Ateii si agnosticii sunt si ei oameni

[Ioan_Cezar]

De acord că necredinciosul ateu are căutările şi năzuinţele lui, inocenţa şi curăţia lui (atât cât pot fi ignoranţa şi minciuna de inocente şi curate). Dar uneori vrea să îşi impună lumea de valori, şi încă în mod insistent ori chiar violent (ceea ce de fapt fac şi credincioşii, uneori) iar alteori se pune zgomotos pe treabă instaurînd ordini noi şi propunînd lumi noi (de pildă o eră nouă a educaţiei, drepturi noi etc.).
Aşadar ateul nu e domnişoară de pension, nici bebeluş care ţopăie prin fâneaţă după furnicuţe şi fluturaşi, ci e activ şi pus pe realizări şi astfel e periculos atât pentru el cât şi pentru semeni. Mintea lui e un pistol pus între tâmple, a cărui ţeavă se orientează când spre înlăuntru când spre în afară... Dă-i puterea pe mână, dă-i destinele lumii (familiei, echipei de la serviciu, echipei de fotbal/rugby/polo, cartierului, ţării) şi, ce vei vedea oare? Nimic nou. Cam tot ce vedem deja de mii de ani - începe bine şi sfârşeşte prost.

Nu căuta aşadar ca, din prea multă compasiune şi înţelegere, din înclinaţia inimii spre iertare, să laşi lucrurile nespuse pe nume şi să favorizezi prin oareşce pasivitate şi decizie sentimentală, pericolul modului de a fi ateu. Dacă nu îl cunoşti, crede-mă că am fost ateu convins, ani mulţi. E greşit, e morbid, e periculos, e rău. Şi pe sine se omoară şi pe alţii îi ispiteşte să cadă...
Aici aş chema-o pe oiţa noastră cea cugetătoare să îţi dezvolte tema ei preferată cu gândirea profilactică. Zău că ar merita, altfel te şi văd cum vei mângâia dulce pe ateul militant care taman a terminat de ruinat o biserică sau vreo învăţătură de credinţă, cum vei lăuda şi blagoslovi căpşorul lui de căutător al "adevărului"....

Acuma însă, tre să recunosc că nici eu n-aş şti ce să fac altceva. E de plâns, de răbdat şi de făcut statornică rugăciune la Dumnezeu pentru orice frate căzut între spinii tâlhăriilor de tot soiul. Dar mai întâi pentru sine. Mai ales când ştii din experienţele personale cât sunt de nenorocite şi păgubitoare pentru suflet căderea şi înşelarea. Şi cât de mult pesemne că lucrează încă, la adânc, chiar în propriul suflet, unde i-ai închinat palat prin trândăvia de azi şi prin ignoranţa personală dintotdeauna...

Îţi mulţumesc, frate Cristian, că m-ai tras de mânecă...:) Io sunt mai debil aşa, mă fură repede gândurile şi imaginaţia, emoţiile şi celelalte, precum ştii. Bine că omul nu e singur şi că mai are fraţi de credinţă să îl mai ciupească atunci când iarăşi se-îndulceşte cu picoteala...
Doamne ajută!