Interpretarea scripturii - de ce?

Ok, cred ca am inteles oarecum ce spui. Totusi tinand cont ca esti in Delta Dunarii consider ca deja ai pierdut prea mult timp raspunzand nelamuririlor mele, eu nu stiu daca as fi fost asa de gentilom, probabil as fi detaliat mai putin
O sa incerc sa scriu mesajul asta intr-o maniera de "stand-by" ca sa amanam conversatia pana cand te vei intoarce, voi avea constiinta mai libera daca te tin de vorba cand esti la munca decat cand esti in vacanta :)
Revenind la Ioan, ma bucur ca l-ai pomenit, e bine ca el sa se afle in mijlocul acestui schimb de idei. Ideea mea ar fi urmatoarea: Cultura este eminamente un mod de a intelege lucrurile, si in sensul asta putem vorbi de cultura iudaica, elenista, latina, persana, etc. Un om pleaca, afara de cazul in care s-a nascut in pustie, de la premizele mentale ale propriei culturi. Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Vlad tin sa-ti multumesc cu mult respect atat pt modul cum ai raspuns cat si pt felul cum ai inteles dialogul,cateodata daca aceste lucruri se rateaza se lasa o liniste trista pentru un posibil dialog frumos.Am citit cu mare atentie ce ai scris,in mod clar suntem pe aceiasi lungime de unda pe anumite aspecte si la fel de clar suntem diferiti in alte abordari.Imi propun,saptamina viitoare,sa-ti prezint,in timp,mai multe teme cum le inteleg eu(la mine procesul este evolutiv nu static si prin urmare poate suferi modificari)pentru ca tu sa le poti critica sau comenta,ma intereseaza mult cum vei vedea tu abordari diferite de cele clasice cu care operezi.Oricum chiar daca vom privi in continuare diferit anumite aspecte cel putin fiecare va intelege mai clar contextul celuilalt :) Un singur lucru as dori sa-ti spun,ca un dar de multumire pt raspunsurile tale.Cred ca Dumnezeu isi va impune finalmente Imparatia pe pamant la fel ca si in cer,pentru a se face voia Lui,si cand face acest lucru nu trimite pe cei puternici sau pe cei pe care i-ar trimite oamenii,ci ii trimite,precum a aratat prin Fiul Sau,pentru a-si implini promisiunea,pe cei slabi,pe cei ce ce plang indurerati dar nu deznadajduiti,pe cei blanzi,pe cei ce cauta pacea,pe cei smeriti,pe cei prigoniti,si pt ca ei sunt adesea nevazuti de lume si in lume si Imparatia se intinde tot pe nevazute,ca un graunte care creste fara stirea noastra de multe ori,in intervale de timp ce depasesc segmentul de timp in care este marginita viata noastra.Va veni clipa din I Corinteni 15:24-28,cred cu tarie asta,acel tanar evreu calare pe un magarus,sau vorbind pe dealurile insorite ale Galileii m-a convins de asta.Mi-a placut foarte mult unghiul din care ai privit problema,ma motiveaza si pe mine sa iti raspund in acelasi mod.

Pana saptamina viitoare,cu deosebit respect si multumiri.

Eu sunt cel care iti multumesc, vii in intampinarea unei nevoi care ma apasa de mult. Ma refer la nevoia de a ma compara cu persoane care respecta omul mai mult decat o fac eu si care au atitudini mai echilibrate fata de intalnirea cu aproapele. M-am confruntat cu atatea iesiri brutale in discutiile purtate atat live cat si online cu diferite persoane care probabil treceau prin momente mai mult sau mai putin dificile, incat in prostia mea am ajuns sa ma consider smerit si echilibrat. Acest lucru este fatal pentru mantuirea mea si deci am nevoie sa discut cu persoane in fata carora sa imi vina usor sa ma smeresc. Astept deci cu nerabdare continuarea de saptamana viitoare! :)

În prealabil postat de VladCat

Astept deci cu nerabdare continuarea de saptamana viitoare! :)

precum astept si momentul eshatologic pe care frumos si cu gand bun l-ai adus in prim plan. Constiinta autentica a acestui moment e singurul lucru care ne poate uni cu adevarat...

[Decebal]

În prealabil postat de moldoveanu

De multe ori vedem pasaje din VT sau NT care sunt interpretate diferit in vremurile mai noi. Ce nu inteleg este de ce nu a vorbit Dumnezeu suficient de clar ca sa nu mai fie nevoie de interpretare? Vedem tot felul de explicatii cum ar fi "uleiul reprezinta milostenia" sau "smerenia" dar de ce nu s-a explicat simplu si fara interpretari totul? Am vazut undeva explicatia in NT cred, unde se spunea ceva de genul: "ca sa vada toti dar sa priceapa doar unii" dar iarasi apare intrebarea - de ce ar vrea Dumnezeu sa ingradeasca cuiva intelegerea parabolelor si a Bibliei in general?

Probabil pentru că este vorba de lucruri sfinte, iar acestea nu se dau la "porci" şi la "câini". Trebuie să existe un oarecare sistem de apărare al unor astfel de adevăruri, aşa încât să nu acceadă la înţelesurile lor decât aceia care au un anumit grad de iniţiere spirituală şi teologică. Fenomenul nu este unul singular, ci există multe texte în diverse tradiţii care sunt criptate şi astfel ascunse de ochii impertinenţi şi nechemaţi a tot felul de profani. Aşa cum este şi cazul creştinismului, deşi unii se tot chinuie de 2000 de ani să ne facă să credem că sfintele cărţi ori sfintele mistere ar sta la mintea oricui, la îndemâna oricui şi la folosinţa oricui. Ei bine, lucrurile nu stau aşa; în domeniul spiritual, ca şi în alte domenii funcţionează principiul cunoaşterii prin recunoaştere, nu este vorba doar despre credinţă, ci despre revelaţie, iniţiere, adică ieşirea din domeniul profanului pentru a intra în domeniul sfinţeniei, nu doar deci al sacrului la modul general, ci al sacrului creştin care este sfinţenia. Pentru a înţelege anumite lucruri fiecare trebuie să ne dăm cumva jos "încălţările" pentru a sta, precum Moise cândva, pe pământ sfânt înaintea lui Dumnezeu sau chiar în Dumnezeu.

[cristiboss56]

Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii?

Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greşite sau de năluciri cu privire la înțelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Raţiunea adevărată şi supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii?
Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Calist Catafigyotul vede, atât în creaţie, cât şi în Scriptură, raţiunile şi înțelesurile aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiaşi unice şi supreme Raţiuni.
În lucrurile lumii şi în faptele şi învățăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiaşi unic Cuvânt personal; prin raţiunile lor se vede aceeaşi unică Raţiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem raţiunile zidirii şi Scripturii, ca raţiuni ale aceluiaşi Cuvânt personal au Raţiuni ipostatice; adică raţiunea noastră personală, făcută după chipul Raţiunii personale supreme, în conformitate cu Raţiunea supremă şi poate sesiza lucrurile şi învățăturile Scripturii, ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întărește caracterul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm prin creaţiune Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 893 laCalist Catafigyotul, Despre viata contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 509)

[moldoveanu]

În prealabil postat de mateimatei

Forma originala insa trebuie cautata in varianta ebraica a textului.

De ce ebraica? Stiu ca a mai fost si aramaica. Care a fost de fapt limba scripturilor din VT?

[mateimatei]

În prealabil postat de moldoveanu

De ce ebraica? Stiu ca a mai fost si aramaica. Care a fost de fapt limba scripturilor din VT?

Stiu ca asa se vehiculeaza, dar adevarul este ca in afara unor mici exceptii, VT a fost scris in paleoebraica (numai consoane) si ebraica. Exceptiile scrise in aramaica sunt: Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și Daniel (2:4 – 7:28). Mai apare si un verset in cartea lui Ieremia (10:11).
Aramaica este o limba cu originea in Mesopotamia, vorbita de populatia caldeeana. Se raspandeste treptat in Siria de azi, dar dupa cucerirea asiriana (sec. VIII) populatia vorbitoare de aramaica este relocata pe intreg teritoriul Imperiului. In acest fel aramaica devine intai lingua franca si mai apoi limba principala de comunicare in imperiul Neobabilonian si mai tarziu Persan.
Era de asemenea limba de baza in Palestina sec I, limba pe care o vorbea Hristos, dar in sinagogi se citea inca in ebraica, chiar daca marea parte a populatiei nu mai intelegea mare lucru. Treptat apar si traduceri in aramaica, numite Targum-uri.
Pentru cercetare recomand cu caldura textul si notele IPS Bartolomeu Anania:
http://www.crestinortodox.ro/biblia/

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Spun direct (şi îmi cer iertare de la voi, prieteni, că vorbesc neinvitat) oarecum abrupt: nu cred că funcţionează bine (deşi există) o ruptură, o discrepanţă, o opoziţie eventual şi o luptă "pentru supravieţuire", între o cultură locală (fie ea şi a unui popor întreg) şi "cultura Duhului".
Mai degrabă văd aceste realităţi în continuitate şi osmoză.
Cultura Duhului sfinţeşte cultura omenească, nu o desfiinţează.
Cultura greacă, de pildă, nu a fost desfiinţată de creştinism, ci valorificată, înălţată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt şi germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-vieţuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Ca şi trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt".
După cum nu ne ciopârţim trupul pentru a-l sfinţi (nici circumcizii şi nici amputări!), aşa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt.

Cât priveşte nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înţelegerea" (şi sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viaţă. Înţelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfinţirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinţei, fie şi (uimitor lucru, pentru raţionalişti) cu unele neînţelegeri teribile şi revoltătoare ale unor credincioşi, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni.
Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii şi breslei lui, să se lepede de înţelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelaţia, cu ţinta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfinţeşte şi omul şi cultura şi toate... face mlădiţe noi, pururi verzi... o minune!

Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăinţă. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui şi fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii ştiu mai bine ce "şiretlicuri" binecuvântate folosesc, ţinînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să mişte sufletul spre pocăinţă, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă şi smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei.

Ce rămâne dacă pocăinţă vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie!

Noi suntem obişnuiţi, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acurateţea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu ştiu cui, ba diverse chipuri de "compatibilităţi" după modelul coerenţei interne din sistemele cognitive ale ştiinţelor şi filosofiilor.
Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinţei, cu tot ce mărturisesc cuvioşii că înseamnă el.
Ai oarecare viaţă în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Eşti pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilinţă în Duhul comuniunii? Te ţii la umbră de părere de sine şi oarecare dispreţ? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur!
Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie şi ţinută de mii de îngeri ai Domnului pe braţe.
Te-ai zgârcit la milostenie? Ţi-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că aşa visează "evlavia" ta)?
Geaba toată risipa de studiu şi descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuşi.

Aşadar, credinţa dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credinţa vie sfinţeşte atât cultura respectivă, cât şi omul.
Aşa cred, să fiu iertat!

Ioane nu ai nevoie sa te invite cineva,fii cum esti tu si spune cum le spui de obicei,sincer,si totul va fi bine :) Cercetarea istorica,pe care eu o sustin,are mare nevoie de asa ceva,de viziuni diferite de a ei,in completare sau critica(eu merg pe o linie oarecum asemanatoare cu a lui Albert Schweitzer,nu fac un secret din asta dar am si multe puncte,unele esentiale,foarte diferite ca abordare),pe asta se bazeaza,o abordare unilaterala pentru unul ca mine,intr-un demers de acest tip,nu ar avea nici un sens.Am terminat de ordonat temele care le-am promis lui Vlad asa ca vei avea ce sa critici si este foarte bine asa :) Pentru mine ,,Isus cel istoric"(nu considerati sintagma a fi reductionista,nu este)nu poate fi inteles complet decat prin simbioza dintre cercetare istorica,chiar critica si teologie(nu este o abordare detasata,a mea este o inflacarata cautare a unui context care aduce o lumina foarte interesanta,credibila,asupra acelor evenimente).Par adeseori in antiteza pt ca s-au construit prejudecati istorice dar eu cred ca exista un fundament comun astfel incat cercetarea stiintifica si abordarea teologica sa nu mai fie precum cei doi frati din parabola fiului risipitor,ambii trebuie sa intre in casa Tatalui la ospatul bucuriei si regasirii.Prima tema,cred ca maine,va fi despre...romani :) Nu foarte lunga,punctuala,abordabila,incerc sa sistematizez cat mai clar ideea.Ma va interesa si critica dar si explicatia ortodoxa la un eveniment pe care il voi aborda.