Viata = un sir lung de pacate

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

[redemptor]

Până şi la biserică preotul se roagă spunând ''...că nu este om care să fie viu şi să nu greşească numai Tu Doamne eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul'', aşa este călătorule nimeni nu-i perfect toţi greşim, am scris aici pe forum la secţiunea ''Biserica Ortodoxa în general'' pe topicul ''Răspunsuri duhovniceşti +'' nişte cuvinte ale Cuviosului Paisie Aghioritul cu privire la diferenţele dintre creştini şi fanatici.Numai bine

[dobrin7m]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

nu mai fi deznadajduit. as dori sa iti spun ceva: si un sfant a fost mai intai un pacatos. iata Ap. Pavel sau Sf. Maria Magdalena. Iar in casa Tatalui meu multe locuri sunt. nu vom fi judecati pentru viata ce am primit-o in dar ci pentru faptele rele ce le facem in viata. intarirea vine de la Domnul. puterea schimbarii vine de la Domnul. eliberarea de pacat vine prin Domnul. noi doar sa cerem prin rugaciune, ascultare si sa ne nevoim. adevarata libertate vine intru Hristos - cand vom reusi sa nu mai fim robii pacatului, robii firii noastre pacatoase.

"Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricât am fi de luători aminte la viaţa noastră, şi oricât am şti lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu. La călugărie se şi zice când îl întreabă pe candidatul la călugărie: "Vei rămâne în mănăstire până la ultima suflare a ta?" El răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu". Noi contăm pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei Maria Magdalena în înţelesul că a mântuit-o Domnul Hristos de boli, şi a mânuit-o de patimi, de draci. Şi când a înviat din morţi, ca semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie că Domnul Hristos a venit, cum a spus El Însuşi, ca să mântuiască pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia că şi acesta fiul lui Avraam este, că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi" (Luca 19, 9-10). Sfântul Apostol Pavel spune că "Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu" (I Timotei 1, 15)."

http://www.nistea.com/maria_magdalena.html

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Viaţa e o alternanţă de suişuri şi căderi. Printre păcate facem şi lucruri bune, să nu uităm asta.

Noi sîntem invitaţi la perfecţiune, la desăvîrşire. Nu toţi reuşesc să atingă culmile sfinţeniei, dar chiar dacă nu o vom atinge există şanse să ajungem totuşi în Rai. Sfinţii Părinţi fac deosebire între mîntuire, desăvîrşire şi îndumnezeire. Mîntuirea este doar primul pas către Dumnezeu - şi este posibilă încă de pe acum. Iată, cînd cădem şi apoi ne rugămpentru iertare şi ne spovedim şi ne împărtăşim, ne mîntuim temporar de cel rău. Apoi vin păcatele şi cu ajutorul Lui Dumnezeu ne ridicăm iarăşi din mocirlă punînd un nou început bun. Şi tot aşa o viaţă întreagă, pînă ce moartea ne va prinde într-o stare de bine sau de rău.

Printre cele mai mari virtuţi se numără speranţa. Dacă îţi pierzi nădejea atît de uşor, atunci greşeşti din start. Trebuie să ai mereu puterea să te îndrepţi o dată ce păcătuieşti, pentru că Dumnezeu e bun, îndelung iertător şi mult milostiv. Învaţă pe de rost psalmul 142 şi psalmul 50, eu cred că te vor ajuta.

E o eroare să gîndeşti că Raiul e o stare undeva sus şi Iadul e a doua stare undeva jos. Atît sus, cît şi jos, există un spectru foarte larg de niveluri de înălţare şi de cădere. Deci lucrurile nu-s tocmai în alb şi negru, chiar dacă nu este o cale de mijloc, matematic vorbind. Chestiunile astea ne depăşesc oricum, ideea este să prinzi curaj şi să speri la mîntuire, indiferent cît de slab sau de puternic eşti în cele duhovniceşti. Dumnezeu abia aşteaptă să ne ajute prin harul Său, prin Sfinţii Îngeri, prin mijlocirile Sfinţilor biruitori şi, mai ales, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.

Doamne ajută!

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Nu cred că ni se cere sa ne depăşim condiţia prin noi înşine. Trebuie să punem început bun, prin bunăvoinţa noastră de a ne îndrepta, iar bunul Dumnezeu ne ajută prin taina spovedaniei şi prin cea a sfintei Euharisitii. Desigur, şi prin celelalte taine. Este adevărat că ni se cere şi nouă strădanie, dar "prin noi înşine" nu am reuşi nimic.

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?

Păcat înseamnă despărțire de Dumnezeu. Iar legătura cu El se numește har. Or, cea mai mare parte a vieții noastre noi nu o trăim în har, ci în despărțire de Dumnezeu, deci în păcat. Asta se întâmplă de la cădere încoace. Ne-am obișnuit să considerăm că asta este normalitatea. Ne-am obișnuit cu starea asta de înstrăinare de Dumnezeu (sau alienare). Suntem liberi să rămânem în ea, așa cum fiul risipitor a fost liber să plece și să trăiască în țări străine. „Toate îmi sunt îngăduite, însă nu toate îmi sunt de folos” spunea Apostolul Pavel. Trebuie să le căutăm pe cele care ne sunt cu adevărat de folos, care ne dau Viața adevărată și netrecătoare, harul.

Dacă ne mulțumim cu cele ale lumii vom pieri împreună cu lumea, căci este trecătoare. Dacă dorim viața veșnică, trebuie să ne desprindem cu sufletul de cele trecătoare. Căci cu ce se unește sufletul, de aceea va avea parte. Iar unirea înseamnă iubire, atașare, dependență. Deci dacă Îl vom iubi pe Dumnezeu, vom avea parte de viața Lui. Iar dacă nu, ne vom alipi cu sufletul de cele ale lumii, pieritoare.

Iar depășirea condiției noastre de oameni păcătoși, cum au spus și ceilalți, nu prin noi înșine se face. Ea vine din supunerea și atașarea față de Domnul. Iradiază din El. Nu ni se cere să ne autodepășim, ci să-L căutăm pe El. Cunoscându-L și lipindu-ne de El, vom începe să ne asemănăm Lui, împlinindu-ne astfel menirea (dată la crearea omului) de a deveni „după asemănare”.

Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Este un dar pentru totdeauna, existența nu ni se va lua niciodată înapoi. Dar un dar așa de mare implică și o responsabilitate mare din partea noastră. Din cauză că suntem dăruiți și cu libertatea de alegere. Și avem mereu posibilitatea de a alege binele. Dumnezeu nu este un tiran care să ne analizeze la sânge și să ne judece pentru imperfecțiuni. Însă putem spune că urăște păcatul, în sensul că păcatul este moarte iar El este Viață, și nu poate exista nicio legătură între moarte și viață. Însă este un Tată iubitor, care dorește să I se răspundă cu dragoste, care dorește să ne întoarcem în casa Lui. Noi suntem cei care am plecat (nici nu mai știm când), ne-am înstrăinat și am ajuns să vorbim despre El acum din amintirile străbunilor. Rari sunt cei care Îl cunosc, iar noi folosim scrieriel/zicerile lor ca argumente ale existenței Sale. Însă toți suntem chemați să-L cunoaștem direct, în casa Lui (Biserica), din cuvântul Lui, din vorbirea cu El.

Și nu se prăbușește totul în fața unui singur păcat, căci orice păcat este iertat dacă-l mărturisim, mereu și mereu.
Că zidim și dărâmăm, și iarăși zidim, și iarăși dărâmăm... asta ne poate duce pe noi la dezănădejde, în iadul deznădejdii pe care singuri ni-l facem, căci niciodată nu trebuie să deznădăjduim.

Cât viețuim aici, în lumea asta, mereu, până la moarte trebuie să fim ca niște ostași mereu vigilenți, luptători clipă de clipă cu noi înșine, ridicându-ne după fiecare lovitură, știind că nu suntem singuri și că nu putem decât să biruim dacă rămânem în oastea lui Hristos.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de N.Priceputu

Este un dar pentru totdeauna, existența nu ni se va lua niciodată înapoi. Dar un dar așa de mare implică și o responsabilitate mare din partea noastră. Din cauză că suntem dăruiți și cu libertatea de alegere. Și avem mereu posibilitatea de a alege binele.

Şi nici libertatea nu ni se va lua niciodată. Ambele fac parte din modelul divin după care am fost creaţi.

[glykys]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Calatorule, daca lucrurile ar sta asa cum scrii aici, ai avea dreptate sa deznadajduiesti. Insa te rog sa iti amintesti ca ceea ce e cu neputinta la om e cu putinta la Dumnezeu.
Doar prin noi insine nu o sa putem face mare branza niciodata. Dar cu ajutorul Lui, da. Trebuie un strop de credinta si de rugaciune.
Nu prea inteleg de ce unii din crestinii nostri vad crestinismul ca pe un sir de reguli si de constrangeri exterioare, ca pe ceva din afara lor, ca pe un pat al lui Procust, in care trebuie sa se plieze cu orice pret. Crestinismul e multa libertate, dar orice libertate inseamna responsabilitate. Adica nu e vorba ca trebuie sa tin post azi, zi de vineri, ca daca nu, ma duc in iad, asa ca ma sfortez sa nu poftesc la ce mananca alalalt langa mine, nu! Tin post azi, zi de vineri, pentru ca sunt liber sa mananc ce vreau si eu aleg sa mananc de post, in amintirea Rastignirii lui Hristos, desi as putea foarte bine sa aleg sa mananc si de dulce. La fel si cu celelalte.
Nu stiu, eu asa am fost invatata de mica, sa nu ne gandim la rai sau la iad cand facem o fapta buna, ci sa facem cu bucurie putinul lucru bun pe care il putem face pentru Hristos. Ce depasea puterile noastre si avea drept consecinta sentimentul constrangerii, al parerii de rau, al silei nu era bine primit in fata Domnului.

Cata tristete in cuvintele dvs domnule/doamna calator si daca v-ar fi auzit cei trei prieteni ai lui Iov atunci ,, S-au sfatuit si au plecat de acasa sa se duca sa-i planga de mila si sa-l mangaie. Ridicandu-si ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Si au ridicat glasul si au plans. Si-au sfasiat mantalele si au aruncat cu tarana in vazduh deasupra capetelor lor. Si au sezut pe pamant langa el sapte zile si sapte nopti, fara sa-i spuna o vorba, caci vedeau cat de mare ii este durerea.”(Iov 2:11-13).

Si insusi dreptul Iov vi s-ar fi alaturat in durere: ,, Pentru ce, zic, da El lumina omului care nu stie incotro sa mearga, pe care il ingradeste Dumnezeu din toate partile? Suspinele imi sunt hrana de toate zilele, si jalea mi se varsa ca apa. De ce ma tem, aceea mi se intampla; de ce mi-e frica, de aceea am parte! N-am nici liniste, nici pace, nici odihna, si necazul da peste mine."(Iov 3:23-26).Ar fi plans alaturi de dvs: ,, Oh! de ar fi cu putinta sa mi se cantareasca durerea si sa mi se puna toate nenorocirile in cumpana, ar fi mai grele decat nisipul marii: de aceea imi merg cuvintele pana la nebunie!”(Iov 6:2-3).Si insusi Eclesiastul s-ar fi asezat si el plin de amaraciunea intelepciunii noastre omenesti alaturi de dvs si v-ar fi spus: ,, o, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. Ce folos are omul din toata truda pe care si-o da sub soare? Ce a fost va mai fi, si ce s-a facut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Am vazut tot ce se face sub soare; si iata ca totul este desertaciune si goana dupa vant!”(Eclesiastul 6: 2-3,9,14).

Insa marele apostol Pavel,imbracat in dragostea cea mare,a simtit si el lupta dintre Duh si pacat,ca si dvs: ,, dar eu sunt pamantesc, vandut rob pacatului. Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Stiu, in adevar, ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac!”Si in fata acestei lupte care ne va insoti pana la sfarsitul calatoriei noastre pe acest pamant apostolul a avut si el clipa lui de tristete,de duerere,de neputiinta: ,, O, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte…?”Dar apoi,ca o simfonie a bucuriei in credinta,batrinul apostol v-a luat pe dupa umeri si v-a ridicat din tristete: ,, Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pamanteasca slujesc legii pacatului. Acum, dar, nu este nicio osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului. In adevar, legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii.”.

Poate aceste cuvinte ale lui din capitolele 8 si 9 din Epistola catre Romani va vor imbarbata dar poate in ochi inca vor mai fi lacrimi.Sa nu mai fie.,sa vedeti la ce minune sunteti chemata,doar il urmati pe un Rastignit,v-ati fi asteptat la altceva decat asta?In Epistola catre Efeseni,capitolul 3,apostolul va cheama,, sa puteti pricepe impreuna cu toti sfintii care este largimea, lungimea, adancimea si inaltimea”(v.18)ca sa puteti ,, sa cunoasteti dragostea lui Hristos care intrece orice cunostinta, ca sa ajungeti plini de toata plinatatea lui Dumnezeu.”(v.19). Intrebari hamletiene se ridica:ale cui sunt aceste dimensiuni si care sunt ele? Eu cred ca dimensiunile sunt ale credintei,ea locuind in inima si inradacinata in dragoste(v17)pentru ca intelegand cat de adanca,de lata,de lunga si de inalta este ea in harul lui Dumnezeu si traind-o sa intelegeti cat de mult v-a iubit si va iubeste Hristos.Atunci durerea lui Iov si a Eclesiastului nu va vor mai bantui ci bucuria in Domnul va va lumina.Si in capitolul 13 din I Corinteni,in imnul dragostei,in versetul 6,Apostolul Pavel va talcuieste care sunt acele dimensiuni.

Largimea credintei inradacinate in dragostei este ca ea acopera totul.Lungimea ei este ca ea crede totul.Adancimea ei este ca ea nadajduieste totul iar inaltimea ei este ca ea sufera totul.,,Dragostea nu va pieri niciodata”si fiindca dvs prin credinta inradacinata in dragoste veti cunoastea dragostea si mantuirea lui Hristos atunci veti trece de la moarte la viata si de la tristete la bucurie.Si sa stiti ca lucruile nu se opresc aici,caci marele apostol,calauzit de Duhul,mai are sa va spuna si ce trebuie sa faceti,nu doar ce trebuie sa intelegeti Indemnurile lui le veti gasi in capitolul 5 din I Tesalonicieni.

Daca largimea credintei este ca ea acopera totul atunci ,, Bucurati-va intotdeauna.”.Daca lungimea ei este ca ea crede totul atunci ,, Rugati-va neincetat.”.Daca adancimea ei este ca ea nadajduieste totul atunci ,, Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Hristos Isus, cu privire la voi.”Si daca inaltimea ei este ca ea sufera totul atunci ,,Nu stingeti Duhul”ci traiti dupa indemnurile Lui si in Cuvantul Lui,fie ce ar fi sa vina impotriva caci ca un praf se va risipi in fata Luminii.Dupa cum spunea apostolul ,, Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Sa ne dezbracam, dar, de faptele intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii.”(Romani 13:12).

Si daca cumva va veti intreba ce va spune Mantuitorul in fata acestor indemnuri ale apostolului,atunci sa stiti ca EL a spus deja ce crede intr-o predica de pe un munte.Pentru largimea credintei care prin dragoste acopera totul,bucurandu-se mereu in Domnul, Mantuitorul a binecuvantat-o: ,, Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!”.Apoi a binecuvantat lungimea ei,care crede totul: ,, Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!”.Adancimea ei,care nadajduieste totul,a primit si ea binecuvantarea Lui: ,, Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!”Iar inaltimea ei,care sufera totul,nu a fost uitata nici ea: ,, Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati! Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!”

Sunt doar ganduri imperfecte ca un fir de praf ale unui alt pacatos mai mare ca dvs si tocmai de aceea fie Dumnezeu sa va intareasca ca sa cunoasteti prin credinta dragostea Sa si intr-o zi ,,El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut."(Apocalipsa 21,2)

[Dumitru73]

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

crezi că Dumnezeu ar mai fi creat Lumea, stiind că majoritatea ajunge în iad?