Cum ati prezenta Biserica Ortodoxa?

[antiecumenism]

IV. DESPRE MANIE

A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit in inima noastra si orbind cu turburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de manie ochiul meu". Dar nu ne vom face partasi nici de intelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii intelepti. Fiindca s-a scris: "Mania in sanul celor fara de minte salasluieste". Dar nu putem dobandi nici sfaturile mantuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mania si pe cei cuminti ii pierde: Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobandi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul manios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mania si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea". Iar cand a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvantul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau n-o cunosti".

Din orice fel de pricina ar clocoti mania in noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel impiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, intemeiata sau neintemeiata, la fel intuneca puterea vazatoare.

Numai atunci intrebuintam mania potrivit cu firea, cand o pornim impotriva gandurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne invata Proorocul zicand: "Maniati-va si nu pacatuiti"; adica aprindeti mania asupra patimilor voastre si asupra gandurilor rele si nu pacatuiti savarsind cele puse de ele in minte. Acest inteles il arata limpede cuvantul urmator: "... pentru cele ce ziceti intru inimile voastre, in asternuturile voastre va pocaiti"; adica atunci cand vin in inima voastra gandurile cele rele scoate-ti-le afara cu manie, iar dupa ce le veti fi scos, aflandu-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. impreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvantul lui si adaugand: "Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului"; adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-l maniati prin invoirea cu gandurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere in voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi in aripile lui".

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pana la apusul soarelui nu ni se ingaduie sa tinem mania. Ce vom zice deci despre aceia cari, in salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mania nu numai pana la apusul soarelui, ci, intinzand-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvantul, ci prin tacere isi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mania cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, innegrindu-li-se mintea de intunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfant. Pentru aceasta si Domnul porunceste in Evanghelii sa lasam darul inaintea altarului si sa ne impacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pana ce mania si tinerea de minte a raului se afla inca in noi. Asemenea si Apostolul, zicand: "Neincetat va rugati" si "Barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini cuvioase, fara manie si fara ganduri", ne invata aceleasi lucruri. Ramane asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati inaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara manie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori cand sunt intristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrand sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile maniei, ne porunceste ca nu numai cand suntem noi mahniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne impacam, ci si daca el s-a mahnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, cand putem invata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramant, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau intru inima ta", si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)". Deci si acolo se opreste nu numai mania cu fapta, ci se osandeste si cea din cuget. De aceea, urmand legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea impotriva duhului maniei, a carui boala o avem inlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne maniem pe oameni, ca si cand acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre manie, sau fiindca e mai usor sa dobandim virtutea indelungii rabdari in singuratate. Caci din mandrie si din vointa de a nu ne invinui pe noi insine si de a nu pune pe seama trandaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavarsirea indelungii rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungii rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramanea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si smerenia, pana nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar cand vine vreo pricina, care ii starneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar indata ca niste cai fara frau, hraniti multa vreme in liniste si odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e incetata legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari, pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, isi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea cei ce cauta desavarsirea blandetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neinsufletite. Caci imi aduc aminte de mine cand petreceam in pustie, ca ma porneam cu manie asupra trestiei si o azvarleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor cand voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, cand ma sileam sa scapar si nu iesea foc indata. Asa mi se intinsese coarda maniei, incat o porneam si asupra lucrurilor neinsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobandim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa infranam, precum s-a zis, nu numai mania cea cu lucrul, ci si mania din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura in vremea maniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cat foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu invarti in minte ganduri viclene asupra fratelui. Invatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decat roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina maniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca il ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsandu-se sangele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorat cu gandul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osanda, nu numai pentru fapte, ci si pentru ganduri si hotarari, precum insusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gandurile lor". La fel zice si Apostolul: "insesi gandurile lor se vor invinui sau apara intre ele, in ziua in care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". Dar insusi Stapanul, invatandu-ne ca trebuie sa lepadam toata mania, zice in Evanghelie: "Cel ce se manie pe fratele sau vinovat va fi judecatii". Asa sta in copiile cele bune (cuvantul in desert e un adaos), potrivit cu gandul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem in toate chipurile radacina si scanteia insasi a maniei si nici o pricina a ei sa nu pastram in noi, ca nu cumva, pornindu-ne la inceput dintr-o pricina asa zisa intemeiata,mai pe urma sa alunecam in turbarea maniei fara temei.

Iar leacul desavarsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne starnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul maniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai afla intru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici carma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfant nu ni se mai poate face sufletul, cata vreme ne va stapani duhul maniei intunecandu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avand in fiecare zi in fata icoana mortii, care nu stim cand poate veni,sa ne pazim pe noi insine de manie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamantesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapaniti de manie si ura, vinovati vom fi judecatii.

[antiecumenism]

V. DESPRE INTRISTARE

A cincea lupta o avem impotriva duhului intristarii, care intuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-l opreste de la toata lucrarea cea buna. Cand duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati. Ii pricinuieste scarba fata de toate lucrurile si fata de insasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, intristarea turbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-1 ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul deznadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il umple de amaraciune si de nepasare. in sfarsit ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de turburare si nu-l lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand si exercitandu-ne cu cei virtuosi. Cand asadar pentru oarecari pricini, zise "indreptatite", ne despartim de frati, n-am taiat pricinile intristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste inauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie impotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: "Fiarale salbatice vor fi cu tine in pace". Deci mai intaiu trebue sa luptam impotriva, duhului intristarii, care impinge sufletul la desnadejde, ca sa-l alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vandul pe Domnul. Sa ne deprindem numai in acea intristare, care se cuprinde in pocainta pentru pacate si e impreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: "intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau". Caci intristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e impreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland,3 gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea protivnica insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune. De aceasta intristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de manie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea in Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosi.

VI. DESPRE TRANDAVIE

A sasea lupta o avem impotriva duhului trandaviei, care e injugat cu duhul intristarii si lucreaza impreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neincetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, intristare si scarba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de insasi cetirea dumnezeiestilor Scripturi. Ii pune in minte si ganduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta intr-alte locuri, desarta ii va fi toata vremea si osteneala. Pe langa acestea mai starneste si foame intr-insul pe la al saselea ceas, cata nu i s-ar fi intamplat chiar dupa un post de trei zile, sau dupa un drum foarte indelungat, sau dupa o osteneala grea. Apoi ii pune in minte gandul ca nu va putea scapa de boala si greutatea aceasta in nici un chip altfel, fara numai de va iesi des si se va duce la frati, dandu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputinciosi. Iar daca nu-l poate insela numai cu acestea, il scufunda in somn greu si se napusteste si mai furios asupra lui, neputand fi alungat intr-alt fel, fara numai prin rugaciune, prin retinerea de la vorbe desarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiesti si prin rabdarea in ispite. De nu va gasi inca pe monah imbracat cu aceste arme, il va sageta cu sagetile sale si-l va face nestatornic, imprastiat si lenes, indemnandu-l sa colinde manastiri multe si sa nu se ingrijeasca de nimic altceva, fara numai sa afle unde se fac mancari si bauturi mai bune. Caci nimic nu-si naluceste mintea lenesului decat ganduri ca acestea. Prin acestea il incalceste apoi cu lucruri lumesti si putin cate putin il atrage in indeletniciri vatamatoare, pana ce il scoate cu totul si din cinul monahicesc.

Stiind dumnezeiescul Apostol ca aceasta boala e foarte grea si ca un doctor iscusit vrand s-o smulga din sufletele noastre din radacini, arata mai ales pricinile din care se naste, zicand: "Va poruncim voua fratilor, intru numele Domnului nostru lisus Hristos, sa va feriti de tot fratele care umbla fara de randuiala si nu dupa predania care ati luat de la noi. Ca insiva stiti cum trebuie sa urmati noua, ca noi n-am umblat fara de randuiala intre voi, nici am mancat de la cineva paine in dar, ci cu osteneala si truda lucrand zi si noapte, ca sa nu ingreunam pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi sa ne aveti pilda spre a urma noua. Cand ne aflam ia voi acestea va porunceam, ca daca cineva nu lucreaza, nici sa nu manance. Auzim ca sunt unii dintre voi, care umbla fara randuiala nimica lucrand ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim si-i rugam intru Hristos lisus, ca intru liniste lucrand sa manance painea lor". Sa luam aminte cat de lamurit ne arata Apostolul pricinile trandaviei, cand numeste "fara de randuiala" pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvant multele lor pacate. Caci cel fara de randuiala este si fara de evlavie si obraznic in cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trandaviei. Drept aceea porunceste tuturor sa se departeze de ei, ferindu-se ca de ciuma. Apoi zice: "Si nu dupa predania, care ati luat de la noi", aratand prin cuvintele acestea ca aceia sunt mandri si dispretuitori si desfac predaniile apostolice. Si iarasi zice: "in dar n-am mancat paine de la nimeni, ci cu osteneala si truda, lucrand zi si noapte". invatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, cel rapit pana la al treilea cer, cel ce zice ca Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie sa traiasca, lucreaza cu osteneala si truda zi si noapte spre a nu ingreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru si vom cauta odihna trupeasca, odata ce nu ni s-a incredintat nici propovaduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grija a sufletului nostru? Apoi aratand si mai lamurit vatamarea ce se naste din sederea fara lucru, adauga: "nimica lucrand, ci iscodind". Caci din sederea fara lucru iese iscodirea si din iscodire neoranduiala si din neoranduiala tot pacatul. Aratandu-le apoi si tamaduirea, zice: "Iar unora ca acestora le poruncim ca intru liniste lucrand sa-si manance painea lor". Pe urma le spune intr-un chip si mai dojenitor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance". De aceste porunci apostolesti fiind invatati Sfintii Parinti cei din Egipt, nu ingaduie nici o vreme in care monahii sa ramana fara lucru, mai ales cei tineri, stiind ca prin rabdarea lucrului alunga trandavia, isi dobandesc hrana si ajuta celor lipsiti. Caci nu lucreaza numai pentru trebuintele lor, ci din prisos dau si strainilor, saracilor si celor din inchisori, crezand ca o atare facere de bine este o jertfa sfanta si bine primita la Dumnezeu. inca zic Parintii si aceasta: ca cel ce lucreaza, e razboit adesea numai de un drac si numai de acela e nacajit, pe cand cel ce nu lucreaza, de nenumarate duhuri este robit. Pe langa acestea, bine este sa aducem si un cuvant al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Parinti, pe care 1-a zis catre mine. Caci sezand eu putina vreme in pustie, am fost suparat de trandavie si m-am dus la dansul si am zis: "Ieri fiind cumplit suparat de trandavie si slabind foarte, nu m-as fi izbavit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel". Si mi-a raspuns la aceasta Avva Moisi si a zis: "Sa stii ca nu te-ai izbavit de ea, ci si mai mult te-ai dat prins si rob. Deci sa stii ca mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci randuiala, daca nu te vei stradui de acum inainte sa o birui cu rabdarea, cu rugaciunea si cu lucrul mainilor".

[antiecumenism]

„INVATATURILE DUHOVNICESTI ALE SFANTULUI PETRU DAMASCHIN”:



„OMUL SA NU DEZNADAJDUIASCA CHIAR DACA AR GRESI MULT”

Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Rau este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta? Oare nu poate sa mantuiasca sufletul tau Cel ce a facut pentru tine lumea cea atat de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici ca mai degraba si aceasta imi este spre osanda, precum si pogorarea Lui, pocaieste-te si-ti va primi pocainta ta, ca si pe cea a fiului risipitor si a pacatoasei. Daca insa nici aceasta nu o poti si gresesti din obisnuinta, chiar in cele ce nu vrei, ai smerenie ca vamesul, si-ti va ajunge tie spre mantuire. Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de Facatorul de bine si poate avea si alte bunatati. Acesta, macar ca se supune diavolului intru a pacatui, dar iarasi, de frica lui Dumnezeu, nu-l asculta pe vrajmas, care-l impinge sa deznadajduiasca si prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, avand recunostinta, multumire, rabdare, frica de Dumnezeu, nejudecand pe altii, si prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice despre gheena ca ne este binefacatoare aproape mai mult decat imparatia cerurilor, fiindca prin ea multi intra in imparatie, iar prin imparatie putini, dar aceasta datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintai ii alunga cu frica, cea de a doua ii imbratiseaza, si prin amandoua ne mantuim cu harul lui Hristos. Caci precum cei razboiti de multe patimi sufletesti si trupesti, daca le rabda si nu renunta la libertate, din negrija, nici cu deznadajduiesc, se incununeaza, asa si cel ce a aflat nepatimirea cu eliberarea si usurarea ei, cade degraba, daca nu da pururi multumita, prin aceea ca nu judeca pe nimeni. Iar daca indrazneste sa faca aceasta, arata ca foloseste cu puterea, bogatia pentru sine, zice Sfantul Maxim. Si precum cel inca patimas si nepartas de lumina cunostintei se afla in mare primejdie, daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputincios, ca alergarea la liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie; si nimic nu e mai rau, ca a nu le cunoaste pe acestea. „



„Nimic nu obisnuieste, zice marele Vasile, sa intunece cugetarea asa demult, ca rautatea; nici sa aduca o durere mai napraznica sufletului, ca gandul mortii; nici sa pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii; sau pierderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu pricinuieste departarea lui Dumnezeu si pedepsirea omului credincios cum o face cartirea; nici nu duce asa de usor la pacatuire, ca zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii; nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la rautatile noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire fara voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurta catre nepatimire si intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de ceea ce e prea mult, cat si de ceea ce e prea putin. Si nu este alta virtute care sa poata cuprinde voia dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea oricarui gand si oricarei voiri proprii. „


„Dupa cunostinta, e alegerea omului, iar aceasta este inceputul mantuirii. Ea consta in aceea ca OMUL PARASESTE VOILE SI CUGETARILE SALE SI IMPLINESTE CUGETARILE SI VOILE LUI DUMNEZEU. Si de va putea sa le faca acestea, nu se va afla in toata zidirea lucru sau indeletnicire sau loc sa-l poata impiedica sa se faca asa cum a voit Dumnezeu la inceput sa fie, dupa chipul si asemanarea Lui si, prin straduinta, Dumnezeu dupa har, nepatimitor, drept, bun si intelept, fie in bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in casatorie, fie la conducere si intru libertate, fie intru supunere si robie, si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si lucru. ť

Ť Dar fiindca s-a vorbit despre cunostinta virtutilor, vom vorbi si despre patimi. Cunostinta vine ca soarele si nebunul isi inchide cu voie ochii sau libera alegere, prin putina credinta, sau lene, si indata trimite cunostinta in camara uitarii, prin nelucrarea care vine din trandavie. Caci din neintelepciune vine trandavia, din aceasta nelucrare, si prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor si iubire de slava. Din acestea se naste iubirea de argint, radacina tuturor relelor, si prin ea vine imprastierea in cele ale vietii, din care se naste totala necunostinta a darurilor lui Dumnezeu si a pacatelor proprii. Iar din aceasta salasluirea celorlalte patimi, adica ale cele opt capetenii ale lor: a lacomiei pantecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naste mania, cand cineva nu dobandeste lucrul dorit, sau nu-si implineste voia sa; din ea vine intristarea, prin care se naste nepasarea; apoi slava desarta din care vine mandria. Din acestea opt vine toata rautatea, patima si sufletul, prin care cel care e covarsit de ele ajunge la deznadejde, la pierzanie totala, la caderea de la Dumnezeu si la asemanarea cu dracii, precum s-a mai spus. Ť


Ť Fiecare sta la mijlocul acestor doua cai, adica a dreptatii si a pacatului; si-si alege pe care o vrea si pe aceasta inainteaza. Si primindu-l pe el aceasta cale si pe cei ce-l calauzesc pe ea, fie ingeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci si oameni rai, il duc pana la capatul ei, chiar daca nu vrea. Cei buni il duc la Dumnezeu si la imparatia cerurilor; iar cei pacatosi, la diavolul si la munca vesnica. Si nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decat voia sa. Ť

Ť Diavolul, pierzand cunostinta lui Dumnezeu prin nerecunostinta si mandrie, a ajuns cu necesitate nestiutor. De aceea nu poate sti de la sine ce sa faca, ci vede pe Dumnezeu ce face ca sa ne mantuiasca si din acestea invata viclenia si se sileste sa faca cele asemanatoare spre pierzania noastra. Deoarece uraste pe Dumnezeu si nu poate sa se razboiasca cu El, se razboieste cu noi, care suntem dupa chipul Lui, inchipuindu-si ca prin acestea infrange pe Dumnezeu. Ť

Ť Si iarasi, vazand pe Hristos ca se coboara pentru bunatatea cea mai deplina la sfintii ucenici si la cuviosii Parinti, aratandu-se fie prin Sine, fie prin ingeri, fie pe alta cale negraita, precum a zis, a inceput si diavolul sa arate unora amagiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Parintii inzestrati cu darul deosebirii, ca nu trebuie primite unele ca acestea. Caci acela se sileste sa amageasca si in privinta aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin alta amagire, in vremea somnului, sau in chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din inchipuirea proprie si din nestiinta cea mai de pe urma, sa-si zugraveasca niscai figuri sau culori, ca sa creada ca este vreo aratare a lui Dumnezeu sau vreun inger. Ba adeseori arata in vis, sau in chip sensibil si draci biruiti, zice-se, si incearca, simplu graind, orice mestesugire pentru pierderea noastra, cand ascultam de el. Dar diavolul facand acestea isi pierde nadejdea daca, precum zic Sfintii Parinti, in vremea rugaciunii ne facem mintea fara forma, fara chip, fara culoare, neprimind nimic, fie ca e lumina, fie foc, fie altceva, ci ne inchidem cugetul cu toata puterea numai in cuvintele scrise. Caci cel ce se roaga numai cu gura, se roaga aerului, nu lui Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ia seama la minte nu la gura. Deci oamenii 'trebuie sa se inchine lui Dumnezeu in duh si in adevar'; sau cum s-a spus: 'Vreau sa vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decat zeci de mii cu limba'. Deci, descurajandu-se diavolul de toate acestea, ne aduce gand de deznadejde, soptindu-ne ca altele erau vremurile acelea si altii oamenii in care a aratat Dumnezeu acele lucruri minunate ca sa creada; ca acum nu e vremea in care sa trebuiasca sa ne ostenim in felul acesta. Iata, crestini suntem cu totii si purtam botezul. Cel ce a crezut, zice, si s-a botezat, mintui-se-va. Deci ce ne mai trebuie? Ť

Ť Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se indeletniceste cu toata virtutea si nefiind dator cu nimic, se face pe sine indatorat si mai prejos de toti . Caci smerita cugetare este roada cunostintei, iar cunostinta roada incercarilor. Celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor. Si cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, cand va imparati smerenia in madularele sale. Caci cel ce se cunoaste pe sine, cum zis Sfintii Vasile si Grigore, ca este la mijloc intre maretie si smerenie, ca cel ce are suflet intelegator si trup muritor si pamantesc, niciodata nu se inalta, nici nu deznadajduieste, ci rusinandu-se de partea mintala a sufletului, se intoarce de la toate cele de rusine, iar cunoscandu-si neputinta sa, fuge de toata ingamfarea. Cel ce-si cunoaste, asadar, neputinta sa din multele ispite si din patimile sufletesti si trupesti, a vazut puterea nesfarsita a lui Dumnezeu, cum izvabeste pe cei smeriti, care striga catre El prin rugaciune staruitoare din inima. Ť

Ť Fiindca obisnuinta invechindu-se capata putere de fire. Caci fie ca e obisnuinta buna, fie ca e rea, timpul o hraneste, cum materiile hranesc focul. De aceea datori suntem sa cugetam si sa facem cu toata puterea binele, ca sa vina deprinderea si obisnuinta sa lucreze de la sine, fara osteneala, cele de toate zilele, precum Parintii au biruit prin cele mici in cele mari. Caci numai cel ce nu se lasa convins ca sa aiba cele peste trebuinta ale trupului, ci le leapada pe acestea, ca sa mearga pe calea cea stramba si plina de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Caci nu numai avutia multa arata iubirea de avutie, ci tot ce tine cineva cu impatimire sau fara trebuinta, sau peste trebuinta. Ť

Ť NADAJDUIESTE CA UNUL CE, NEUITIND DE IUBIREA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU, NU-SI PIERDE NADEJDEA, ORICE I S-A INTAMPLA. OMUL DUHOVNICESC TRAIESTE CONTINUU IN ACEASTA TENSIUNE, CA PE UN DRUM CE SUIE PRINTRE DOUA PRAPASTII: INTRE APASAREA DE CONSTIINTA PACATELOR SALE SI INTRE INCREDEREA IN MILA LUI DUMNEZEU. TREBUIE SA LE IMBINE MEREU PE AMANDOUA, SA NU SE PREDEA EXCLUSIV NICI UNEIA DIN ELE; SA IMBINE MEREU TEMEREA CU NADEJDEA. ACEASTA INSEAMNA A FI MEREU VIU MEREU PALPITANT, FARA A DISPERA SI FARA A ADORMI. Ť

Ť Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesugului lucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. ť

Ť Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Insa omul se salveaza ca bunul cel nepretuit numai in Dumnezeu. A te impatimi de om inseamna deci a te impatimi pentru a-l face impatimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face sa se depaseasca necontenit, atras de magnetul desavarsirii absolute care e Dumnezeu. Arata ce impatimire de om trebuie evitata. Pana cauti prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi in ultima analiza interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele facut aceluia e aparent si in fond nu-i foloseste, ci-l sminteste pana la urma. Ť

Ť Iar cei ce suntem oameni in lume si asa-zisi monahi, sa ne linistim macar in parte, ca dreptii de odinioara, spre a ne cerceta ticalosul suflet inainte de moarte si a-i pricinui indreptare sau smerenie, in loc de pierzanie desavarsita, din pricina nestiintei generale si a greselilor din nestiinta si stiinta. Caci David a fost imparat, dar in fiecare noapte isi uda asternutul si patul cu lacrimi. 'La simtirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au incretit perii capului', si cele urmatoare. Drept aceea si noi, ca si cei din lume, sa ne oprim macar o parte din zi sau din noapte si sa vedem ce vom raspunde dreptului Judecator in ziua cea infricosata a judecatii? Si sa avem grija mai ales de acestea, fiind de trebuinta pentru frica osandei vesnice. Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogati iubitorii de lume, nici sa nu ne facem grija nebuneste despre lucrurile vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindca se cade sa lucram, dar sa nu ne ingrijim si sa ne zorim spre multe, cum a zis Domnul catre Marta. Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la sine. ( In omilia sau in cuvantul:'Ia aminte de tine insuti', Sfantul Vasile distinge intre 'noi, cele ale noastre si cele dimprejurul nostru. NOI SUNTEM SUFLETUL SI MINTEA, INTRUCAT NE-AM FACUT DUPA CHIPUL ZIDITORULUI; IAR ALE NOASTRE, TRUPUL SI SIMTIRILE …, iar imprejurul nostru sunt banii, mestesugurile si celelalte unelte ale vietii'.) Ť

[mioara]

Antiecumenism, sa te rasplateasca bunul Dumnezeu pentru toata munca pe care o depui pe acest forum. Multe din aceste lucruri nu le stiam si m-au ajutat mult:iti multumesc. Cred ca si in cazul in care nimeni nu ar citi pana la capat ce ai scris, tu ti-ai facut datoria si plata de la Dumnezeu oricum o vei primi.Doamne ajuta!

[antiecumenism]

În prealabil postat de mioara

Antiecumenism, sa te rasplateasca bunul Dumnezeu pentru toata munca pe care o depui pe acest forum. Multe din aceste lucruri nu le stiam si m-au ajutat mult:iti multumesc. Cred ca si in cazul in care nimeni nu ar citi pana la capat ce ai scris, tu ti-ai facut datoria si plata de la Dumnezeu oricum o vei primi.Doamne ajuta!

Multumesc pentru incurajare !!:D:D

Dumnezeu sa ne lumineze pe toti si sa ne mantuiasca !:)

Cristi.

[jeniffer]

Filozofie despre omul supranatural inchipuit in spatiu. Nu tot ceea ce se poate inchipui, poate exista. Problemele prin care omenirea a trecut de la parasirea copacilor, in urma cu milioane de ani in urma, nu sint date de cineva, care ar fi opusul celui bun. La ce serveste sa spui ca pacea va fi adusa de zeu, cind se poate ajunge la ea doar prin actiune omeneasca?

[iosif]

Ti se pare ca omul chiar reuseste sa dobandeasca pace? Crezi ca locuim intr=o lume dominata de pace? Nu ti se pare mai degraba ca e ciudat ca omul in atatia ani nu a reusit inca sa realizeze pacea desavarsita! Presupun ca e de la sine inteles faptul ca pace nu inseamna numai lipsa razboiului!

[jeniffer]

Evolutia pamintenilor (fizica si spirituala) nu este acelasi lucru ca a pune legile pe seama cerului. Se poate ajunge la pace, dar prin acordul intre ei.

[iosif]

Si de unde stii tu ca credinta nu este cheia intelegerii legilor cerului? De unde stii tu ca ceea ce traiesti ca realitate nu este decat o dimensiune virtuala a existentei tale? De unde stii ca tu existi cu adevarat? Daca tot pulsam ideea necredintei sa o pulsam in toate aspectele existentei noastre....

[jeniffer]

Legile nu sint ceresti, ci facute de om pentru organizare. Scrierea despre zeu a evoluat si s-a ameliorat, pina la un zeu comun tuturor, minte care ar fi printre planete, le-ar fi creat si ne-ar conduce, din biblie, dar si ateismul propoza buna actiune doar ca omul supranatural nu exista.