Predica de azi

[fallen]

Frumoasa intr-adevar si predica dvs.
La ultima predica a noastra s- a spus printre altele ca "in Imparatia lui Dumnezeu sunt multe locasuri" adica, cu alte cuvinte, in fctie de atitudinea noastra, de ravna fiecaruia si de nivelul de desavarsire la care ajungem, ne putem situa mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Ca sa intri in Imparatie e de ajuns sa respecti poruncile lui Dumnezeu. Dar, daca vrei mai mult, daca vrei sa te situezi cat mai aproape de Dumnezeu, trebuie ceva maimult. Trebuie sa renunti cu totul la toate ale tale si sa te gandesti la tot restul lumii, la intreaga lume creata de Dumnezeu, ca sa fii asemeni Lui. Sa=L iubesti pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele ca pe tine insuti. S-a mai amintit si de intrebarea pe care au pus-o doi dintre apostoli Mantuitorului : putem (..) sa stam la stanga si la dreapta Ta? Dar dintre noi cine va fi cel mai mare? Iar El le raspunde, dupa cum bine stim puteti voi sa beti paharul pe care-l voi bea Eu? Si 2: Cel mai mare va fi cel care-i va sluji pe ceilalti. Frumos, nu?

[cristiboss56]

Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):


http://www.youtube.com/watch?v=_TODj26mtfA

[fallen]

În prealabil postat de glykys

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

Analogia este foarte frumoasa si se potriveste de minune cu evenimentele Evanghelice, dar nu acesta este si mesajul pildei. Eu m-am invatat minte (dupa ce am patit lucruri foarte grave) ca scoterea din context si rostirea unor jumatati de adevar sunt cea mai sigura cale spre pierzanie.

In primul rand trebuie explicat conflictul religios dintre iudei si samariteni, prin care fariseii si levitii(preotii evrei) se considerau singurii care detineau adevarul despre Dumnezeu. In acelasi fel, Ortodoxia si Catolicismul s-au blamat reciproc, sute de ani la rand, ancorati fiind in formalismul fiecaruia. Prin referirea la farisei, intr-adevar, Hristos dezvaluie neputinta duhovniceasca a liderilor spirituali autohtoni, dar in acelasi timp critica anumite conceptii egoiste strecurate in LEGE, care nu aveau legatura voia lui Dumnezeu. Printre iudei se cauta a se promova ideea ca "fratii" erau numai cei taiati imprejur si care considerau Templul din Ierusalim drept loc de inchinare.

Punctul central al pildei este "facandui-se mila" care vine in opozitie cu intentia ascunsa din inima fariseului care il iscodea pe Iisus, intrucat socotea ca nu mai are nimic de implinit pentru a fi drept inaintea lui Dumnezeu. Si cati dintre noi nu socotim la fel? Cati dintre noi nu cautam sa transmitem celor "mai mici" ai lui Hristos ca nu Mila lui Dumnezeu ne va mantui ci implinirea legii si a traditiei, cati nu confundam datul de pomana si parastasele cu inima milostiva, singura spre care se milostiveste si Dumnezeu?

Luca X:
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
...
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
...

Samarineanul nu era obligat de lege sa faca acel gest, dar inima lui nu i-a dat pace sa treaca mai departe. Samarineanul nu s-a conformat unei randuieli mostenite de la stramosi, ci a ascultat glasul inimii.

Concluzia mea, proprie si personala este acesta:
Daca fariseilor le ridica Dumnezeu povara Legii, ei ar fi savarsit mai multe fapte rele decat bune, singura lor fapta buna fiind de fapt ascultarea (in opozitie cu razvratirea). In timp ce Hristos vine sa anunte ca inima care se milostiveste de la sine, fara vreo constrangere a dogmei, este mai aproape de desavarsire.

Oare Dumnezeu se milostiveste pentru ca ii cere socoteala cineva, sau pentru ca primeste vreo rasplata? Oare a fi desavarsit nu este tot una cu a fi chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Si cum ma voi asemna eu Lui, cat timp faptele mele sunt rodul unor constrangeri si promisiuni?

[fallen]

La predica de ieri am aflat 2 lucruri importante : ca Sfanta Liturghie e ste reconstituirea vietii Mantuitorului, proscomidia simbolizand nasterea Acestuia, iar iesirea cu Sfanta Evanghelie momentul cand a inceput sa propavaduiasca (si, desigur, Sfanta Jertfa, asta cred ca stie toata lumea).
Ni s-a mai spus de asemeni ca cuvantul Domnului ni-l pot transmite si invatatorii celorlalte confesiuni (martorii lui Iehova, mormonii, etc), dar ei sunt asemeni fariseilor din pericopa de duminica, cei care tineau sa respecte mai mult litera decat spiritul legii, pe cand in biserica noastra harul lui Dumnezeu este lucrator, cum a fost in cazul femeii garbove, care a fost tamaduita, asa putem fi si noi tamaduiti prin intermediul Sfintelor Taine, primind harul Domnului nostru Iisus Hristos.

[glykys]

La noi s-a spus ca ingenuncherea din cadrul Spovedaniei face trimitere şa garbovirea omului de pacate, iar ridicarea de la spovedanie la vindecarea si iertarea pacatelor. Asta nu stiam. Si ca omul trebuie sa fie pe placul Domnului, nu al omului.

Astazi am ascultat un fel de predica, in care parintele le spunea celor prezenti ca pentru a nu ramane singuri in ortodoxie, avem datoria sa ii invatam pe copii sa mearga in biserica, sa se impartaseasca, sa faca un parastas si o coliva si sa cante colinde romanesti.

[cristiboss56]

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu, Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfăţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta – şi nu are cum să fie cunoscut – oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creştinilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţimea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume – podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. Se întâmplă la fel (deşi într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat şi femeie, care le aduce durere şi nefericire nu numai lor amândurora, ci şi copiilor care s-ar naşte dintrînşii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe faţă: că Dumnezeul cel viu este Dum*nezeu gelos (Ieşire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra a nimic altceva pe lume decât numai şi numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui şi numai al Lui, în deplină credincioşie, şi o doreşte aceasta doar spre binele sufletului.
Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunăoa*ră, prin dragostea de trup omul îşi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe îşi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge să-şi facă idol din ceea ce iubeşte. Atunci el îndreaptă dra*gostea care este numai şi numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos şi mai puţin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu. Ori în ce ar crede şi ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu şi ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeţii numesc toată închinarea la idoli desfrânare şi spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).
Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face una cu idolii săi. În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubeşte omul mai mult, lucrul la care se gândeşte mereu, pe care şi-l doreşte, ajunge cu vremea să fie miezul fiinţei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint sau aur sau ţarini sau slavă sau putere. Aşa spune Scriptura: au umblat după idoli şi au ajuns netrebnici, au umblat dupa nimic si au ajuns nimic (IV Regi 17, 15). O singură iubire este mântuitoare, si aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoţire, neizvorâtoare din aceasta precum raza izvorăşte din soare, este blestem şi damnare.
Evanghelia de astăzi ne zugrăveşte în chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunată: cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credincioasă şi cum, prin oarba trădare şi necredinţă, cade şi se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.
Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca şi celelalte pilde ale lui Hristos, şi aceasta îmbrăţişează toată istoria omenească de la început până la sfârşit. Învăţaţii îşi dau multă osteneală să scrie tomuri măreţe şi anevoie de înţeles în care caută să explice istoria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai adesea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâşiind ţesătura, încâlcind ideile. Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune totul cât se poate de desluşit. Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om (Ioan 7, 46).
Împărăţia cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăţia cerurilor e bucurie, aşadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuşi, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15). Toată istoria, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunţii, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa şi până la sfârşitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunţi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai fericită clipă a omenirii în întregul ei şi a fiecărui suflet în parte.
Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia. Naţiei acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască şi să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie şi mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se şi foloseşte, în originalul Evangheliei, o formă de plural: “a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele aşteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu Iudeii, şi la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie şi viaţă; pentru Mirele care a venit la întreg neamul omenesc, la toate popoarele şi seminţiile lumii. Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât şi orbirea şi răutatea păcătoşilor, pentru că scris este: Intru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11). Aşadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care şi-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la naţia evreie. Ea însă L-a nesocotit, L-a dispreţuit, L-a lepădat.
Mai departe ne spune pilda: Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Mai întâi, pregătind ospăţul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeţi care să vestească apropierea sărbătorii şi să pregătească pe iudei întru primirea Mirelui Hristos. Aceştia sunt primii slujitori trimişi să adune pe nuntaşi. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Inaintemergătorul Ioan ca să strige şi să cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleşi, aşa şi acum, puţini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit să vină.
Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Alte slugi sunt apostolii şi cei împreună-lucrători cu dânşii. O vreme cei poftiţi au rămas încă iudeii. Domnul însuşi a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot aşa le-a poruncit dintru început: Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima şi slăvirea Sa. Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi înafara zidurilor Ierusalimului şi ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28,19). Dumnezeu a rămas credincios făgăduinţei Sale, evreii însă au călcat-o în picioare. Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui, şi s-a legat nelegiuit cu idolii şi dumnezeii mincinoşi de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.
Iată, am pregătit ospăţul meu. Ε gata tot ce trebuie pentru hrana şi întremarea sufletului. Adevărul hrăneşte sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogaţ osgăţ regesc. Biruinţă asupra duhurilor rele, asupra bolii şi a grijilor, biruinţă asupra firii, toate victoriile care hrănesc şi întremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le! Veniţi! Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zăceau închise în temniţa mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuşi a venit pe pământ, îngerii s-au pogorât, morţii s-au văzut vii, omul s-a înălţat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăţ! Masă îmbelşugată! Veniţi dar!
În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete întemniţate, orbite de întuneric, au săvârşit o crimă înfricoşată: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit răbdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceaţă şi bucurie.. . . .
( continuare )

[cristiboss56]

( continuare )

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei împătimite o cununie legiuita. Nu-i pasă ei de mirele logodit. Prea s-a obişnuit cu idolii ca s-o rupă acum cu aceştia. Idolul sufletului risipitor este: al unuia moşia, al altuia negoţul, al altuia oarece altceva. Ţarina înseamnă trupul cu patimile sale de ţărână, iar neguţătoria înseamnă lăcomia, averea, îmbogăţirea cu lucrurile stricăcioaşe ale lumii acesteia. S-a dus fiecare la idolul său, nici nu vor să audă de mire. Pe unii i-a supărat însăşi poftirea! Au prins pe slugile împărăteşti, le-au batjocorit şi le-au ucis. La fel, după Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru şi pe Ioan (4, 3), au ucis pe arhidiaconul Ştefan, pe Iacov şi pe mulţi alţii.
Şi auzind Împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. împăratul acesta nu-i altul decât Dumnezeu. Mânia Sa e cea mai de pe urmă; s-a sfârşit cu îndurarea şi acum e rândul dreptăţii. Oştile sale sunt armiile Romei, ucigaşii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul. Nemăsurată e răbdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai îngăduit pe ucigaşii Domnului, nu i-a lovit pe loc. După cum odinioară a luat Mântuitorul asupră-Şi un post de patruzeci de zile, aşa Ziditorul a luat asupră-Şi, după Golgota, un post al răbdării de patruzeci de ani. Nu S-a grăbit să pedepsească nelegiuirile oamenilor pe dată. Nimeni nu poate să spună: “Vezi, Dumnezeu e răzbunător, să ne răzbunăm dar şi noi!” Nu. Abia după patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele făptuite de fruntaşii lui. Să învăţăm şi noi a nu ne răzbuna pentru nedreptatea săvârşită asupra noastră, ci să aşteptăm îndreptarea nedreptăţitorilor până la marginea cea mai de pe urmă a răbdării. De ce numeşte Dumnezeu armatele romane: oştile sale? Pentru că le-a folosit ca să pedepsească prin ele decăzutul Său popor ales. La fel cum altădată a folosit armatele păgâne ale Asiriei, Egiptului şi Babilonului ca să-i pedepsească şi să-i trezeas*că pe israeliţi, aşa acum a folosit armatele păgâne ale Romei ca să aducă asupra acestei nerecunoscătoare naţii pedeapsa cea de apoi. Împăraţii romani Vespasian şi Titus au cucerit, unul după altul, Ierusalimul şi i-au dat foc, au ucis mare mulţime de evrei iar pe cei rămaşi i-au spulberat în cele patru zări ale lumii. Astfel s-au împlinit cuvânt cu cuvânt cele profeţite de Domnul în pilda nunţii fiului de împărat. Dar să vedem mai departe ce a făcut împăratul după ce i-a pedepsit pe iudei.
Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Săi celor noi. Nunta este gata. Adică: Lucrul Meu l-am săvârşit, totul este gata. Dar primii chemaţi n-au fost vrednici, şi de aceea nu au să vină. Ei se uită şi nu văd, şi deci nici nu se pot bucura; ascultă dar nu aud, şi deci nici nu pot să răspundă. Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinoşi ai trupului şi pe mamona avuţiilor şi de aceea au dispreţuit chemarea Mea. Robii în lanţuri a celor de jos şi-au ridicat mâna asupra Celui din înălţime.
Acum dar mergeţi la răspântiile drumurilor şi chemaţi pe cine veţi găsi. Israel e ca o vie îngradita care s-a arătat stearpă. Ieşiţi deci din vie în câmpiile fără gard ale păgânelor şi chemaţi-i pe aceştia. Israel e ca un heleşteu împrejmuit în care s-au oploşit ouă de şarpe; deschideţi dar zăgazurile şi plasele voastre aruncaţi-le în marea întregii omeniri. Israel e ca un strat de răsaduri în câmpul lui Dumnezeu, din care s-au luat mlădiţele şi s-au răsădit în ogorul omenirii întregi, iar răsadniţa a rămas stearpă; mergeţi dar şi semănaţi sămânţa cea bună în brazda a toată omenirea.
Acesta este înţelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19). Răspântiile drumurilor înseamnă lumea păgâna, unde se întretaie cărările abrupte, potecile năpădite de spini şi bolovănişurile în care sămânţa lui Dumnezeu e primejduită în orice clipă. Dumnezeu a văzut de această lume largă cu aceeaşi părintească grijă cu care a văzut şi de Israel, doar că într-alt chip. Pe Israel Îl călăuzea prin revelaţii, prin prooroci şi prin semne, iar pe celelalte neamuri le călăuzea prin darurile Sale: prin conştiinţă şi raţiune. Mulţi s-au mântuit între israeliţi: cei credincioşi şi ascultători. Şi mulţi între păgâni s-au mântuit şi ei: cei care au trăit potrivit conştiinţei şi raţiunii. Iar acum, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ si a fost lepădat de poporul Său, Dumnezeu a deschis larg tuturor una şi aceeaşi cale spre El.

[cristiboss56]

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nuntii cu oaspeţi. Este Biserica lui Dumnezeu pe pământ! Este Legământul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii în numele Fiului Său Iisus Hristos, care adună sub aripile Sale pe toţi copiii lui Dumnezeu, toate neamurile şi seminţiile pământului, toate limbile şi stările, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, seminţia dreptului Avraam cea nouă. Vechiul Israel a fost necredincios, a luat în deşert partea lui de popor ales în istorie, şi de aceea Dumnezeu a tăiat oamenilor o altă brazdă de mântuire: Noul Israel. Întorcându-se de către poporul evreiesc spre păgâni, apostolii Pavel şi Barnaba le-au spus celor dintâi: Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri (Fapte 13, 46). Astfel, precum începuse şi se împlinise prin Moise şi prin profeţi vechea alegere, a început prin apostoli şi urmaşii lor o nouă alegere, o nouă istorie, o nouă mântuire.
Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni şi cu răi, pentru că şi unii şi alţii au fost chemaţi. Biserica Vechiului Testament împărţea lumea în iudei şi neiudei, Biserica Noului Testament o împarte în buni şi în răi. Şi unii şi alţii, aşadar, sunt chemaţi, dar nu toţi cei ce intră prin botez în Biserică se vor mântui. Milostivul Dumnezeu îşi dezvăluie îndelunga-I răbdare în Biserica Noului Testament, precum şi în cel Vechi Şi-o arătase. Stăpânul cel înţelept le spune lucrătorilor să nu smulgă îndată neghina din holdă, ci s-o lase să crească laolaltă cu grâul până la seceriş. Şi peştii buni şi cei răi se prind în năvodul cel mare al Bisericii, dar numai după ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei răi. La porunca împărătească Evanghelistul Luca mai adaugă un cuvânt: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o buna zugrăvire a tuturor neamurilor de pe pământ înafară de dânşii. De fapt, toate popoarele şi seminţiile pământului erau în acea stare până când au cunoscut pe Hristos şi au stat la masa Lui cea îmbelşugată cu toate darurile pe care le-a dat, şi încă le mai dă lumii. Toţi suntem săraci fără Hristos, toţi suntem orbi, ologi, nevolnici. Numai El, Domnul, poate să ne înavuţească cu bogăţiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputinţele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună şi picioarele noastre în calea cea dreaptă. Numai El poate să ne deschidă ochii inimii şi să ne dea vederea vieţii ce ne aşteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârşit.
Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Ce este aceasta haină de nuntă? Haina de nuntă a sufletului este, mai întâi de toate, neprihănirea. Scrie Apostolul Pavel credincioşilor: V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Curăţia, neprihănirea feciorelnică, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe credincioşilor ce anume trebuie să poarte pe deasupra acestuia: Imbrăcaţi-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 12, 14). Iată veşmântul de nuntă al sufletului încununat cu Hristos Cel fără de moarte.
Între toate făpturile omeneşti, desăvârşirea neprihănirii a fost întruchipată de preasfânta, preacurata şi preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul său Domnului şi Mântuitorului nostru. Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăţie a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărţită, dăruită întreagă lui Hristos. Precum o fecioară curată are o singura iubire: pentru alesul ei, aşa şi inima care înţelege calea mântuirii are o singură iubire: pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nuntă, ţesută din aur curat. Neprihănirea şi dragostea rodesc întru toate celelalte virtuţi, pomenite sau nu de Apostol, şi mai cu seamă în fapte bune. Faptele bune sunt giuvaerurile care împodobesc haina purităţii, straiul de aur al dragostei.
[Sfântul Macarie, în scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune: "Prin straiul de nuntă înţelegem harul Sfântului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveşmânte într-acesta nu poate fi părtaş cereştii cununii, ospăţului duhovnicesc de nuntă."

[cristiboss56]

( continuare )

Intrând să-şi vadă oaspeţii, împăratul a zărit pe unul care nu avea haină de nuntă. “Prietene”, i-a spus împăratul. De ce? Întâi, ca să arate cât preţ pune pe om; apoi, pentru că El, Dumnezeu, este cu adevărat Prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de prietenia Lui. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14), a spus Domnul apostolilor Săi. O, negrăită îngăduinţă şi bunăvoinţă a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toată lumea, îi numeşte pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi! Dar numai dacă împlinesc poruncile Lui. Acest oaspete fără haină de nuntă călcase voia lui Dumnezeu, căci altminteri ar fi fost înveşmântat cum se cuvine. De ce atunci îl mai numeşte Dumnezeu “prietene”? Pentru că, fiind botezat, e ca unul dintre cei credincioşi, se numără în rândul acestora. Numindu-l: “prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios prieteniei Sale. Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu. El însă a tăcut. Ce să fi răspuns? Că n-a avut mijloace să-şi cumpere? Că nu cunoaşte croitoria? Ar fi fost în zadar. În Hristos, Dumnezeu a înzestrat fiecare oaspete cu haină de nuntă. Nu era nevoie decât ca omul să-şi scoata haina cea veche, murdară de păcate, şi să îmbrace haina mântuirii, haina ţesută cu aur, haina de nuntă. Dar, pentru că nu a făcut acest lucru, a rămas fără cuvânt.
Atunci împăratul a zis slugilor: legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dar acela îşi legase singur mâinile prin păcat, piciorele prin umblarea în calea nedreptăţii şi, în viaţă încă fiind, alesese întunericul în locul luminii, plânsul şi scrâşnirea dinţilor în locul veşnicei bucurii. Singur se osândise, iar Dumnezeu n-a făcut altceva decât să rostească judecata cea dreaptă. Nelegiuitul este prins în laţurile fărădelegilor lui (Pilde 5, 22). Prins şi legat de păcatele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă. Legarea mâinilor şi a picioarelor arată că acolo nu mai e loc de căinţă şi că omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui. Nu mai poate intra în împărăţie.
Şi Domnul termină marea pildă profetică spunând: Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Cuvântul acesta e şi pentru iudei şi pentru creştini. Puţini au fost aleşi dintre iudei, şi puţini sunt dintre creştini. Noi toţi cei botezaţi suntem poftiţi la masa împărătească, dar numai Dumnezeu singur ştie cine sunt aleşii. Vai celor dintre noi cărora Dumnezeu le va spune în priveliştea a toţi îngerii şi sfinţii: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? O, ce ruşine, ce ruşine fără scăpare! Ce ruină, ce ruină fără îndreptare! Cu adevărat Dumnezeu ne spune nouă aceste cuvinte acum, de câte ori ne apropiem de sfântul altar ca să primim împărtăşania şi să ne unim în duh cu Hristos: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Să ascultăm cu inima şi cu conştiinţa când ne apropiem de sfântul potir şi vom auzi această întrebare, această mustrare. O, să nu aducă după ele aceste cuvinte plânsul şi scrâşnirea dinţilor cea din întunericul de pe urmă care se aşterne când Dum*nezeu ni le va fi spus pentru ultima oară! Cine poate să ştie dacă nu cumva Dumnezeu ne-a spus astăzi cuvintele acestea pentru ultima oară în viaţa pământească? Cine poate şti dacă sufletul său nu se va găsi chiar în noaptea aceasta în strălucita adunare cerească de la masa împăratului, îmbrăcat în haina murdară a păcatului? Cine dintre muritori poate cunoaşte dacă ziua de astăzi nu va fi pentru el hotărâtoare în veşnicie? Celor doi tâlhari de pe cruce le-au fost de-ajuns câteva clipe. Unul a irosit aceste clipe şi s-a dus în întunericul cel mai dinafară, iar celalalt le-a folosit; s-a căit, L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu şi s-a rugat pentru mântuire: Pomeneşte-mă când vei veni întru împărăţia Ta (Luca 23, 42). Atunci a căzut de pe sufletul lui veşmântul cel vechi şi s-a îmbrăcat în haină de nuntă. Tâlharul care s-a căit s-a înfăţişat la masa Împăratului cu vrednicie de ales.
Să nu amânăm dar nici o clipă pocăinţa, pentru că fiecare clipă care trece poate să fie ultima în care suntem printre locuitorii acestui pământ. Să ne spălăm şi să ne curăţim sufletele măcar tot atât pe cât ne spălăm şi ne curăţim trupurile, care vor fi mâine hrană viermilor. Să le curăţăm prin lacrimi şi căinţă, să le spălăm cu post şi rugăciune, să le îmbrăcăm în haine ţesute din dragoste şi neprihănire, împodobite cu toată fapta cea buna şi mai ales cu iertare şi milă. Să facem puţinul pe care îl cere Dumnezeu de la noi, iar El va face restul.
Când un copil plânge pentru că s-a murdărit, mama îl spală, îl curăţă şi-l schimbă. O, cu cât mai milostiv este Tatăl nostru cel din ceruri decât oricare mamă de pe pământ! Cu adevărat, fiecare om are sufletul atât de murdar că niciodată n-ar putea, prin a sa strădanie, să-l cureţe şi să-l facă vrednic de-a sta înaintea lui Dumnezeu. Dar fiecare să-şi dea seama cât este de întinat; să-i pară rău din toată inima; să facă puţinul ce i se cere; şi, ceea ce-i lucrul de căpetenie, să ceară plângând de la Dumnezeu să fie curăţit cu foc şi cu duh. Dumnezeu aşteaptă plânsul copiilor Lui cu haina de nuntă pregătita în mâinile Sale; aşteaptă să-i curăţească, să-i spele, să-i lumineze, să-i ungă cu miresme şi să-i înveşmânte pe toţi cei ce-L cheamă. Slavă Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slavă cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.