Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.

Două dintre cele mai importante minuni săvârșite de Sfântul Ioan cel Nou ne sunt cunoscute prin istorisirile recent - canonizatului mitropolit Petru Movila al Kievului. Iată ce ne spune acesta în a sa Împăcare a Bisericii Ortodoxe:
„Ne-a povestit Varlaam că, în anul 1620 [...] în joia de după Pogorârea Sfântului Duh, când la Mitropolia Sucevei se serbează pomenirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, oamenii, care vin de obicei din ținuturi îndepărtate, aduc multe daruri și dau bani mulți când sărută moaștele sfântului.
Și ecleziarhul, învățat fiind de necuratul, a luat o parte din banii puși pe farfuria de lângă racla sfântului și i-a ascuns în capișon. Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.
Cei ce au văzut, au alergat și i-au dat îndată de știre mitropolitului, care, venind și văzându-l chinuit de diavol, a zis: „Ori a luat ceva din moaștele sfântului, ori a luat fără binecuvântare din banii aceștia, pângărindu-se”. Pe loc a poruncit să-l caute și, căutând, au găsit în capișonul lui mulți bani.
Însă, fiindu-i mila și văzându-l chinuit de drac, mitropolitul a prins a rosti rugăciuni pentru dezlegare de blestem și îndată a ieșit din el duhul necurat, iar ecleziarhul, ridicându-se, a îngenuncheat la picioarele arhiereului, mărturisindu-și păcatul său și cerând iertare. Iar mitropolitul, certându-l îndelung, l-a înlăturat pentru un timp și, după ce și-a ispășit pedeapsa, l-a iertat”.

(Florin Grigorescu, SfântulIoan cel Nou de la Suceavaîn viaţa credincioşilor, Editura Arhiepiscopiei Sucevei Şi Rădăuţilor, Suceava, 2003)

[cristiboss56]

Despre Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou nu ştiam nimic, până când acasă la părinţi am găsit o carte cu viaţa şi minunile, pe care am răsfoit-o şi care m-a surprins văzând grabnicul ajutor acordat celor în nevoie, în special „copiilor născuţi şi nenăscuţi”. Sfântul Efrem a intrat în familie chiar în ziua nunţii noastre, chiar dacă noi nu am realizat acest lucru. Filmul nunţii începe cu un prim plan al icoanei Sfântului Efrem cel Nou cu toate ca în jurul acesteia erau mai multe icoane... La puţin timp după nuntă am rămas însărcinată. Ne gândeam ce nume ar trebui să-i punem micuţului. Aveam în minte o mulţime de nume însă nu şi Efrem. La 6 luni de sarcină am aflat că exista riscul de a pierde sarcina, iar din acel moment am stat liniştită la pat citind zilnic acatistul Sfântului. După o săptămână, mergând la control am aflat că pruncul ar avea un chist arahnoidian la cap. Chiar şi aşa, nu s-a pus niciodată problema să întrerupem sarcina.
Ştiind faptul că se v-a naşte în jurul datei de 5 mai, am hotărât să-l încredinţăm Sfântului Efrem cel Nou.
După ce am aflat de problema chistului, soţul meu împreună cu fratele lui şi cu părinţii, au mers în Grecia la Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, unde s-au rugat pentru viaţa pruncului şi au luat ulei din candela Sfântului. În drumul lor au trecut şi pe la Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sf. Grigorie Palama, Sf. David al Tesalonicului, Sf Vasile al Tesalonicului, Sf. Anisia, Sf. Mc. Rafael, Nicolae si Irina, Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Cuv. David din Evvia, Sf. Ioan Rusul şi la Sf Ioan de Rila.
Tot timpul m-am rugat Sfântului să nasc usor şi repede. Am născut la data de 4 mai în urma unui travaliu aproape inexistent. După naştere s-a confirmat prezenţa chistului la cap. Poziţionarea acestuia într-o zonă delicată, cât şi mărimea (4 cm - în creştere) putea afecta mai mulţi centri nervoşi. Încă din spital ni s-a propus să facem un RMN, rezultatul fiind necesar doctorilor de specialitate. Au zis că din cauza anesteziei generale şi a vârstei prea fragede, exista posibilitatea ca pruncul să nu se mai trezească. Atunci am hotărât să botezăm pruncul în spital înaintea efectuarii RMN-ului.
Am stabilit, să facem botezul în următoarea zi, apoi după amiază, în urma programării, să fie făcut si RMN-ul. A doua zi dimineaţă, ne-a anunţat doamna doctor că programarea a fost anulată pe motiv că aparatul nu mai funcţionează şi peste tot unde a sunat pentru programare, i s-a refuzat examenul RMN din diverse motive. Atunci am hotărât să nu mai facem nici RMN şi nici botezul în spital, ci în urmatoarea duminică, în biserică, după cum s-a şi întamplat. Copilul a fost botezat, la 11 zile, în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, primind numele Efrem Ciprian.
După o săptămână a fost facut şi RMN-ul, fără nici o complicaţie. Cu rezultatul ne-am prezentat la doi dintre cei mai renumiţi doctori de specialitate, unul ne-a spus să facem şi un CT (computer tomograf), dar să aşteptăm până la 3 luni deoarece copilul este prea mic, apoi mai discutăm, iar cel de al-doilea ne-a dat un număr de contact al unei doamne medic, pentru a face copilului tratament cu citostatice. Am sunat de nenumărate ori la acel număr, dar nu a răspuns nimeni, spre mirarea doamnei de la centrală. Atunci am hotărât să trimitem rezultatul RMN-ului în Italia, la mama mea, care era acolo, şi care auzise despre Spitalul Gianinna Gaslini din Genova, ca fiind unul dintre cele mai renumite spitale de copii, din lume.
Când unul dintre doctori a văzut rezultatul RMN-ului, a zis că pruncul poate muri în orice clipă, existând riscul să rămână fără aer şi că trebuie operat de urgenţă. Aici Sfântul Efrem și-a facut simtită prezenţa, căci acelaşi medic, care i-a zis mamei că operatia se ridică la câteva zeci de mii de euro, a venit cu soluţia ca pruncul să vină în Italia şi să fie adus în regim de urgenţă la spital, urmând să fie făcute toate cele necesare pentru salvarea lui...
Aşadar, când pruncul avea doar o lună, am mers cu maşina până în Italia. Tot drumul (24 de ore) a dormit, cu cateva exceptii când a mâncat, iar de plâns nici nu a fost vorba, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic.
În spitalul din Genova, i s-au făcut analize complete, fiindu-i descoperit acest chist. A fost dus în departamentul de neuro-chirurgie unde am fost internaţi împreună. După două săptămâni de spitalizare, s-a format o comisie de doctori, şi a fost operat de către cel mai experimentat dintre acestia (cel care face, de obicei, doar interventiile cele mai complicate), directorul departamentului.
Operaţia a durat de la ora 8 dimineaţa până la ora 17, când ni s-a spus că totul s-a încheiat cu bine. (în acest timp, ne-am rugat cu toţii să fie bine). În zilele ce au urmat, recuperarea a decurs foarte bine. Copilul a mai stat în spital la terapie intensivă, încă două săptămâni. În tot acest timp mi-a fost foarte greu, deoarece nu puteam fi alături de Efrem şi nu puteam să-l alăptez decât o singură dată pe zi, dar, aşa cum nu am pierdut laptele din cauza stresului, a drumului obositor până în Italia şi faptului că timp de două săptămâni nu l-am putut alapta, totuşi Sfântul Efrem nu ne-a lăsat... după externare l-am putut alapta normal pâna la vârsta de un an.
În acest timp, Sfântul Efrem a mai vindecat un copil. La terapie intensivă se afla un baiat de 8 luni care făcuse comoţie cerebrală din pântecele mamei, pe care doctorii l-au salvat; dar la două luni a mai făcut odată comoţie cerebrală şi de aceasta dată fiind salvat. Părinţilor acestui copilaş li s-a zis că dacă va mai face încă o dată, nu garanteaza ca il vor mai putea salva. Pe holul spitalului am intrat în vorbă cu mama copilului, (care este româncă), şi ne-a spus despre starea critică a copilului ei. Văzând la noi o carte cu Minunile şi Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, a cerut-o pentru a o citi. A doua zi, i-am dat şi din uleiul ce îl aveam din candela Sfantului si am îndemnat-o să ungă băiatul, lucru pe care l-a şi făcut. Copilul a fost externat la o săptămână după aceasta, căci starea lui se îmbunătăţise. La o săptămână după această minune, am fost şi noi externaţi, căci rezultatele arătau că totul a decurs cu bine.
Cât timp am fost noi în Italia, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei din ţară în obţinerea documentelor necesare copilului pentru spitalizare, totul, într-un timp foarte scurt.
La vârsta de 8 luni (în România), în ziua de 1 ianuarie, când i-am dat icoana cu Sfântul Efrem în mânuţe (căci se bucura mult când o vedea), a lipit fruntea de icoana de 3 ori si apoi a sărutat-o. Nu ne-a venit să credem când am văzut aceasta.
La vârsta de un an am mers cu toţii în Grecia la Sfântul Efrem să-i aducem mulţumire. La racla Sfantului, micuţul Efrem s-a arătat foarte bucuros. L-am asezat pe spate direct pe racla Sfantului, cu toate că nu suporta să stea pe spate, nici chiar in bratele mele, dar acum gângurea si radia de bucurie, stând aşa cateva minute bune. Apoi l-am dus la icoana Sfântului de pe catapeteasmă unde a aratat aceaşi bucurie privind icoana ca şi cum ar privi o persoana vie... După aceea s-a facut Acatistul Sfantului si pe când stăteam în genunchi în jurul raclei, băiatul, ţinându-se cu mânuţele de raclă, mergea dintr-un capăt în altul şi săruta icoanele (reprezentate pe raclă), şi cu fruntea le atingea.
Apoi ne-am închinat şi la Sf. Nectarie în Eghina, Sf Ioan Rusul in Procopie, Sf Dimitrie Izvoratorul de Mir din Tesalonic, Sf Rafael, Nicolae si Irina de langă Tesalonic şi Sf. Ioan de Rila.
Acum Efrem are un an si opt luni şi a trecut cu bine peste toate, este perfect sănătos, îl împărtăşim ori de câte ori avem ocazia, chiar şi zilnic, după îndemnul Sfântului Efrem; şi sărută toate icoanele pe care le întâlneşte fiind foarte atras de cele sfinte... Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de noi în aceste clipe de încercare, ne-a ajutat şi ne ajută mereu în orice problemă, nu de puţine ori i-am simţit ajutorul... orice am întâmpinat cerând ajutorul Sfântului le-am trecut cu bine.
O promisiune făcută Sfântului Efrem cel Nou, a fost că dacă Dumnezeu ne va dărui o fetiţă, o vom boteza Efremia. Acest lucru s-a întâmplat deoarece între timp am rămas însărcinată şi am născut o fetiţă sănătoasă, pe care am botezat-o Maria - Efremia.
Vă îndemn să chemaţi în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, precum şi pe ceilalţi Sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu, care nu vor zăbovi să vină în ajutor!
Slava si multumire lui Dumnezeu pentru toate!


(Adina)

[cristiboss56]

Comoara de la Mănăstirea Bogdana



Într-una din zilele anului 1639 Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, care ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori ţinându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.
Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.
Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi?
Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639 Rădăuţiul nu a cunoscut mila. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari”.
Curios este că după acea invazie moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.
A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă



Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.
Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă sub tabloul ctitoricesc”.
Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.
Moaştele sfântului Leontie, din nou la lumină
E lesne de înţeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.
În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.
Actualul stareţ al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, îşi aminteşte de momentul exhumării moaştelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie?



Sfântul Leontie a avut parte dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului”.
Dar cine a fost Sfântul Leontie?
Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniel Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schivnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.
În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.

[cristiboss56]

Căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru.

Sfinții Apostoli cunoșteau într-un chip simțit aflarea de față (prezența) a Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat:
- Cum as putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu brațul său și-mi zice:
- Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu și eu. Mă privești tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci fața ta s-a făcut albă ca soarele și-mi fug ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că și tu ai devenit tot așa de luminat, ca și mine! Acum tu ești în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putință să mă vezi!
Și plecându-se spre mine bătrânul, îmi șopti cu dulceață la ureche:
- Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupești această pogorâre a Duhului Său. Și iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei. Ei bine, prietene, ia privește-mă! Să nu-ți fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit și m-a cuprins cutremurul: închipuiește-ți, în fața rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi fața unui om care îți vorbește. Îi vezi mișcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simți cum unul din brațele lui îți cuprinde umerii, dar nu poți să-i vezi nici brațul, nici fața lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lățește departe împrejurul tău și care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă care acoperă poiana, precum și fulgii mărunți de zăpadă care cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simți tu?, mă întrebă Serafim.
- O liniște și o pace neobișnuită.
- Și ce altceva mai simți?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simți nu este încă nimic față de aceea despre care s-a zis: "Că acelea încă ochiul n-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit". (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v. 9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simți acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă și sub picioarele noastre avem zăpadă ... Ce este deci această căldură pe care o simți?
- Este așa ca și cum aș fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă, pe care n-am simțit-o niciodată!
- O știu, o știu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândește este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ți aduci aminte de darul acesta care ți-a fost hărăzit ție! Cred că Domnul îți va ajuta să păzești în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înțelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace si Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: starețul păstra aceeași înfățișare ca și la început, iar lumina aceea neobișnuită, pe care o văzusem însuși cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 577-578)

[cristiboss56]

L-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea.

- Toţi cei care au murit pentru Hristos, a răspuns sfântul, nu s-au prăpădit, ci şi-au aflat viaţă veşnică. Eu îmi voi socoti viaţa pustie, dacă nu voi muri pentru Hristos. Împăratul a poruncit să-l atârne gol pe mucenic pe un stâlp de caznă şi să-i smulgă carnea cu gheare de fier, pârlindu-i coastele cu torţe aprinse. Îndurând aceste suferinţe, Sfântul Pantelimon s-a uitat la cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase! Arată-mi-Te în această clipă, dă-mi puterea să rabd, ca să pot îndura până la capăt chinurile." Şi Domnul i s-a arătat în chipul presviterului Ermolae, zicând:
- Nu te teme, Eu sunt cu tine. În acea clipă, mâinile călăilor au rămas fără vlagă şi parcă au amorţit. Uneltele de caznă le-au căzut, iar torţele s-au stins. Când a văzut acestea, împăratul a poruncit să-l scoată pe mucenic de la locul caznei şi i-a spus:
- În ce stă puterea vrăjitoriei tale, de ce slugile au rămas neputincioase, iar făcliile s-au stins? Mucenicul a răspuns astfel:
- Aceasta nu este o vrăjitorie a mea, ci puterea atotbiruitoare a lui Hristos, Carele pe toate le face. Împăratul a ripostat:
- Dar ce vei face, dacă voi porunci să-ţi sporească chinurile?
- La chinurile mari, a răspuns mucenicul, Hristos arată putere mare, trimiţându-mi o putere şi mai mare, ca să te fac de ruşine. Iar eu, dacă voi îndura pentru El chinuri mai grele, voi primi de la El răsplată mai mare.
Atunci tiranul a poruncit să se topească plumb într-un cazan mare şi mucenicul să fie aruncat acolo. Când plumbul clocotea, mucenicul a fost dus la cazan. El şi-a înălţat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie, de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează fărădelege" (Psalm 63, 1-2).
Când el se ruga astfel, Domnul i s-a arătat iar sub chipul lui Ermolae şi, luându-l de mână, a intrat cu el în cazan. Într-o clipită focul s-a stins şi plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta cuvintele psalmistului: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pre mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, şi voi vesti, şi El va auzi glasul meu" (Psalm 54, 18-19). Cei de faţă au rămas uimiţi de minune, iar împăratul a exclamat:
- Ce va fi până la urmă, dacă focul s-a stins, iar plumbul s-a răcit? La ce fel de caznă să-l mai supun pe acest vrăjitor? Cineva l-a sfătuit:
- Să fie băgat în fundul mării. Nu va putea el sa vrăjească toată marea şi, deci, va pieri. Tiranul a poruncit să-l înece pe Sfântul Pantelimon în mare. Luându-l pe mucenic, slugile l-au aşezat într-o barca şi i-au atârnat de gât un pietroi. După ce s-au depărtat mult de ţărm , l-au aruncat pe Pantelimon în mare, după care s-au întors la ţărm . Şi iarăşi Hristos i-a apărut sfântului sub chipul lui Ermolae, după care piatra de la gâtul mucenicului s-a făcut uşoară, ca o frunză, iar Pantelimon s-a ţinut cu tot cu piatră la suprafaţa mării, fără să se scufunde. Şi mergea pe ape ca pe uscat, condus, ca şi apostolul Pavel odinioară, de mâna lui Hristos. Sfântul Pantelimon a ieşit pe ţărm, cântând şi proslăvind pe Dumnezeu, şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul a rămas nespus de uimit de o asemenea minune şi a exclamat:
- Care este puterea vrăjitoriei tale, Pantoleon! Şi marea ţi-ai supus-o?
- Şi marea se supune Stăpânitorului şi face voia Lui, a răspuns sfântul.
- Aşadar, tu stăpâneşti şi marea? a întrebat împăratul.
- Nu eu, l-a lămurit mucenicul, ci Hristos, Ziditorul meu şi Stăpânul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute. El stăpâneşte atât cerul şi pământul, cât şi marea: „în mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe..." (Psalm 76, 18). Atunci tiranul a poruncit să se pregătească în afara oraşului un circ de animale sălbatice şi să-l dea pe mucenic la fiare ca să-l mănânce. Întreg oraşul s-a adunat să vadă cum pe tânărul minunat, chinuit fără vină, îl vor sfâşia fiarele. A venit acolo şi împăratul. El a arătat cu degetul înspre fiare şi a spus:
- Ele sunt pregătite pentru tine. Aşadar, ascultă-mă! Ai grija de tinereţea ta, cruţă-ţi frumuseţea trupului tău, adu jertfe la zei, altminteri vei muri de moarte cruntă, sfâşiat de colţii fiarelor. Sfântul şi-a arătat dorinţa de a fi sfâşiat de fiare mai bine, decât să se supună unui asemenea sfat viclean şi unei asemenea porunci. Prin urmare, Pantelimon a fost aruncat la fiare. Şi aici Domnul i s-a arătat, întruchipat în presviterul Ermolae, a zăgăzuit pofta fiarelor şi le-a făcut blânde, asemenea oilor: târându-se după sfânt, acestea îi lingeau picioarele. El le mângâia cu mâna, iar fiecare fiară, îngrămădindu-se în celelalte, încerca mereu ca mâna sfântului să o atingă pe ea. Lumea, văzând acestea, se mira foarte tare şi exclama într-un glas:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Să fie eliberat tânărul acesta drept şi nevinovat! Atunci împăratul, plin de mânie, a trimis soldaţii cu săbiile scoase la cei care-L slăveau pe Hristos şi mulţi din cei care credeau în Hristos au fost ucişi. Împăratul a ordonat să fie ucise şi toate fiarele. Văzând acestea, mucenicul a glăsuit:
- Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule! Nu numai oamenii, dar şi fiarele se jertfesc pentru Tine! Supărat şi mâniat, împăratul a plecat de la locul spectacolului, iar mucenicul a fost aruncat în închisoare. Oamenii omorâţi au fost luaţi de rudele lor şi înmormântaţi, iar fiarele au rămas să fie devorate de câini şi de păsările carnivore. Dar şi aici s-a petrecut o mare minune: aceste fiare au zăcut multe zile neatinse de câini şi de păsări. Mai mult decât atât, cadavrele nu miroseau. Când a aflat despre acestea, împăratul a poruncit să fie aruncate într-o groapă adâncă şi să fie acoperite cu pământ.
Când a văzut că mucenicul nu poate fi înduplecat cu nici un chip către cele rele, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie şi, după ce i-a pricinuit răni grave, l-a condamnat la moarte. A poruncit să-i fie tăiat capul cu sabia, iar trupul să-i fie ars. După aceea oştenii l-au dus pe mucenic pentru decapitare în afara oraşului. Mergând la moarte, sfântul cânta un psalm al lui David: „De multe ori s-au luptat cu mine, din tinereţile mele, şi nu m-au biruit. Spatele mi-au lovit păcătoşii…" (Psalm 128, 2-3). Şi tot aşa înainte, până la sfârşitul psalmului. Când oştenii l-au scos pe mucenic din oraş, la o distanţă mai mare de oraș şi au ajuns la locul care a fost plăcut Domnului pentru sfârşitul robului Său, ei l-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea. Înfricoşaţi, oştenii au exclamat:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Şi, căzând la picioarele sfântului, s-au rugat la el:
- Roagă-te pentru noi să fim dezlegaţi de păcatele noastre, că noi am făcut din porunca împăratului….
Apoi Domnul l-a chemat la cer. Plin de bucurie, sfântul a poruncit oştenilor să-i taie capul, dar aceştia nu au vrut. Îi apucase spaima şi tremurul. Atunci sfântul li s-a adresat cu următoarele cuvinte:
- Dacă nu veţi îndeplini cele poruncite, nu veţi căpăta milă de la Hristosul meu. Atunci oştenii sărutară mai întâi trupul sfântului, apoi porunciră unuia, iar acesta i-a tăiat capul mucenicului. Şi în loc de sânge a curs lapte, în aceeaşi clipă, acel măslin s-a acoperit de rod din vârf până-n poale. Văzând acestea, multă lume care era de faţă la tăierea capului sfântului a crezut în Hristos. Împăratul a fost înştiinţat despre minunile săvârşite acolo şi a poruncit ca măslinul să fie tăiat fără întârziere în bucăţi şi să fie ars laolaltă cu trupul mucenicului. Când focul s-a stins, credincioşii au luat din cenuşă trupul neatins de foc şi l-au înmormântat cu mare cinste ca pe o comoară de mult preţ.
(Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – Doctorul doctorilor, viața, minunile și acatistul, Editura Metocului mănăstirii Sf. Pantelimon de la Muntele Athos, 2001, p. 20-29)

[stoicadorina]

Sa-ti rasplateasca Dumnezeu sarguinta Cristi. Esti neobosit, perseverent aducand multa bucurie celor care citesc postarile tale.

[cristiboss56]

Stiam ca sunt bolnav de-o viata intreaga...Si nu stiam cum se numeste boala.Dar intr-o zi, m-a tintuit la o rascruce...Nu mai puteam merge...Spunandu-mi cineva ca esti pe-aproape, am vrut s-ajung la Tine, Doamne.
Dar n-aveam OM ca sa-mi coboare patul si sa mi-l puna Tie, la picioare;
Nici sa m-arunce-n apa scaldatorii, in care Ingerul venea si, tulburand-o, ii da putere tamaduitoare...
Nadajduiam sa vii chiar Tu la mine; sa-mi spui, ca slabanogului acela:
"Vrei sa te faci sanatos?"...
Dar...n-ai venit!

Am asteptat de-atunci si pana astazi...Dar nu ca el, cu-ncredintare, cu nadejde, ci cu deznadajduire si mandrie ranita...

Am inceput, apoi, sa ies pe la rascruci de viata, ca cersetorii.
Asteptam sa treaca pe langa mine un duhovnic si sa-l rog sa ma invete ce este "credinta"?
Ce-i aceea "smerenie", dar "dreapta socotinta", dar "pocainta"?!...
Ori "dragostea de Dumnezeu si de aproapele"?
"Cine-i aproapele meu", parinte?!
Si duhovnicii , trecand pe langa mine,
Ma ascultau, se gandeau putin,
Imi spuneau multe cuvinte - mai ales din carti!
Apoi, ma binecuvantau, ma dezlegau - ziceau - de niste legaturi numai de ei vazute si...treceau mai departe...
Se-ndreptau, pesemne, spre sirurile lungi de alte sufltete, care-i asteptau sa-i intrebe , poate, aceleasi lucruri...
"Ce este smerenia, parinte?", insistam, daca vedeam trecand pe-acolo un alt duhovnic...
"Dar ca sa-L intalnesc pe Dumnezeu, incotro sa apuc: la dreapta, la stanga?...Sau, poate e bine sa merg inainte?...Inapoi nu m-as mai intoarce, parinte..."
Duhovnicul - unul dintre ei - zicea:"Mergi la dreapta, fiule!".
Altul:"Nicidecum!Apuca la stanga!"
Altul:"Mergi inainte!Aceasta-i Calea!"...
"Cred ca ultimul are dreptate" - mi-am zis...
oricum, tinta spre care ma indreptau toti era UNICA...
Si de fapt, niciunul nu m-a sfatuit sa fac cale-ntoarsa...
Nici nu se putea!Cum sa ma-ntorc la cel care nu vroiam sa mai fiu?...
Despre "smerenie" au vorbit toti cel mai mult si mai aspru...
Aveau dreptate!Cred ca aceasta imi lipseste cu desavarsire si-am inteles ca de aceea si "pocainta" mea era desarta...

Am ramas inca multa vreme la rascrucea aceea, strigand cu deznadejde:
"Nu, nu plecati, bunii mei parinti si duhovnici!
Mai stati, spuneti-mi, povatuiti-ma ce sa fac, totusi, s-o dobandesc?!"...
"Ce sa dobandesti, fiule?", imi striga un altul, trecand grabit si distrat pe langa mine.
"Smerenia, parinte!"...

In clipa aceea, un alt glas - si nici al unuia dintre cei care-mi vorbisera - imi sopti cald, cu infinita blandete si iubire:

"Invata de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima...".

(din volumul ADEVARUL FARA PLURAL... de Lidia Popita Stoicescu)

Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...c-b1-p2069.htm

[cristiboss56]

În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în față, arzându-l. Atunci, s-a retras repede înăuntru, închizând porțile Iadului.
Un frate, lucrător al rugăciunii minții și a inimii, rugându-se, a avut următoarea vedenie: ŤA văzut cu mintea sa că se află în Iad, în Tartar, acolo unde este locuința tuturor demonilor. Acolo a văzut o cetate foarte mare, care era plină de întuneric foarte gros si aproape pipăibil, despre care spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo. Acolo a hotărât Domnul să locuiască demonii, în vecii vecilor. Iar porțile acestor cetăți erau mari și puternice, fiind păzite de câțiva demoni înfricoșători de urâți. Înăuntrul cetății locuiau demoni fără de număr. Unii dintre ei ieșeau din cetate, iar alții intrau, ca albinele în stup. Fratele stătea lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă. Astfel stând, fratele spunea cu durere, din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune a sa, ieșea din gura lui o flacără de foc imaterială, care se îndrepta către un demon și-l ardea, încât demonul rămânea pe loc ca „un buștean”. Spunând mai departe rugăciunea, alt demon era ars de para de foc ce ieșea din gura lui. Rugându-se fratele astfel mai mult timp, a reușit cu Darul lui Dumnezeu să ardă mai mulți demoni care stăteau în fața porților iadului. Demonii, care se aflau înăuntrul cetății, vedeau că dispar demoni, vedeau și sabia de foc a Rugăciunii lui Iisus, care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau afla, pentru că numele lui Dumnezeu îi amețea, precum amețeste fumul albinele. Atunci, au mers și au spus cele întâmplate împăratului lor, Satana, care aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte, dar se temea să iasă din cetate, pentru a nu fi ars și el. A scos, însă, capul său necurat afară din cetate, pentru a vedea ce se întâmplă și de unde vine sabia de foc. În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în față, arzându-l. Atunci, s-a retras repede înăuntru, închizând porțile Iadului.
Iar fratele, venindu-și în fire și cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind și mulțumind Domnului nostru Iisus Hristos, care a dat atâta har și putere celor care îl iubesc din tot sufletul și îl cheamă din adâncul inimii în ajutorť.
(Extras din Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

[cristiboss56]

Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis: - Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.

De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.
Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.
Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcați şi azi şi de atâtea ori venind aici la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face un rezumat al ei.
Unde este bisericuţa mică, tradiţia veche care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici in Munţii Vrancei. După ce s-a desăvârşit deci Sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale şi acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, că nu se ştia de dânsa.
Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborâ de bătrâneţe până la vale, ca să se împărtăşească cu PreaCuratele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta, mai înainte de moartea ei. La trapeza Sihăstriei nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâinea şi zburau cu ea încoace spre miazăzi. Şi a observat stareţul mănăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâinea, ci iau în cioc câte o bucată şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob al lui Dumnezeu, vreun suflet al lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâine” .
Într-o duminică după amiază, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mănăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici” . Şi spune istoria - pe care am citit-o într-un vechi manuscris - că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincoace de Sihăstria, la marginea muntelui. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.
Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări şi s-au rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică desiş, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici.
S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate lângă spate lângă un fag, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noapte târziu.
Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine şi mâine vom găsi iar calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria” . Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde este peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis:
- Măi, frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii.
Şi a zis cel mare:
- Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul.
Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi, ca s-o găsească cineva să-i aducă Sfintele şi PreaCuratele Taine ale lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era şi goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.
Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis:
- Oare ce să fie?
Iar cel mai mare a zis:
- Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine! În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în întuneric şi le-a zis cu un glas slab de tot:
- Nu vă temeţi, fraţilor, - că ei se temeau tare, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să trimită pe cineva să-mi aducă PreaCuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele, mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit de mult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină.

[cristiboss56]

Şi atunci fratele cel mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă ca s-o poată arunca, şi a aruncat rasa sa, iar cel mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic. Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:
- Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.
Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Lavrentie, că mâine la ora 12 din zi mă voi săvârşi. Să-mi aducă aici PreaCuratele Taine. Iar fraţii au zis:
- Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria că ne-am rătăcit de aseară şi iată a venit ploaia şi este întuneric. Iar ea a zis:
- Uitaţi-vă la răsărit!
Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat două sfeşnice luminoase. Şi a zis:
- Mergeţi după aceste două sfeşnice că îndată veţi sosi la Sihăstria.
Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ şi în câteva minute s-au pomenit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba Utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci a zis:
- Cine sunteţi?
- Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi după păsările acelea.
Şi le-a dat drumul şi s-au dus la biserică şi au ascultat Utrenia, iar după Utrenie i-au spus stareţului:
- Părinte, am găsit o mare sfântă.
- Unde?
- Acolo unde sunt stânci multe (că ei nu ştiau cum se cheamă locul acela).
- Cum o cheamă?
- Teodora.
- Dar nu aţi găsit pâinea care o aduc păsările?
- N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit.
Şi i-a întrebat:
- Pe unde aţi mers?
- Iată, pe plaiul acesta.
- Şi pe unde aţi găsit-o?
- Prin pustie, pe acolo pe unde e stâncăria aceea mare.
Şi repede s-a pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi PreaCuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis:
- Iată, pe aici ne-au adus sfeşnicele acelea. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă, multe bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Şi i-a întrebat:
- Aceasta aţi găsit-o ieri?
- N-am găsit-o.
O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Se vede că nu-i departe de aici (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri. Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul care avea Sfintele Taine a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit:
- Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă.
Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu PreaCuratele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu PreaCuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi şi-a ridicat mâinile la cer, iar când şi-a dat duhul, a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să le pună în peştera din vale. Şi au stat o vreme acolo, apoi au fost duse în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la Sfânta Mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.
(Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, 13, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 72-79)