De la resemnare la acceptare

[maria32]

În prealabil postat de leaveu

In ce priveste intamplari ireversibile, cum ar fi o pierdere, cred ca este nevoie de rabdare. Sufletul a nevoie de timp sa se vindece, sa asimileze si sa intelega. Nu stiu daca exista scurtaturi in cazul acesta.

Iar singuratatea nu cred ca trebuie acceptata, traim in lume, suntem inconjurati de oameni si de noi depinde sa intram in legatura cu ei sau nu :)

Rabdarea este una dintre cele mai de pret virturi ale unui crestin. Eu ajunsesem la un moment dat al vietii, trecand prin nenumarate clipe de descurajare, sa mi-o exersez inclusiv in a astepta la semafor sa se faca verde cand era rosu. Abia dupa ani de zile dupa pierderi si dureri am ajuns sa realizez care a fost calea Domnului ptr mine si de ce, desi in acel moment durerile si suferintele mi se pareau de neindurat, ulterior mi s-a aratat ca asa a fost mai bine ptr mine.
Cat despre singuratate, asa este. Trebuie sa luptam impotriva ei, si daca suntem intr-un moment cand nu putem accepta prezenta semenilor sa cautam compania sfintilor prin rugaciune si participarea la sfintele taine ale Bisericii.

În prealabil postat de AGabriela

[... nu prea inteleg termenul de "infrangere a inimii". Daca o inima nu e inima si nu simte, cum ar putea sa se infranga pe sine?

Prin smerenie.Smerenia este opusul mandriei.Nici eu nu o am, dar scriindu-ti tie, ma ajuta si pe mine.Las doua citate, nu mai stiu de unde le am, dar sunt ajutatoare.

"Fericit este, fratilor, cel ce are smerenie; smerenia nu se manie, nici nu poate sa manie pe cineva. Smerenia nu barfeste, nu osandeste pe nimeni, nu dispretuieste. Omul smerit nici in gand nu dispretuieste pe colegul sau. Si daca-l vede pe acesta gresind, ori ca are vreun defect sau mai multe, cuviincios, intre patru ochi, ii atrage atentia cu grija ca sa nu-l jigneasca, sa nu-l rusineze; in acest fel cauta sa-l indrepte, sa-l ajute cu adevarat. Aceasta este smerenia."

"Pentru a ne domestici frica avem nevoie de 2 lucruri: de smerenia de a renunta la fanteziile despre viitor si de curajul de a renunta la trecut, sa renuntam la una din posesiunile cele mai indragite ale ego-ului nostru: povestea despre cine crede el ca este."

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de alex190

Gabriela, persoana aceea nu va veni niciodata.Daca nu vei gasi tu insati calea catre credinta, te vei simti singura in continuare.Cei din jur au rolul lor bine determinat in viata noastra, insa nu e bine sa asteptam de la ei ceea ce tine de datoria noastra.Si nevointa duhovniceasca continua e pentru cei pragmatici.Romantismul, razvratirea etc. sunt pentru lenesi(ma recunosc si eu aici de multe ori).

Si mai cred ca nu l-ati inteles bine pe domnul Ioan Cezar.Sa stii ca si eu ma simt de multe ori ca si "capra raioasa cu coada pe sus".Sau ma simt ca in povestea "Hainele cele noi ale imparatului", de Hans Christian Andersen.E o stare pe care o recunosc de multe ori si la cei din jur, nu numai la mine.Suntem atat de orgoliosi uneori(fara exceptie, fiecare trecand prin etapele astea), atat de mandri de noi...si atat de ridicoli.E un mecanism psihic compensatoriu, care in copilarie/adolescenta poate isi are rostul lui, insa pe masura ce ne maturizam avem nevoie sa il inlocuim, sa evoluam.La mine, de exemplu, vine dintr-un complex de inferioritate, niste nevoi afective nesatisfacute in copilarie.Pe mine nu m-a deranjat comparatia, ba din contra, ma ajuta sa constientizez si mai bine anumite lucruri si sa avansez un pic.
Pentru ca suntem praf in vant fara Dumnezeu.Nici o relatie, nici o mie de prieteni si nimic altceva nu ne poate ajuta si nu ne poate scapa de singuratate.

Cu prietenie.

Eh, cât am vrut să spun aşa şi tot n-am reuşit...
Mulţumesc, Alex, ai formulat cu limpezime şi, cred eu, luminos şi blând ceea ce eu am strigat atât de chircit, de urât...
Mulţumesc, mulţumesc pentru inspirata reformulare. Domnul să te răsplătească!

[Yasmina]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Păi, ce să fac şi eu, nu e de la mine - e de Sus!
Aşa că plângerea se poate depune în altă parte, la ghişeul meu livrîndu-se nimicuri, după obicei.

Am gresit o litera si iata intelesul s-a schimbat simtitor.

Eu una nu sunt de acord cu exprimarea "suflet de capra"sau"de porc"...
Am copilarit la tara,iar animalele astea sunt prea dragute si naïve pt a fi comparate cu abisul ,cu iadul din om(din unii oameni se intelege).
Am mai spus-o,un om poate fi mai bun sau mai rau decat un animal,o fiara. Depinde de el.
Asemanarea cu animalele ,le nedreptateste pe acestea din urma :)
Noi am fost "proiectati" pt mai mult(cu alte asteptari),insa situatiile nefericite arata ca nu ne putem ridica mai mult decat niste mamifere fioroase.
La fel cum existenta palpabila a Sfintilor ne arata cum ar trebui sa fim de fapt :)

scuze pt offtopic.

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mulţumesc, mulţumesc pentru inspirata reformulare. Domnul să te răsplătească!

Eu va multumesc, pentru tot ce ne impartasiti pe forum.Sunt discutii care ajuta la clarificarea si constientizarea unor lucruri importante pentru noi, toti.Iar dvs.-si inca alte cateva persoane-faceti foarte bine(pragmatic) legatura intre partea teoretica si cea practica a vietii traite crestineste.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Yasmina

Am gresit o litera si iata intelesul s-a schimbat simtitor.

Eu una nu sunt de acord cu exprimarea "suflet de capra"sau"de porc"...
Am copilarit la tara,iar animalele astea sunt prea dragute si naïve pt a fi comparate cu abisul ,cu iadul din om(din unii oameni se intelege).
Am mai spus-o,un om poate fi mai bun sau mai rau decat un animal,o fiara. Depinde de el.
Asemanarea cu animalele ,le nedreptateste pe acestea din urma :)
Noi am fost "proiectati" pt mai mult(cu alte asteptari),insa situatiile nefericite arata ca nu ne putem ridica mai mult decat niste mamifere fioroase.
La fel cum existenta palpabila a Sfintilor ne arata cum ar trebui sa fim de fapt :)

scuze pt offtopic.

Mi-am pus şi eu întrebarea, de multe ori, de ce folosim expresii metaforice care fac apel la diverse animale atunci când evaluăm un om: rău ca un câine, fioros ca tigrul, urât ca porcu, agitat ca o maimuţă, mut ca o lebădă, prost ca găina, curajos ca un leu, curat ca porumbelul, înţelept ca şarpele. Fiind iubitor de animale, şi încă unul pătimaş de-a dreptul, am avut uneori impresia că da, nedreptăţim animalele când le asociem cu omul...:)
Cu toate acestea, în limbajul cotidian expresiile acestea sunt atât de mult folosite încât s-a ajuns şi la prescurtări gen: câine!, porcule!, vaco!, şarpe!, respectiv gândăcelule..., iepuraşule..., piiisi, cocoşelule....:)
Ce să zic acum, ştiu şi eu ... E limpede că baza trimiterilor către fraţii noştri cu mai multe sau mai puţine picioare (chiar aşa, râma are picioare? melcul, parcă, n-are!) o constituie anumite însuşiri de caracter ale omului pe care ni se pare că le găsim exemplar ilustrate la animale.
Capra, de pildă, lasă impresia că are însuşirea de a fi rebelă, încăpăţânată, neascultătoare, mândră. Sau aşa ni se pare nouă când dăm de ea...:) Calul pare blând şi foarte muncitor, porcul înclinat spre murdărie şi lăcomie iar maimuţa spre agitaţie.

Cred că nu folosim analogia cu vreun animal în mod depreciativ pentru acesta din urmă, ca şi cum animalul ar fi inferior omului, ci pentru că însuşirea respectivă apare în mod exemplar, bine conturată, la animalul respectiv. Faţă de însuşirile caracteriale ale unui om, animalul pare un prototip, un exemplar care ilustrează cu tărie/cu pregnanţă însuşirea respectivă.
Şi totuşi, una e încăpăţânarea asinului, alta încăpăţânarea omului. Dacă primului nu avem ce-i reproşa, că aşa l-a lăsat pe el Dumnezeu, omului însă îi putem reproşa că nu e atent la însuşirile lui de personalitate, că nu caută să se automodeleze, să înveţe de la alţii etc.
Cât priveşte oaia şi capra aşa cum apar ele în Biblie, poate ne spune mai multe Pelerinul întrucât el a studiat mai aprofundat obiceiurile, cultura, credinţele iudeilor din vechime.

Ioan multumesc pt invitatie insa studiile mele particulare nu sunt de natura a fi luate drept sursa de explicatii, mai am mult pana la asa ceva. Totusi voi parafraza cateva idei principale dintr-un studiu de specialitate, pe aceasta tema.

Caprele, in Scriptura, apar in cadrul sistemului de sacrificii mentionat in VT. Ele ofera o imagine a pacatului, a consecintelor acestuia si a nevoii de ispasire si iertare. Asociat caprelor apare si imaginea tapului ,,ispasitor", in cadrul ritualului practicat de catre marele preot, ritual ce poate fi observat in detaliu in carte Levitic. Caprelor le este atribuita o salbaticie naturala, ele sunt evidentiate, in cadrul VT, cel mai adesea pe munti inalti, sarind in jur sau fiind in fruntea turmei. In vedenia profetica a lui Daniel, un tap, reprezentand un imperiu puternic, porneste la atac pe tot pamantul, atacand un berbec (imperiu rival) si zdrobindu-l sub picioare. Probabil cea mai cunoscuta imagine biblica a caprelor apare in parabola lui Isus despre oi si capre, unde caprele au o conotatie complet negativa. Ezechiel de asemenea a folosit imaginea berbecilor si tapilor pt a simboliza judecata lui Dumnezeu asupra Israelului pt modul ticalos in care i-au tratat pe cei saraci si nevoiasi. In general, in NT, oile sunt mantuite iar caprele sunt pierdute, fiind amestecate cu turma de oi dar care nu au fost cunoscute de pastor ca fiind ale lui. In general caprele sunt asociate cu pacatul intr-un fel sau altul. Chiar si astazi :) pastram imaginea ,,tapului ispasitor" pt a-l indica metaforic pe cel vinovat intr-o anumita situatie. In sistemul de jertfe caprele purtau pacatul dar in parabola lui Isus ele sunt cele ale caror pacat nu a fost iertat. Iael, sotia lui Heber, care l-a omorat pe Sisera (cartea Judecatori) are o traducere interesanta a numelui ,,ya'el" : capra salbatica.

Totusi pt a nu se crede ca aceste animale sunt iremediabil rele in Scriptura trebuie mentionate cateva aspecte: din par de capra se facea imbracaminte scumpa, draperiile Tabernaculului erau facute din par de capra iar iubitul, in cartea Cantarea Cantarilor, fermecat de iubita lui, ii face un compliment comparand parul iubitei cu o turma de capre care coboara din Ghilal. Aceast compliment evoca imaginea unui par feminin superb, care se revarsa precum o cascada, fiind o comparatie magulitoare cu un animal din al carui par se realizau haine foarte scumpe.

Despre oi este foarte mult de spus, sper sa fac o mica sinteza azi sau maine. Oricum un vechi procedeu care poate ajuta este sa iti alegi o tema ( de exemplu ,, Imaginea oilor in context biblic) si sa cauti atat in VT cat si in NT toate versetele asociate imaginii notand semnificatia si contextul in care apare imaginea. Se creioneaza o imagine de ansamblu foarte interesanta.Este ceva de munca dar un timp dedicat Scripturii nu are cum sa nu fie de folos :) Numai bine va doresc !

Avand in vedere ca acest topic este despre resemnare si acceptare ar fi o idee sa fie adusa in discutie cartea lui Iov. Este mai mult decat potrivita pt aceasta tema. Pe acest topic au comentat multe doamne si domnisoare si as avea o intrebare pt ele, din perspectiva cartii lui Iov.

Pana recent am trecut mereu cu vederea un detaliu din aceasta carte. Dupa cum stim dreptul Iov este lovit pe rand de o serie de nenorociri, una dintre ele fiind de-a dreptul cumplita: moartea copiilor sai intr-o singura zi. Cu toate acestea sotia lui Iov nu apare in descriere la acest moment, care ar fi terminat-o pe orice mama. Ea apare in descriere, cedand durerii, abia in clipa cand insasi Iov este lovit de o boala cumplita. De ce apare tocmai la acel moment? A fost acel moment punctul culminant al suferintei ei cand a cedat? De ce nu a cedat cand i-au murit toti copii, clipa in care, sa recunoastem, orice mama ar fi la marginea prapastiei? Am citit recent o explicatie a unei cercetatoare biblice pe aceasta tema care motiva asa momentul revoltei ei:

,,Atat timp cat sotia lui Iov a putut lua parte la suferintele sale, ea le-a suportat brav, dar indata ce Iov patrunde intr-un nou cuptor al suferintei, in care ea nu mai are acces, curajul o paraseste. Pentru ea singura tragedie pe care nu o poate suporta este cea pe care nu are voie s-o imparta cu sotul ei".

Cum vedeti aceasta opinie?

[Ioan_Cezar]

Mulţumesc, frate!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Avand in vedere ca acest topic este despre resemnare si acceptare ar fi o idee sa fie adusa in discutie cartea lui Iov.

În urmă cu mulţi ani, pe când mai credeam cu tărie că pot fi cuiva de folos sub soare, am cunoscut un tânăr (de data aceasta suferinţa era trăită de un bărbat, nu de o femeie) foarte bolnav. Soţia îl părăsise - adulter şi toate celelalte. Omul era atât de nenorocit şi suferinţa atât de cumplită încât, îmi amintesc cu mirare şi acum, însuşi doctorul lui psihiatru, unul dintre puţinii experţi din Obregia în materie de sinucideri/suicid m-a sunat şi m-a rugat să îl preiau pe V., doar-doar s-o întâmpla vreo minune cu el. Nu răspundea la tratament, durerea omului nu ceda în ciuda medicaţiei intense, puternice, poate prea puternice... Iar pacientul nu mai putea să îndure suferinţa şi dădea semnele acelea, specifice... Doctorul, îmi amintesc, mi-a zis: "Îmi e milă de el şi nu ştiu ce să mai fac... Poate ai tu vreo idee că de şocuri electrice nu vreau să aud..."
Tânăr şi entuziast m-am apucat să fac ce ştiam eu mai bine - să ascult şi să vorbesc, să vorbesc ca o moară stricată, cum bine a remarcat un prieten, cândva. Dar durerea nu ceda... Omul acela arăta îngrozitor, rămăsese piele şi os, era desfigurat. Vă asigur că nu vreţi să vedeţi un chip omenesc cuprins de o asemenea suferinţă.
Nemaiştiind ce să fac, mi-am amintit că în copilărie auzisem de la mama de un sfânt sau cam aşa ceva, unul Iov...:) Adeseori, îngrozită de nebuniile mele, mama se tânguia: "O să ajung ca Iov pe gunoi din pricina năzdrăvăniei tale!..." îmi zicea deseori biata mama...
Cum eu nu ştiam pe atunci decât o carte cu sfinţi, am făcut rost de o Biblie, de la nişte cunoscuţi (evanghelişti) şi l-am căutat pe bunul Iov. N-am citit prea mult, scria atât de mic în Biblia aceea de buzunar, încât am amânat lectura pentru a doua zi când urma să îl întâlnesc pe V.
Am citit... Am citit împreună, alternativ, capitol cu capitol... Citeam şi ne opream, el să plângă, eu să meditez sau...invers. A durat câteva zile până am terminat lectura. Iar la sfârşit, cu oarece mirare, V. mi-a spus simplu: "Am înţeles! Acum ştiu ce să fac." Şi a fost externat, ameliorat.
Ce-o fi înţeles V. eu nu ştiu prea bine. Se pare că totuşi a resemnificat evenimentul printr-o prismă nouă... L-am întâlnitdupă vreo doi ani, se recăsătorise şi avea o afacere despre care mi-a vorbit cu multă pasiune. Îşi iertase fosta soţie, avea relaţii bune cu copiii din fosta căsătorie şi aştepta acum un copil cu noua lui soţie...
Pentru mine cartea lui Iov a rămas de atunci un text de referinţă şi un medicament puternic. Nu de puţine ori am căpătat şi eu puţină linişte, cât să trec peste momente foarte grele (pierderi mari de tot felul) şi să pot trăi mai departe.
Cu adevărat ai recomandat o lectură foarte potrivită, Pelerinule!
Uite, o voi reciti şi eu, împreună, poate, cu Gabriela care cred că ar avea multe de descoperit şi multă alinare ar găsi acolo dacă ar citi fie şi câte un capitol pe seară, înainte de culcare...:)