la scopul lui, dar i-a pus condiţia să se lepede de Hristos. Jidovul (ca un vrednic urmaş al lui Iuda) l-a îndemnat pe tânărul Iulian ca să facă lepădarea în scris pe hârtie şi să meargă el singur în capiştea idolească ca s-o încredinţeze demonilor.

I-a pus în vedere ca atunci când aruncă scrisoarea în văzduh să cheme pe demoni, dar nu cumva să facă Semnul Crucii.

Dar în clipa când a aruncat scrisoarea în capişte, s-a arătat o tabără întreagă de demoni. Spăimântându-se de chipul lor, Iulian a făcut semnul crucii (din obişnuinţă) şi atunci demonii au fugit în adâncul iadului, neprimindu-i scrisoarea. Poşta satanei n-a suferit semnul crucii, ea cerea alt timbru pentru scrisoarea lepădării.

Atunci s-a dus nebunul tânăr iarăşi la jidovul vrăjitor ca să întrebe care este pricina neizbutirii. Iar acela i-a tâlcuit că semnul crucii a stricat treaba.

Pentru că are obiceiul să facă cruce atunci când se sperie, l-a învăţat afurisitul ca să junghie un prunc botezat şi să aducă la dânsul inima pruncului. Atunci să fie sigur că semnul crucii nu mai împiedică treaba. Făcând după sfatul jidovului, nu s-au mai speriat poştaşii iadului când le-a aruncat scrisoarea, ci au primit-o, căci mâinile celui lepădat erau acum mânjite de sânge nevinovat.

Prin lucrarea vrăjilor şi prin tot felul de uneltiri viclene, Iulian Paravatul a ajuns împărat la Constantinopol după moartea feciorilor Sfântului Constantin.

În vremea împărăţiei lui credinţa creştinească a fost prigonită în chip ascuns, întocmai cum face stăpânirea comunistă în ziua de azi. N-a închis Bisericile, dar a încurajat închinarea la idoli. Averea Bisericii a fost sechestrată de stat pentru întreţinerea spitalelor şi a capiştilor păgâneşti. Creştinii au fost scoşi din funcţiile statului şi din şcoli. Ereticii cari erau afurisiţi de Soborul Bisericii au fost puşi iarăşi în drepturi ca să pricinuiască împerechere şi sminteală în norodul pravoslavnic.

După ce a slăbit Biserica şi a vătămat-o mai rău decât împăraţii păgâni, vipera aceasta vicleană (cum îi zicea Sfântul Vasile lui Iulian) le-a dat ajutor jidovilor ca să zidească din nou Templul din Ierusalim.

Prin asta căuta să arate că sunt mincinoase cuvintele Domnului, cari au fost rostite pentru risipirea templului.

Dar când au început să facă şanţuri pentru temelie, atunci s-a cutremurat pământul şi a ieşit din adânc pară de foc şi pucioasă. Pentru asta n-au mai îndrăznit să lucreze.

În vremea aceea a fost închis şi sfântul Atanasie cel Mare, căci el era socotit ca cel mai mare duşman al lui Iulian. Şi căuta în tot chipul să-l omoare pe Sfânt, dar Dumnezeu i-a scurtat zilele tiranului. Căci în vremea când era în război cu barbarii, Sfântul Mucenic Mercurie l-a săgetat în inimă. Atunci Iulian cunoscând de unde vine pedeapsa a strigat: “M-ai învins Galileanule!” În vremea aceea Sf. Vasile se afla în Biserică, rugându-se Sfântului Mercurieca să ajute pe norodul pravoslavnic şi să facă izbândă asupra tiranului. Deodată vede că chipul Sfântului Mercurie a pierit de pe icoană. Rugându-se cu mai multe lacrămi, s-a arătat iarăşi chipul Sf. Mucenic ca şi mai înainte şi a grăit către Sf. Vasile: “Să mă ierţi căci n-am fost aici, ci am mers ca să pierd pe tiranul Iulian!” În felul acesta s-a izbăvit creştinătatea de cel mai primejdios vrăjmaş, care se arăta în faţă că este creştin, iar cu lucrul era păgân. El a dat foc la multe moaşte de-ale Sfinţilor din vechime şi a distrus multe cărţi sfinte. Atunci au fost arse şi Cinstitele Moaşte ale Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, ale Sf. Prooroc Elisei şi ale altor sfinţi.

Tactica lui Iulian Paravatul (adică metoda lui ascunsă) o folosesc astăzi tovarăşii comunişti, care se prefac că sprijină Biserica, dar lasă slobodă toată oastea ateilor şi o sprijină în tot chipul ca să dezrădăcineze orice urmă de credinţă din sufletul tinerimii.

Au văzut că nu reuşesc cu prigoana, pentru asta au luat învăţătură de la afurisitul Iulian, ca să nu priceapă lumea de unde vine vătămarea. Puterea Sfintei Cruci este săgeata care va zdrobi capul balaurului roşu, cu darul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.>>

[MariS_]

Intreaba un ucenic pe avva al sau: - Avvo, ce forma are sufletul nostru?
- Pai, nu prea stiu, unii zic ca e ca un triunghi, altii ca e patrat, iar altii ca e cerc. Ce stiu sigur e ca sufletul celor sfinti are forma de cruce.
- Dar de ce, avvo, ce inseamna asta?
- Pai, fiule, cercul, patratul sau triunghiul inchid in ele ceva, limiteaza sufletul la aria lor, pe cand crucea nu inchide nimic, este deschidere totala, daruire totala si libertate totala. Ea doar uneste: pe noi intre noi si pe noi toti cu Dumnezeu.
Iertare daca am suparat din nou.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[CelMandru]

<<(Se prăznuieşte la 26 Decembrie, vezi Sinaxarul cel mare al Sf. Nicodim Aghioritul).

Cuviosul Constantin era din Cetatea Sinada, care se afla în Ţara Frigiei. S-a născut din părinţi evrei şi a ajuns mai târziu slujitor ales al lui Hristos şi făcător de minuni.

De mic obişnuia să meargă împreună cu maica sa prin cetate. Odată s-a întâmplat să vadă pe un creştin care-şi făcea cruce la gură când îi venea să caşte. Din asta a luat obiceiul şi copilul să facă la fel. Dar nu numai semnul crucii, ci şi alte obiceiuri a învăţat de la creştini şi le păzea cu adâncă credinţă.

Pentru asta s-a luminat faţa lui cu o strălucire cerească şi a fost învăţat de la Dumnezeu dogmele credinţei creştineşti, petrecând atunci nemâncat mai multe zile de-a rândul.

S-a năpustit odată asupra lui o evreică cu multă neruşinare, iar el făcând semnul Sfintei Cruci peste ea, a căzut jos moartă. Dar tot el a înviat-o cu semnul Crucii.

Acest tânăr luminat a fost călăuzit de către un nor luminos (care era Îngerul Domnului) până la mânăstirea Tuvotia, unde erau monahi cu viaţă înaltă. Acolo a povestit egumenului cele îmtâmplate cu dânsul. Iar acela ca să se încredinţeze că nu minţise i-a adus o cruce ca s-o sărute. Deci sărutând el cu multă frică şi cu evlavie partea cea de jos a Crucii, s-a făcut un semn minunat cu el şi anume: când s-a plecat să sărute picioarele Crucii, atunci s-a plecat şi Sfânta Cruce întreagă pe capul lui şi s-a întipărit semnul ei ca o pecete pe fruntea tânărului.

A rămas de atunci pecetea Sf. Cruci închipuită pe frunte până la moartea lui. După aceasta tânărul s-a botezat, primind numele Constantin. Dar şi în vremea Sf. Botez s-a văzut un semn minunat la el. Când a ieşit din cristelniţă (din baia Sf. Botez) pe piatra unde a stat el au rămas săpate urmele picioarelor lui.

După Sf. Botez a rămas în mânăstire, petrecând cu multă evlavie şi cu mari nevoinţe. Meşteşugul lui era facerea corturilor (ca şi Sf. Apostol Pavel), adică făcea corturi din piele.

Când făcea el rugăciunea se umplea locul acela de o mireasmă negrăită, iar uşile Bisericii se deschideau singure când intra el.

Pentru multa lui curăţie i s-a darul de a cunoaşte gândurile cele ascunse ale fraţilor. Într-o vreme a postit 40 de zile de-a rândul, stând îngropat până la brâu în pământ. Mai târziu a primit şi darul preoţiei, fără să vrea el, iar ziua morţii şi-a cunoscut-o cu opt ani înainte.

Cu ale lui Sfinte Rugăciuni să ne miluiască pe noi Domnul. Amin. >>

[CelMandru]

<<În al cincisprezecelea veac stăpânea în Egipt sultanul turcesc Melec Mina. Acesta avea ca sfetnic al său de taină (vizir) pe un evreu turcit cu numele Musa, care avea mare ură împotriva creştinilor, pentru râvna şi evlavia lor.

Urâciunea evreului se îndrepta mai ales împotriva Sfântului Patriarh Ioachim al Alexandriei.

Pentru înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui Patriarhul era cunoscut şi cinstit de sultan. Dar pizmaşul de evreu nu putea vedea cu ochi buni cinstea cea mare care se da ierarhului creştin de către sultan şi pentru aceasta căuta să-l piardă. Zavistia Iudei nu-l lăsa ca să se liniştească.

A îndemnat deci pe sultan ca să-l poftească la curte pe Ioachim pentru a discuta cu el despre credinţă.

Făcându-se discuţie între ei în faţa sultanului pentru dreapta credinţă evreul a rămas ruşinat la toate întrebările. Mărturiile aduse de înţeleptul ierarh au astupat gura vicleanului vizir.

Pentru ruşinea asta se gândea că de acum îşi va pierde încrederea cea mare pe care o avea la sultan şi căuta tot timpul să prindă în cursă pe Sfântul Ierarh.

După ce s-a terminat discuţia, evreul a zis către patriarh: “Hristos vă spune la Evanghelie că cine are credinţă cât un bob de muştar, poate să urnească şi munţii din loc. Deci dacă vei muta şi tu muntele acela, care se vede în faţa noastră (departe în zare), atunci am să cred şi eu în legea voastră!”

Patriarhul a primit propunerea, dar a cerut să-i dea răgaz 3 zile ca să se pregătească.

După 3 zile a venit iar la palat. Acolo fiind de faţă sultanul şi vizirul evreu, Sfântul Ierarh a tămâiat de trei ori muntele din zare, apoi a făcut semnul Sfintei Cruci, chemând prea sfânt numele Domnului.

În clipa aceea, la vederea tuturor, s-a desfăcut muntele în trei părţi şi a început să se mişte către cetatea Alexandriei.

Fiind cuprins de spaimă, sultanul a strigat: “Patriarhule, izbăveşte-ne, porunceşte muntelui să stea, căci altfel ne pierdem!”

Atunci Sf. Ioachim a rostit:

“Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, stăi!” şi s-a oprit atunci pe loc muntele, care de atunci se cheamă “Dur Dag” pe limba turcească, iar pe româneşte se tâlcuieşte: “Stăi Munte!”>>