Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Intr-o casă sărăcăcioasă din orășelul Kuibișev locuia o mamă foarte evlavioasă împreună cu fiica sa, Zoe.
În noaptea trecerii dintre ani (31 decembrie 1956 spre 1 ianuarie 1957), Zoe și-a invitat șapte prietene bune, împreună cu niște tineri, să petreacă împreună. Când a auzit ce planificase Zoe, mama tinerei a rugat-o să amâne acea petrecere, deoarece se aflau încă în Postul Crăciunului (pe vechi). Văzând că fiica ei dorește să petreacă în felul ei, mama a mers la biserică pentru a se ruga.
Seara a venit și toți invitații sosiseră, cu excepția lui Nicolae, logodnicul tinerei Zoe.
În momentul când toate perechile au început să danseze, Zoe a rămas singură pe margine. Neștiind ce să facă, tânăra a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae și a strâns-o la piept, zicând: „Voi dansa și eu cu Nicolae!”. Văzând aceasta, unii prieteni au încercat să o oprească, spunându-i că este o blasfemie la adresa sfântului. Atunci ea le-a strigat „Dacă Dumnezeu există, să mă pedepsească”, începând să danseze.
În secunda imediat următoare, în cameră s-a auzit un zgomot înspăimântător, însoțit de o lumină orbitoare.
Prietenii s-au îngrozit văzând-o pe Zoe încremenită precum o piatră, cu icoana Sfântului Nicolae la piept, și au fugit.
Medicii care au venit s-au declarat depășiți de situație. Deși inima ei bătea, trupul îi era împietrit, astfel încât nici acele de seringă nu reușeau să intre, îndoindu-se. Încercând să o ducă la spital, aceștia au constat că Zoe era țintuită de podea.
În zilele ce au urmat casa a fost înconjurată de curioși, de credincioși și medici care doreau să vadă minunea cu ochii lor.
Conform ordinelor din partea autorităților sovietice, casa a fost închisă pentru vizitatori. Unul dintre cei care păzeau casa a albit de spaimă într-una dintre nopți, la auzul plânsului Zoei.
Văzând că timpul trece, iar Zoe este încă nemișcată, a fost informat și Patriarhul despre minunea întâmplată, cerându-i să se roage pentru tânără.
În tot acest timp, în casă au reușit să intre mai mulți preoți și chiar Mitropolitul locului, Nicolae, iar aceștia, după ce au săvârșit multe rugăciuni, au încercat în zadar să scoată icoana Sfântului Nicolae de la pieptul tinerei.
În ajunul Bunei Vestiri, s-a apropiat de casă un bătrân cu barba albă, rugându-i pe paznici să-l lase să intre puțin, dar fără succes. A revenit însă a doua zi și, profitând de faptul că milițienii nu erau atenți, acesta a intrat în casă.
Paznicii l-au auzit pe bătrân cum îi vorbea cu compasiune tinerei Zoe: „Așadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Intrând speriați în casă, ei au constatat că bătrânelul dispăruse. Mulți au înțeles atunci că Zoe a fost vizitată de însuși Sfântul Ierarh Nicolae.
Astfel, Zoe a rămas în picioare fix patru luni (128 de zile), până în noaptea Sfintelor Paști, care în acel an a fost pe 23 aprilie.
În acea noapte, Zoe a început să strige din ce în ce mai tare „Rugați-vă!”, corpul ei începând să se înmoaie. Imediat a fost așezată pe o saltea. Întrebată fiind de cum a rămas în viață în toată această perioadă, ea le-a răspuns „Am fost hrănită de porumbei”, Mitropolitul Nicolae înțelegând prin aceasta că ea a primit milă și iertare de la Dumnezeu.
Această minune a mișcat pe toți locuitorii orașului Kuibișev și din împrejurimi, întorcându-i la Biserică cu pocăință. Cu lacrimi în ochi, oamenii mergeau și cereau iertare pentru păcatele lor.
După această minune a fost realizat filmul numit chiar „Minunea” (în limba rusa, чудо), regizat de Alexandru Proșkin, în anul 2009. În timpul filmărilor a avut loc o nouă minune a Sfântului Nicolae: în timp ce filma pentru peliculă, în anul 2008, regizorul Proșkin a primit Taina Sfântului Botez, devenind astfel membru al Bisericii Ortodoxe.

[cristiboss56]

Astazi am venit să dau mulţumire pentru tot binele pe care Cuvioasa mi l-a făcut de-a lungul timpului.
M-am născut în 1985, cu o boală destul de rară şi foarte gravă. Aveam lichid în zona cutiei craniene, care îmi afecta creierul şi ochii. Mai pe scurt, riscam să orbesc şi să am şi un handicap mental sever. Diagnosticul, pus de medici de la Spitalul Roman, confirmat de cei de la Spitalul de Copii din Iaşi şi de la Spitalul Universitar din Bucureşti, a fost hidrocefalie.
Ce înseamnă această boală, de fapt? Foarte mult chin şi moarte sigură. Ori mori în chinuri, ori trăieşti şi suferi toată viaţa, cu un handicap mental foarte grav. Este destul să dai o căutare pe internet sau să întrebi un medic ce reprezintă această boală. Este mai grea și decât cancerul. Dacă se mai cunosc cazuri de alte boli care s-au vindecat, chiar şi complet, prin diverse procedee moderne, în cazul acestei boli nu se cunosc cazuri de vindecare completă, poate doar parţială, dar cu un tratament foarte scump.
La vârsta de aproape un an, am fost adus de bunica mea la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei, într-o stare foarte gravă: în pragul de a orbi şi de a rămâne afectat pe viață din punct de vedere cerebral. Lună de lună, până în jurul vârstei de 3 ani, am mers la Spitalul Nr. 9 din Bucureşti, unde sunt tratate cele mai grave cazuri de handicap mental din toată ţara. În timpul tratamentului meu, se făceau slujbe la Cuvioasa Parascheva, la Iaşi şi la Roman, Sfântul Maslu şi Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Pe mama o îmbărbătau medicii, dar ştiau toţi că sunt ca şi pierdut... Îmi mai dădeau o singură şansă: dacă reuşeam la Spitalul Militar din Bucureşti să rezolv cu ochii, ca să nu orbesc, şi la Spitalul Universitar din Bucureşti, dacă mi s-ar fi pus o valvă.
La câteva săptămâni de când fusesem la Sfântul Maslu, situaţia mea medicală s-a îmbunătăţit vizibil. Erau profesori universitari care pur și simplu nu credeau și nu-și explicau ce se întâmplă! S-a dat acceptul pentru operaţia de care aveam nevoie şi aceasta a fost un succes. Deşi atunci erau timpuri de ateism declarat, mulţi dintre medicii şi profesorii universitari care mă vedeau spuneau că este... o minune dumnezeiască!
La vârsta de 3 ani m-am vindecat complet. S-au făcut rugăciuni de mulţumire la Cuvioasa Parascheva şi, de-a lungul vieţii, L-am simţit de multe ori pe Dumnezeu ocrotindu-mă. Astăzi sunt complet vindecat!
Numai că eu, în cei aproape 26 de ani de viață, nu am venit nici măcar o dată să-i mulţumesc Cuvioasei... Nu am fost foarte credincios şi, venind problemele şi necazurile peste mine, grămadă, mi-am adus aminte de Sfânta Paras*cheva, iar astăzi am venit să-i mulţumesc şi să mă rog la ea. E prima oară după atâta timp! Am simţit o uşurare, făcând acest lucru. M-am spovedit la duhovnicul meu şi am luat canon pentru nerecunoştinţa mea de atâţia ani!
Mare eşti Tu, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale! Dumnezeului nostru slavă în vecii vecilor. Amin! (Bogdan, 26 de ani, Neamț)
(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011)

[cristiboss56]

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”

Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida )

[cristiboss56]

Textul de mai jos este al unui cititor de-al nostru care a încercat să descrie o minune care i-a schimbat viața lui și a familiei lui:
„Mi s-a întâmplat ceva în viață, fapt pentru care este de datoria mea să fac cunoscut lumii întregi acest lucru.
Pe 27 iulie 2002, în timp ce mă aflam în satul Chania, am fost sunat să merg în Atena pentru că Andrei, fiul meu, era foarte bolnav. De aceea, în ziua următoare m-am aflat în casa celui mai mic fiu al meu, în Kalithea, Atena.
Atunci am aflat cum au evoluat lucrurile până în acel moment. De o săptămână, Andrei avea o febră oscilantă și probleme digestive, astfel că s-a dus la Spitalul Tzaneio pe 20 iulie. Doctorii i-au spus că este o problemă intestinală și că ar trebui să fie internat în spital. Fusese la spital împreună cu un prieten care s-a oferit să-l însoțească. Într-un final au hotărât să nu rămână atunci la spital și au plecat. Însă până pe 26 iulie starea lui era aceeași. Ca urmare a insistenței soției sale, a hotărât să-l cheme pe același prieten și, în ziua Sfintei Mucenice Paraschevi, au mers la Spitalul Genimatas. Din ceea ce spune însoțitorul său, Andrei, la intrarea în spital, nu arăta deloc bine. Doar ce l-au văzut medicii, au constatat gravitatea situației lui și într-un timp foarte scurt toată secția de gardă se afla în jurul lui.
Bolnavul îndată a intrat în comă și a fost introdus la Terapie Intensivă, iar de acolo s-a trezit la Spitalul Sismanogleio. Pe durata transferului său la acest spital, doctorii însoțitori au spus prietenilor acelui bolnav că în acel moment doar inima funcționa singură, în rest toate celelalte organe funcționau prin susținere.
Eu ajuns la Spitalul Sismanogleio pe 28 iulie, chiar de ziua mea de naștere. Atunci l-am văzut pe Andrei într-o stare jalnică, era conectat la aparate, schimbat la față, cu picioarele învinețite de la genunchi în jos. Medicii erau panicați, încă nu reușeau să identifice virusul care îi provocase această situație.
Din cauza instabilității stării lui de sănătate, era suspect de leptospiroză.
Între timp, doctorii i-au administrat antibiotice. În cele din urmă i-au găsit un virus care, după ne-au spus, nu este comun Greciei.
La un moment dat, bolnavul a avut nevoie inclusiv de o traheotomie. Trecuse exact o lună și Andrei nu-și revenise deloc, în timp ce doctorii ne susțineau cum puteau.
Pe 26 august, la ora 13.00, când ca de obicei sunt informate rudele bolnavului, am intrat și eu să vorbesc cu profesorul de la terapie intensivă. Informarea a fost exact aceasta: „Bolnavul dumneavoastră nu prezintă nici o îmbunătățire, dimpotrivă CT-ul ne arată că în mare parte creierul lui este mort”.
Cu alte cuvinte, nu aveam nici măcar o speranță cât de mică. Acest lucru îl arătau organele lui, pentru că, în ciuda tuturor încercărilor medicilor de a-l trezi, era imposibil.
Însă a doua zi dimineața, pe 27 august, doctorul de gardă l-a văzut cum se trezește. Medicul i-a spus a fost că are o soție bună, care ai-a stat alături, iar Andrei i-a răspuns cu greutate, din cauza traheotomiei, cu un simplu „da”.
În aceeași zi am mers la spital cu fiul meu Giorgos. La ora 12.30 a intrat doar el la terapie intensivă, în timp eu am rămas pe culoar. Deodată văd pe fiul meu cum vine plângând!
În acel moment, chiar dacă niciodată nu mi-am pierdut credința, m-am gândit că „totul s-a terminat”.
M-am apropiat de el și în hohote de plâns mi-a zis: „Tată, am vorbit cu Andrei, se simte mai bine!”. Nu pot să descriu ce sentimente am trăit atunci! Ne-am întors la același profesor pentru înștiințare și, surprins fiind și acesta, ne-a spus că există o îmbunătățire generală.
Bolnavul se vindecase aproape complet, în afară de mișcare. După 10 zile, Andrei s-a întors la spitalul Genimatas, de unde aparținea, de acolo a fost transferat la Boula și, după o anumită perioadă de timp, a mers acasă și s-a întors la muncă.
Pentru mine a fost o minune! În ziua când Andrei s-a trezit pentru prima oară, în acea noapte am văzut în vis un ostaș roman. Sunt creștin ortodox, dar nu merg regulat la biserică și de aceea nu știam icoana Sfântului Fanurie. Am văzut în vis acest ostaș roman deasupra unei case dărâmate, nu mi-a vorbit, nu am avut nici o discuție.
Cuprinși fiind de bucurie, în acea zi o femeie ne-a spus că este ziua Sfântului Fanurie și că ar trebui să mergem să aprindem o lumânare. Am mers, așadar, la o biserică din apropiere și acolo, aplecându-mă să mă închin, am văzut icoana ostașului roman pe care îl visasem în ajun, care nu era altul decât Sfântul Fanurie! Mare să fie harul lui și slăvit numele lui!
Eu spun că Sfântul Fanurie, a cărui zi de prăznuire este pe 27 august, a făcut o minune și l-a readus la viață pe fiul meu. Nu vreau să conving pe nimeni că este minune. Pur și simplu am trăit aceasta, o trăiesc și-I voi mulțumi lui Dumnezeu și Sfântului Fanurie în fiecare ceas al vieții mele.
Singura făgăduință pe care am făcut-o sfântului a fost ca această minune să o afle cât mai mulți oameni, chiar dacă sfântul – cu siguranță – nu are nevoie de a mea mărturisire”. (Emmanuel Pantelakis)

Traducere și adaptare:*Pr. Elisei Roncea

Sursa:*

Ενα θαύμα του Αγίου Φανουρίου

[cristiboss56]

Sunt profesoară şi locuiesc în Timişoara. În anul şcolar 2013-2014 am avut de parcurs un examen esenţial pentru continuarea carierei didactice.
Volumul de studiu era imens şi imposibil de acoperit în timp util, indiferent de mijloacele pe care aş fi putut să le utilizez. Aflată în faţa unui deznodământ ameninţător ce se prefigura la orizont, şi care m-ar fi adus într-o situaţie foarte nefavorabilă în plan profesional, în urma căreia nu aş mai fi putut preda, singura nădejde şi cea mai mare mi-am pus-o în mila Domnului şi a sfinţilor Săi.
Cu ceva vreme înainte de examen, bunăvoinţa Maicii Domnului mi-a scos în cale o cunoştinţă de la care am aflat, în cursul discuţiei, de Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, de mulţimea minunilor sale şi de cei aflaţi în situaţii similare mie şi care, alergând prin rugăciune la el, au fost în chip minunat ajutaţi.
Mi-am luat cartea ce cuprinde viaţa şi acatistul Sfântului Efrem şi m-am rugat cu puternică nădejde într-o posibilă minune.
Examenul a sosit şi, în chip minunat, atât în privinţa rezultatului acestuia, cât şi a unor circumstanţe concomitente în mod minunat îndeplinite, rugăciunile către Maica Domnului şi Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou mi-au fost ascultate şi mila Domnului a rânduit ca eu să pot continua să profesez şi să-mi câştig pâinea necesară traiului.
Mulţumesc Maicii Domnului şi Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou şi mărturisesc că rugăciunea făcută cu credinţă către acesta săvârşeşte întâmplări pline de har în viaţa credincioşilor care-i cer ajutorul cu umilinţă, smerenie şi dragoste. (R. M., Timişoara, 2 ianuarie 2014)
Pe toate le iconomiseşti pentru mântuirea şi folosul nostru, Preacuvioase Părinte, şi, auzind ca în treacăt de numele tău, sămânţa binecuvântării cade şi în sufletele noastre, aducând roadă îmbelşugată de minuni şi binefaceri. Ajută-ne să vestim şi altora minunile şi numele tău, ca plinindu-se lucrarea lui Dumnezeu să ne facem şi noi părtaşi dragostei tale celei veşnice.
(Sfântul Efrem cel Nou. Minuni în România, vol. II, Editura Sophia, 2013, pp. 70-71)

[cristiboss56]

Vechea ctitorie a voievodului Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Socola a fost spațiul unei adevăratei minuni, trăită și mărturisită de către mari personalități ale epocii, dar și de către simpli credincioși.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu, la vremea aceea în vârstă de 32 de ani, profesor al Seminarului și martor ocular al acestor fapte, a relatat minunea în foaia politică „Zimbrul” (anul III, nr. 35):
„În biserica seminariei din Mănăstirea Socola, de la 1-a zi a curentei lui februarie, au început a curge din ochii icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă nişte picături de apă în forma lacrimelor. Dintr-întâiu ele se ivesc în formă mică în pupilele ochilor, după aceea treptat se măresc, apoi curg în jos pe locul obişnuit al lacrimilor, uneori în distanţe numai ca de o palmă şi apoi se usucă; iar alteori, formând două şiroaie, mai mult sau mai puţin late, se scurg până la marginea de desupt a icoanei şi apoi iarăşi se usucă, lăsând însă urme şi după uscare.
Aceasta se repeteşte din nou, însă nu regulat: la 2, 3, 4 zile; acum de la 16 ale acestei luni, până la 20, a urmat tot a treia zi; iar de la 20 până la 23 – în toate zilele. La cea întâi dată, nimeni nu întorcea luarea-aminte, socotind că poate acele şiroaie, care cu deosebire au fost mari la început, ar fi rămas pe icoană din stropiturile de agheasmă ce se săvârşise în acea zi în biserică; şi pentru aceea eclesiarhul le-a şters. Dar când, după o jumătate de ceas, şiroaiele curgânde s-au aflat iarăşi la loc, toţi au venit în nedumerire.
Spre a înlătura orice presupunere, s-a orânduit o de aproape privigheare şi intrarea în biserică, afară de timpurile rugăciunilor, s-a îngăduit numai pentru o persoană de încredere. Însă fenomenul, după câteva zile, iarăşi s-a ivit. S-a observat cu deamănuntul icoana, dar nimic deosebit de alte icoane la ea nu s-a găsit: o scândură de tei uscată, zugrăvită cu aceleaşi zugrăvele ca şi toate celelalte icoane din biserică, aproape 30 ani în urmă.
Toată nedumerirea stă 1) în aceea că atunci când toate celelalte icoane sunt uscate, din aceasta izvorăşte apă; 2) că apa curge anume numai din ochi şi toată icoana în celelalte părţi este uscată; 3) picăturile acestea au o mare asemănare cu lacrimile ordinare. Un fenomen aşa de extraordinar merită toată luarea-aminte a oamenilor cu cuget, care nu sunt stăpâniţi de un scepticism orb, de a nega şi ceea ce se vede cu ochii, dacă nu pricep cauza. Mai cu seamă, învăţaţii noştri ar dori să nu închidă ochii, ci să explice aceasta într-un chip vrednic de experienţă şi de ştiinţă; iar a nu se linişti numai pe nişte păreri şi socotinţe prunceşti, precum d.e. persoana şi-a dat socotinţa că aceasta ar proveni de la un ciot ce se vede în dosul icoanei, care, după socotinţa acelei persoane, ar avea putere de a absorbi umezelile din aer şi a le transmite prin icoană afară; căci, lăsând a zice că acel ciot nu răspunde în dreptul ochilor, nu se poate pricepe pentru ce asemenea fenomen nu s-a ivit şi până acum, dacă cauza lui este aşa de firească; iar pe de altă parte, după această socotinţă, nu numai toate icoanele, ci şi toate scândurile, care nu pot fi fără asemenea cioturi, ar trebui să producă astfel de fenomene; însă aceasta este contra experienţei.”

[cristiboss56]

Sursa:
johnsanidopoulos.com
Tratând-o cu multă dragoste, Vaso a observat caracterul frumos al soțului, bucurându-se și el la rândul său de dragostea soției sale. Dar într-o zi Taki a întrebat-o:
‒ Vaso, am văzut că faci de fiecare dată orice-ți cer și nu mă refuzi niciodată. Eu cu ce ți-aș putea răsplăti?
‒ Am tot ce mi-aș putea dori, i-a răspuns ea, nu vreau nimic altceva.
Însă el a insistat:
‒ Dar eu îmi doresc să te pot răsplăti cumva. Doar spune-mi, și orice îți dorești eu voi face pentru tine.
‒ Dacă insişti, atunci îţi voi spune. Singurul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să-ți faci și tu semnul Sfintei Cruci atunci când mâncăm, când mergem la culcare…
Taki a devenit puţin neliniştit, dar, cucerit de bunătatea şi supunerea soției sale, i-a răspuns:
‒ Aşa va fi scumpa mea! Dacă asta îţi doreşti, aşa voi face.
Şi astfel s-a deprins să își facă semnul crucii.
Cum de a reușit Vaso să îl convingă? A reușit pentru că nu l-a constrâns, nu l-a stresat cu nenumărate sfaturi, întrucât știa că astfel nu va ajunge la nici un rezultat. L-a tratat cu bunătate, răbdare și dragoste, iar Taki s-a simțit atât de fericit, încât a vrut să îi răsplătească iubirea.
(Mitropolitul Meletios de Nikopoleos)

[cristiboss56]

Doamna Katerina Ţekoma, de 35 de ani, care locuieşte în Kipseli, ne-a povestit despre modul în care a intrat în viaţa ei Sfântul Partenie şi i-a făcut bine.
Doamna Katerina cu soţul ei, funcţionar la Mi*nisterul Apărării Naţionale, trăiau, timp de patru ani după căsătoria lor, o mare dramă: nu puteau să aibă copii. Alergau întruna pe la medici, care nu găseau nici o cauză patologică. „Sterilitate inexplicabilă” era concluzia lor, de aceea cauza problemei lor o puneau pe seama stresului, pe care sarcina îndelung aşteptată a creat-o cuplului.
Pe măsură ce trecea timpul, ei erau tot mai disperaţi şi începură să recurgă la toate mijloacele de care dispune ştiinţa secolului nostru în acest domeniu. Doamnei Katerina i se administrau hormoni, dar nu se întâmpla nimic. În cele din urmă recurseră la fertilizare artificială, dar nici în acest fel nu reuşiră ceea ce îşi doreau atât de mult.
Însă, pentru că amândoi sunt oameni credincioşi, în toţi aceşti ani nu cerură ajutor numai de la medici, ci şi de la Dumnezeu şi sfinţii Lui. Alergau mereu la mănăstiri şi biserici şi îi rugau pe sfinţi şi mai presus de orice pe Maica Domnului, ca mamă ce este, să i se facă milă de ei.
Timp de patru ani nu obţinură nimic, cu toate eforturile lor pline de nerăbdare şi cu toate rugăciunile lor. Katerina a obosit să mai alerge pe la medici şi să încerce fiecare metodă nouă care i se propunea ca să facă copil; aşa că s-a hotărât să oprească toate acestea şi să lase totul în mâinile lui Dumnezeu, pe Care Îl rugau tot mai mult.
Trecură cinci luni, până când prietena ei, Dimitra, o fată care a crescut la Fundaţia Lyrios, iar acum este căsătorită cu copii, îi vorbi de Sfântul Partenie, un sfânt cu totul necunoscut pentru ea.
Într-o zi, pe 14 februarie 1999, în zi de duminică şi la o săptămână după prăznuirea zilei de pomenire a sfântului, o conduse la Fundaţia Lyrios. Acolo ajunse disperată şi dezamăgită. Împreună cu soţul ei şi cu Dimitra, spuseră problema lor părintelui Emmanuil Makri, care, după ce-i ascultă, le propuse să facă o rugăciune şi să-l roage cu toţii pe Sfântul Partenie.
Au urcat la bisericuta lui şi au făcut rugăciune, rugându-l fierbinte să-i miluiască, pentru că speranţele lor ca să seîmplinească marea lor dorinţă se micşorau întruna.
Luând sfârşit rugăciunea, părintele Emmanuil le-a dat câteva sfaturi: le-a spus să se spovedească, să aibă credinţă, iar Dumnezeu o să-i ajute. Când coborâră la Fundaţie, i-a mângâiat cu ştirea că sfântul trebuie să fi auzit rugăciunea lor, întrucât a dat semn în timpul rugăciunii lor: candela care se află în faţa marii sale icoane, s-a mişcat într-un fel deosebit, pe toată durata Paraclisului. Acest amănunt nimeni altul nu l-a băgat în seamă.
Cu adevărat, în ajun de 25 martie, primind rezultatul testului de sarcină pe care l-a făcut la îndemnul medicului (ea însăşi nici nu a vrut să-l mai facă, pentru că era disperată să facă teste care ieşeau toate negative), constată că rămăsese însărcinată în intervalul de la 14 februarie, cănd făcuse Paraclisul Sfântului, până la 4 martie.
Bucuria lor a fost de nedescris. Sfântul, pe care nu-l cunoscuseră până atunci, le-a dăruit copilul pe care l-au aşteptat timp de cinci ani. Astfel, în noiembrie 1999 Katerina a adus pe lume un băieţel sănătos, iar acum ţine fericită în braţe marele dar al sfântului, marele dar al lui Dumnezeu şi Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi pe Sfântul Partenie, care i-a binecuvântat familia, rugându-l, dacă este voia lui Dumnezeu, să-i trimită şi alţi copii.
(Maria Meletiou-Makri, Un sfânt din vechime viu printre noi, Sfântul Partenie din Lampsakos (Sfântul ocrotitor al bolnavilor de de cancer), Editura Bunavestire, p. 64-66)

[cristiboss56]

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare, ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: „Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul”.
Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale, unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură, se îmbrățișară plini de duioșie.
Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: „Te vei face bine și vei trece examenul”.
(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

[cristiboss56]

www.johnsanidopoulos.com
Multă lume se întreabă de ce Sfântul Nectarie, sfânt al vremurile noastre, face atât de multe minuni în ziua de astăzi. Răspunsul este pentru că a suferit mult în timpul vieții, adesea fiind acuzat pe nedrept de neștiutori. Calomniile, batjocura și acuzațiile pe nedrept, toate sunt o binecuvântare pentru creștini atunci când sunt îndurate cu smerenie, răbdare și încredere în Dumnezeu. Cei umiliți sunt proslăviți.
Când Sfântul Nectarie a întemeiat o mănăstire de maici pe insula Eghina, localnicii au mers atât de departe încât l-au acuzat chiar de fapte imorale și că folosea mănăstirea în scopul acestora. Spuneau că maicile nasc copii ilegitimi pe care îi aruncă în fântână ca să moară.
O femeie din Eghina avea o fiică în vârstă de 16 ani pe nume Kerou, plină de har și frica lui Dumnezeu. Mama sa avea o manie de a o persecuta pentru asta și a încercat de mai multe ori să o ucidă dar tânăra a găsit în final refugiu la mănăstirea Sfântului Nectarie. Sfântul a primit-o și i-a oferit protecție. Kerou în schimb a început să îl ponegrească. Un procuror a primit o plângere de la ea și a venit a doua zi la Eghina însoțit de doi polițiști. A trecut de ușă în ciuda regulilor de la mănăstire și a mers direct la chilia Sfântului. Maicile s-au tulburat și au început să plângă. Sfântul Ierarh s-a ridicat, întâmpinând oaspeții cu zâmbetul său obișnuit. Furios, procurorul i-a spus părintelui: Bătrân nenorocit, unde sunt copiii pe care îi faci? Asta faci aici? Apoi l-a prins de gulerul dulamei și amenințându-l i-a zis: Am să îți smulg barba fir cu fir!
Sfântul nu spunea nimic. A ridicat mâna și a zis: Dumnezeu vede! Dumnezeu știe!
Și într-adevăr, procurorul care l-a acuzat și care a ridicat mâna asupra Sfântului într-o săptămână s-a îmbolnăvit. Avea dureri groaznice, iar mâna cu care l-a ridicat pe Sfânt i s-a uscat. Văzând greșeala sa, a simțit nevoia să meargă la Sfântul Nectarie pentru a-i cere iertare, iar Sfântul din bunătate și îndelungă suferință s-a rugat mult pentru acesta. Însă în doi ani mâna procurorului a trebuit să fie tăiată.
Între timp, mănăstirea Sfântului Nectarie prospera și se mărea. A devenit un spital duhovnicesc, care oferea odihnă sufletului și lumina poporul lui Dumnezeu.