Enciclica Patriarhilor Ortodocsi din 1848

[Grigorie]

[size=2]EPISTOLA ENCICLICA, CATRE ORTODOCSII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFANTA, SOBORNICEASCA SI APOSTOLEASCA
A celor patru Patriarhi ai Rasaritului, la anul 1848 de la Hristos.
Raspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Catre Rasariteni.[/size]

Tuturor celor de pretutindenea, in Duhul Sfant iubiti si doriti frati ai nostri, sfintitilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, si tuturor ortodocsilor, fii adevarati ai Bisericii Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, frateasca imbratisare in Duhul Sfant, si toate cele bune si de mantuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfanta si dumnezeiasca, a rascumpararii noastre, de catre toti asa neschimbata sa se vesteasca, si in veci asa curata sa se creada, precum au descoperit-o dumnezeiestilor si sfintilor sai Ucenici Mantuitorul nostru, Care pentru aceasta s’a desertat pe sine, chip de rob luand ( Filip. 2, 7 ), pogorandu-se din sanurile parintesti si dumnezeiesti; si, iarasi, mereu la fel precum aceia, facandu-se martori vazatori si auzitori, ca niste trambite puternice in toata lumea au rasunat-o – caci in tot pamantul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii graiurile lor ( Ps. 18, 4; Rom. 10, 18 ) ; si, in sfarsit, asa neatinsa, cum de obste ne-au invatat-o atatia si atat de mari de Dumnezeu purtatori Parinti ai Bisericii Sobornicesti, cei de la marginile pamantului, care aceleasi graiuri le-au repetat, si pana la noi in Sinoade si fiecare in parte au invatat. Ci precum odinioara in Eden incepatorul rautatii, vrajmasul cel intelegator al mantuirii oamenilor, luand cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a facut pe om calcator poruncii celei dumnezeieste incunostiintate, tot astfel, amagind pe multi din cand in cand si in Edenul cel intelegator, Biserica lui Dumnezeu, si unelte ale sale pe acestia facand, amestecand veninul ereziei in izvoarele cele limpezi ale invataturii ortodoxe, adapa pe multi nevinovati care vietuiesc fara paza, neluand seama la cele ce s’au auzit ( Evr. 2, 1 ) si cele vestite de Parintii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei si pururea la fel cu Dascalii cei de mai inainte; si socotind neindestulator spre mantuirea lor sufleteasca cuvantul cel grait si scris al Domnului si marturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmaresc nelegiuire noua si innoiri, ca la imbracaminte, si desfasoara in toate chipurile invatatura evanghelica cea de ei stricata.
2. De aici dar ereziile cele mult sfasiate si ingrozitoare, cu care Biserica Soborniceasca, primind chiar din scutecele ei toata armarea lui Dumnezeu, si apucand si sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu ( Efes. 6, 13...17 ) , nevoita a fost sa se razboiasca, si impotriva tuturor a biruit pana azi, si va birui in toti vecii, dupa toata lupta mai stralucita si mai puternica aratandu-se.
3. Ci din aceste erezii, unele au si pierit cu totul, altele se duc, altele s’au vestejit, altele si infloresc mai mult ori mai putin, fiind in putere pana in vremea intoarcerii lor la Credinta, altele iarasi rasar, ca sa-si mearga drumul lor de la nastere pana la pieire; ca jalnice cugetari si nascociri fiind, de oameni jalnici, trasnite cu anatema celor Sapte Sinoade a toata lumea, ca si ei se nimicesc, chiar de ar mai tine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Sobornicesti si Apostolesti, cea insufletita de Cuvantul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dainuie vesnic, dupa nemincinoasa fagaduinta Domnului: portile iadului nu o vor birui pe dansa (Mat. 16, 18); adica gurile necinstitorilor si ereticilor (dupa cum ne talcuiesc dumnezeiestii Parinti), oricat de cutezatoare, oricat de uimitoare, nu vor birui dreapta invatatura cea linistita si fara zarva. Dar oare ce este caci calea necinstitorilor sporeste ( Ierem. 12, 1 ) ? Cum de se falesc cei necredinciosi si se ridica precum cedrii Libanului ( Ps. 36, 35 ) , tulburand slujirea cea linistita a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusa, si Biserica, macar ca se si roaga zilnic ca sa lipseasca de la ea boldul acesta, acest inger al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul este tie harul meu, ca puterea mea in neputinta se savarseste ( 2 Cor. 12, 9 ) . Deci cu dulceata se va lauda mai mult in neputintele sale, ca sa locuiasca in ea puterea lui Hristos ( 2 Cor. 12, 9 ) , si cei lamuriti sa se faca aratati ( 1 Cor. 11, 19 ) .

[Grigorie]

4. Intre aceste erezii raspandite, pentru judecati pe care Dumnezeu le stie, pe o mare parte a pamantului, a fost candva arianismul, iar astazi este si Papistasia, dar si aceasta (ca si acela, care a pierit cu totul), desi este in putere acum, nu va birui pana in sfarsit, ci va trece si se va dobori, si in cer va rasuna glas mare: Doboratu-s-a ( Apoc. 12, 10 ) .

5. Parerea cea noua, cum ca "Duhul Sfant de la Tatal si de la Fiul purcede", este potrivnica lamuririi hotaratoare a Domnului nostru, data cu dinadinsul pentru aceasta ( Ioan 15, 26 ) : care de la Tatal purcede, si potrivnica marturisirii intregii Biserici Sobornicesti, dupa cum este incredintata de cele Sapte Sinoade a toata lumea, rostind: care de la Tatal purcede (Crez):

i. Fiindca inlatura unicitatea cauzei celei Una si felurimea originii Persoanelor dumnezeiesti ale Fericitei Treimi, amandoua acestea marturisite in Evanghelie.

ii. Fiindca aduce legaturi felurite si neasemenea intre ipostasurile cele de aceeasi putere si de aceeasi slujire vrednice, cat si contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindca arata ca fiind, asa-zicand, nedesavarsita, ba chiar intunecoasa si greu de priceput marturisirea de pana atunci a Bisericii Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca.

iv. Fiindca loveste pe Sfintii Parinti de la Sinodul Intai a toata lumea de la Niceea si de la Sinodul al Doilea a toata lumea de la Constantinopol, cum ca adica ar fi teologhisit nedesavarsit despre Fiul si Sfantul Duh, si ar fi trecut sub tacere insusirea deosebita a fiecareia dintre cele doua Persoane ale Dumnezeirii, macar ca era de trebuinta a fi lamurite toate insusirile lor dumnezeiesti impotriva arienilor si macedonienilor.

v. Fiindca batjocoreste pe Parintii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al saselea si al saptelea a toata lumea, care au vestit in lume desavarsit si intreg dumnezeiescul Crez, incat si cu infricosate afurisenii si cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scadere sau schimbare sau mutare, fie si cu o virgula, si lor insisi, si oricaror altora; ca si cum ar trebui a fi indreptat si adaugit, si prin urmare toata invatatura teologhiceasca a Parintilor Sobornicesti ar fi de schimbat, descoperindu-se parca noi insusiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.

vi. Fiindca s-a strecurat la inceput in Bisericile Apusului ca un lup in piele de oaie, adica nu cu insemnare de purcedere, dupa intelesul grecesc al Evangheliei si din Crez, ci cu insemnarea de trimitere, cum se apara Papa Martin fata de Maxim Marturisitorul si cum deslusea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindca arata o neinchipuita indrazneala, lucrand fara imputernicire, si cu silnicie masluieste Crezul insusi, care este mostenire de obste a Crestinatatii.

viii. Fiindca a adus atatea tulburari in Biserica cea linistita a lui Dumnezeu si a dezbinat neamurile.

ix. Fiindca a fost vestejita pe fata de la prima sa infatisare, de catre doi Papi de vesnica pomenire, Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea care, acesta din urma, in epistola catre sfantul Fotie, a pus in rand cu Iuda pe cei care au bagat-o intai in dumnezeiescul Crez.

x. Fiindca a fost osandita de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Rasaritului.

xi. Fiindca a fost lovita cu afurisenie, ca o innoire si adaugire a Crezului, la Soborul al optulea a toata lumea, adunat la Constantinopole pentru impacarea Bisericilor Rasaritene si Apusene.

xii. Fiindca odata intrata in Bisericile din Apus, fie a odraslit roade de rusine, fie a atras dupa sine curand si alte innoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mantuitorului nostru celor hotarat scrise in Evanghelie, si tinute pana la intrarea ei in Bisericile in care s-a furisat, precum: stropire in loc de botez, oprirea Sfantului Potir mirenilor, ridicarea uneia si aceleiasi paini frante, dar folosirea de ostii, azima in loc de paine, lasarea din Liturghii a binecuvantarii, a dumnezeiestii Chemari a Preasfantului Duh celui care sfinteste slujirea, si parasirea vechilor randuieli apostolice ale Bisericii Sobornicesti, oprind de pilda ungerea cu sfantul Mir si impartasirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezati; necasatorirea preotilor, infailibilitatea Papei si socotirea lui ca vicar al lui Hristos, si celelalte, inlaturand astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor si al intregii invataturi, pe care-l tinea vechea sfanta si ortodoxa Biserica a Romei, pe atunci madular preacinstit al Sfintei Biserici Sobornicesti si Apostolice.

xiii. Fiindca i-a impins pe teologii Apusului, aparatorii sai, neavand ei nici un temei in Scriptura ori la Parinti pentru a da chip placut gresitelor invataturi insiruite, nu numai la rastalmacirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Parintii Sfintei Biserici Sobornicesti, dar si la masluirea scrierilor sfinte si neatinse ale dumnezeiestilor Parinti, atat rasariteni cat si apuseni.

xiv. Fiindca s-a ivit ca un lucru strain, nemaiauzit si hulitor, chiar pentru celelalte obsti crestinesti bine cunoscute, care, mai inainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost inlaturate din Staulul sobornicesc.

xv. Fiindca inca nu a putut fi aparata catusi de putin din Scripturi, sau macar in chip rational de la Parinti, cu toata osardia si osteneala aparatorilor ei, in nici una din invinuirile insiruite. O asemenea parere poarta toate insemnele invataturii gresite ivite din firea si in insusirile ei. Ci orice invatatura gresita care atinge cugetarea Soborniceasca cu privire la Fericita Treime si la obarsiile dumnezeiesti, si chiar fiintarea Preasfantului Duh, este si se numeste erezie, si cei care cugeta astfel, eretici, dupa hotararea celui intre sfinti Damasius, Papa al Romei: "De va avea cineva dreapta socotinta pentru Tatal si Fiul, dar nu pentru Sfantul Duh, eretic este" (Marturisirea credintei sobornicesti trimisa de Papa Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, mergand pe urmele sfintilor Parinti, atat rasariteni cat si apuseni, a marturisit odinioara catre parintii nostri, si iarasi marturiseste astazi in sinod, ca noua parere mai sus aratata, cum ca Duhul Sfant de la Tatal si de la Fiul purcede, este in sine erezie, iar cei care o urmeaza, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotarare sobornica a Preasfantului Papa Damasius, iar sinoadele lor eretice, si orice partasie duhovniceasca in slujire a ortodocsilor fii ai Bisericii Sobornicesti cu unii ca aceia neingaduita, dupa cum intareste si Canonul al saptelea de la Sinodul al Treilea a toata lumea.

[Grigorie]

6. Aceasta erezie, care a impreunat cu sine si multa multime de innoiri, precum s-a aratat, s-a facut cunoscuta prin jumatatea veacului al saptelea, la inceput si tainuindu-se, si inca felurite insemnari avand in tinuturile apusene ale Europei, pana ce cu incetul, furisandu-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covarsit vechea Ortodoxie a acelor parti prin nepasarea Pastorilor de atunci, si cu sprijinul Domnitorilor, ducand la ratacire putin cate putin nu numai Bisericile pe atunci inca drept-slavitoare ale Spaniei, dar si pe cele germanice, galice si italice, a caror ortodoxie se vestea odinioara in toata lumea, si cu care adeseori se sfatuiau dumnezeiestii nostri Parinti Atanasie si Vasile cel pana la cer stralucitor, si a carora impreuna buna-intelegere si lucrare cu noi pana la Sinodul al Saptelea a toata lumea a pazit nevatamata invatatura Bisericii Sobornicesti si Apostolesti. Dar in urma, prin zavistia uratorului de bine, innoirile privitoare la teologhisirea cea sanatoasa si ortodoxa a Preasfantului Duh – a carui hulire nu se va ierta oamenilor nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie, dupa spusa Domnului ( Matei 12, 31-32 ) – si prin innoirile privitoare la dumnezeiestile Taine, si mai ales la Taina cea de-lume-mantuitoare a Botezului, ca si a dumnezeiestii Impartasanii si a Preotiei, ca niste fapturi ingrozitoare una dupre alta urmand, au pus stapanire si peste insasi Roma cea veche; de unde, luand intarire in Biserica, au primit, spre a se deosebi, si numele de Papistasie. Caci macar ca la inceput unii dintre episcopii ei, numiti si Papi, s-au rostit in chip sobornicesc impotriva innoirii, precum Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea, asa cum am mai spus, vestejind-o pe fata in toata lumea, unul prin acele table de argint, iar celalalt prin epistola sa catre sfantul Fotie la Sinodul al Optulea a toata lumea (Constantinopol 879-880 ) si prin cea catre Sfendopulcrie, prin mana lui Metodie, episcopul Moraviei – cei mai multi dintre urmasii lor, momiti de privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dansii din erezie in apasarea Bisericilor lui Dumnezeu, si gasind in ele mult folos lumesc si "castig mult", inchipuind o carmuire monarhica in Biserica cea Soborniceasca si o singura-stapanire al darurilor Sfantului Duh, nu numai ca au schimbat dupa voie credinta cea veche, despartindu-se prin aratatele innoiri de vechea si primita ocarmuire crestineasca, ci s-au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne incredinteaza istoria cea adevarata, ca sa momeasca de la Ortodoxie la apostazia lor si celelalte patru Patriarhii, si astfel sa robeasca voilor si poruncilor oamenilor Biserica cea Soborniceasca.

7. Cei de fericita pomenire Inaintasi si Parinti ai nostri de atunci, intru impreuna-osteneala si sfatuire, vazand calcata in picioare evanghelica invatatura stramoseasca, si vesmantul cel de sus tesut al Mantuitorului nostru sfasiat de nelegiuite maini, miscati de parinteasca si frateasca dragoste au plans pierderea atator crestini pentru care a murit Hristos, lucrand cu multa osardie si iubitoare straduinta, si in sinoade si indeosebi, pentru ca, izbavind invatatura drept-slavitoare a sfintei Biserici Sobornicesti, sa coasa impreuna la loc, de vor putea, ceea ce s-a sfasiat; si ca doctori incercati au chibzuit laolalta pentru mantuirea madularului suferind, indurand multe suparari si dispret si prigoniri, numai ca sa nu se desparta in bucati trupul lui Hristos, numai ca sa nu se calce in picioare hotararile dumnezeiestilor si preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasa ne-a incredintat de neinduplecata staruinta apuseana in ratacire. Acesti barbati de fericita amintire au dovedit cu adevarat in aceasta privinta adevarul vorbelor celui intru sfinti Parintelui nostru Vasile, cel pana la cer stralucitor, cand zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, si indeosebi despre Papa: Care nu cunosc adevarul, nici sufera sa-l invete, certandu-se cu cei care vor sa le vesteasca adevarul, insisi intarindu-se in erezia lor (Epistola catre Eusebie al Samosatei). Si astfel, cunoscand neindreptarea lor dupa intaia si a doua certare frateasca, lasandu-i in pace si ocolindu-i, i-au lasat la mintea lor cea indaratnica (caci mai bun este razboiul, decat pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel intre sfinti Parintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s-a mai aflat nici un fel de partasie duhovniceasca intre noi si ei; caci aceia cu mainile lor au adancit prapastia dintre ei si Ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papistasia nu a incetat a tulbura Biserica cea linistita a lui Dumnezeu, ci trimitand pretutindenea asa-numiti propovaduitori, negutatori de suflete, inconjura uscatul si marea ca sa faca un prozelit, sa insele pe vreunul dintre ortodocsi, sa strice invatatura Domnului nostru, sa masluiasca prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credinte, sa arate de prisos Botezul cel lasat de Dumnezeu, nefolositoare impartasirea cu Paharul Legamantului, si cate altele nenumarate, insuflate de dracul innoirii atotindraznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc si Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stapanire. Fericitii nostri inaintasi si parinti, in evlavia lor, desi incercati si prigoniti in multe feluri si in multe chipuri, dinauntru si dinafara, pe fata si in ascuns de catre Papistasie, increzandu-se in Domnul, au izbutit a izbavi si a ne invata si pe noi aceasta nepretuita mostenire a parintilor nostri, pe care si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoara de mult pret generatiilor ce vor veni, pana la sfarsitul veacului. Dar nu inceteaza pana astazi, si nu vor inceta pentru aceasta Papistasii, a lovi dupa obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnica mustrare vie inaintea ochilor, ca unor lepadati de credinta lor cea stramoseasca. De ar fi dat Dumnezeu sa indrepte ei acele loviri impotriva ereziei care a navalit asupra Apusului si a pus stapanire pe el! Cine se indoieste ca, daca osardia lor in nimicirea Ortodoxiei s-ar fi intrebuintat cumva in nimicirea ereziei si a innoirilor, dupa sfaturile cele lui Dumnezeu placute ale lui Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea, cei din urma Papi ortodocsi de fericita pomenire, de mult nu ar mai fi ramas nici urma din ea pe lume, si am putea acum sa spunem acelasi, dupa fagaduinta apostolica! Dar osardia urmasilor lor nu a fost in apararea Credintei Ortodoxe, precum osardia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum intre cei fericiti.

[PadreCory]

Credeti ca azi BOR ar semna un Document cu acelasi continut?

[Grigorie]

9. Intr-o oarecare masura silniciile personale ale Papilor din urma incetasera, si nu mai erau decat cele ale propovaduitorilor lor; de curand insa Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistola Enciclica Catre Rasariteni, avand douasprezece file in talmacirea greceasca, pe care trimisii sai au raspandit-o ca pe o molima venita din afara inauntrul Turmei noastre Ortodoxe. In aceasta Enciclica el se adreseaza acelora ce in felurite vremuri si in felurite obsti crestinesti au apostaziat si au trecut la Papistasie (greco-catolicii), fiindu-i deci prielnici, dar se indreapta cu dinadinsul si catre ortodocsi, fie direct, fie nenumindu-i; si pomenind pe dumnezeiestii si sfintii nostri Parinti ( fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; si filele 17 si 23 ), ii defaima in chip vadit pe acestia, cat si pe noi, mostenitorii si urmasii lor: pe ei ca ascultand, zice-se, de poruncile papistasesti si de hotararile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii Sobornicesti; iar pe noi ca pe niste neascultatori de pildele acelora si, prin urmare, defaimandu-ne fata de Turma noastra cea de Dumnezeu incredintata, ca pe niste despartiti de Parintii nostri si nepurtatori de grija pentru datoriile noastre cele sfinte si pentru mantuirea sufleteasca a fiilor nostri duhovnicesti. Si hrapind ca pe o mosie a sa Biserica cea Soborniceasca a lui Hristos, fiindca tine, precum se lauda, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieste sa amageasca astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegand drept temei al oricarei invataturi teologhicesti aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): "nici ca se afla vreo pricina sa va impotriviti intoarcerii la adevarata Biserica si la partasia cu acest sfant Scaun al nostru."

10. Neindoielnic, oricare din fratii si fiii nostri in Hristos, care cu evlavie a fost crescut si invatat, cu bagare de seama si cu intelepciunea cea data lui de Dumnezeu citind, va socoti ca si vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca si ale schismaticilor sai inaintasi, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), si de bunavoire, ci cuvinte de amagire si viclesug, tintind insusi a se mari pe sine, dupa obiceiul inaintasilor lui cei potrivnici soborniciei. De aceea si suntem incredintati ca, asa cum nu s-au inselat pana azi, ortodocsii nu se vor insela nici de acum inainte; caci adevarat este cuvantul Domnului nostru ( Ioan 10, 5 ) : Dupa cel strain nu merg, ci fug de la dansul, ca nu cunosc glasul strainilor.

11. Cu toate acestea, am socotit ca pe a noastra parinteasca si frateasca trebuinta, si ca pe o sfanta datorie, sa va intarim prin cea de fata incunostiintare in Ortodoxia care din stramosi o tineti, si sa aratam totodata in treacat netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care in chip vadit el insusi il cunoaste. Caci nu cu marturisirea sa apostolica isi impodobeste Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileste a-si temelui stapanirea, iar de la stapanire marturisirea sa. Dar adevarul sta chiar dimpotriva. Nu numai ca Scaunul Romei se socoteste a fi fost cinstit de catre Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru marturisit de Sfanta Scriptura, adica Antiohia, a carei Biserica este de aceea marturisita de Sfantul Vasilie ( Epist. 48 catre Atanasie cel Mare ) ca fiind "cea mai insemnata intre toate Bisericile din lume", ba inca mai mult, Sinodul al Doilea a toata lumea, scriind catre un Sinod al Apusenilor (preacinstitilor si cucernicilor frati si impreuna-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian si ceilalti) marturiseste, zicand: "Biserica cea preaveche si intru adevar Apostoleasca a Antiohiei Siriei, in care pentru intaia data s-a intrebuintat cinstitul nume al crestinilor", nici aceasta, zicem, Biserica Apostoleasca a Antiohiei, nu a avut vreodata dreptul de a nu fi judecata cu Sfanta Scriptura si cu hotararile sobornicesti, macar ca este una care intr-adevar se poate mandri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Insusi Fericitul Petru in persoana a fost judecat inaintea tuturor dupa adevarul Evangheliei ( Galat. 2, 14 ) si a fost aflat, dupa marturia Scripturii, vinovat si nu drept umbland. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se lauda si se semetesc numai cu tinerea Scaunului sau, asa de maret in ochii lor? Ba inca marele Vasile, cel pana la cer stralucitor, a toata lumea dascal al Ortodoxiei in Biserica cea Soborniceasca, la care si episcopii Romei sunt nevoiti a ne trimite ( fila 8, r. 31 ) , lamurit si deslusit ne-a aratat mai sus ce pretuire se cade a avea pentru judecatile nepatrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevarul, nici sufera sa-l invete, certandu-se cu cei care vor sa le vesteasca adevarul, insisi intarindu-se in erezia lor. Astfel ca insisi acei sfinti Parinti ai nostri, pe care admirandu-i pe drept, ca pe niste luminatori si invatatori chiar ai Apusului, ni-i insiruie Sanctitatea Sa, si ne sfatuieste (fila 8) sa urmam lor, ne invata sa nu judecam Ortodoxia dupa sfantul Scaun, ci Scaunul insusi si pe cel de pe Scaun sa-l judecam dupa dumnezeiestile Scripturi si hotararile si randuielile Sinoadelor, si dupa Credinta cea propovaduita, adica dupa Ortodoxia invataturii celei de totdeauna. Asa au judecat si au osandit in Sinod Parintii nostri si pe Honorie, Papa al Romei, si pe Dioscur, Papa al Alexandriei, si pe Macedonie si Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolelui, si pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, si pe ceilalti. Caci daca si uraciunea pustiirii a sezut in locul cel sfant, dupa marturia Scripturilor ( Daniil 9, 27; Mat. 24, 15 ) , de ce nu si innoirea si erezia pe Scaun Sfant? Si de aici se arata dintr-o privire zadarnicia si slabiciunea si a celorlalte stradanii ( fila 8, r. 9, 11, 14 ) in folosul puterii tiranicesti a Episcopului Romei. Caci daca Biserica lui Hristos nu s-ar fi intemeiat pe piatra cea neclatinata a marturisirii lui Petru: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu ( Mat. 16, 16 ) (care era raspunsul de obste din partea Apostolilor, intrebati fiind: Dar voi cine ziceti ca sunt? – Mat. 16, 15, cum ne talcuiesc noua dumnezeiestii Parinti rasariteni si apuseni), pe subreda temelie s-ar fi intemeiat chiar insusi pe Chefa, darmite pe Papa, care dupa ce s-a facut stapan pe cheile Imparatiei Cerurilor, le-a chivernisit asa precum bine se vadeste din istorie. Dar si insemnarea intreitului Paste oile mele, dumnezeiestii nostri Parinti cu un glas invata ca nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalti Apostoli, si cu atat mai putin al urmasilor lui, ci simpla reasezare a lui in apostolatul din care cazuse prin intreita lepadare. Dumnezeiescul Petru insusi se arata a primi astfel intelesul intreitei intrebari a Domnului Ma iubesti? si mai mult, si decat acestia ( Ioan 21, 16 ) . Caci aducandu-si aminte de cuvintele: Daca toti se vor sminti intru tine, eu niciodata nu ma voi sminti ( Mat. 26, 33 ) , s-a mahnit caci a zis lui a treia oara: Ma iubesti? Dar urmasii lui iau zicerea in chip prielnic, in intelesul cel foarte placut lor.

[Grigorie]

12. Dar, zice Sanctitatea Sa ( fila 8, r. 12 ), Domnul a spus lui Petru ( Luca 22, 32 ) : Eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta ta; si tu oarecand intorcandu-te, intareste pe fratii tai. Rugaciunea Domnului nostru s-a facut pentru cuvantul ca satana incercase sa tulbure credinta tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a ingaduit numai pentru Petru, si aceasta mai cu seama pentru ca graise cuvinte de iubire de sine si se indreptatea pe sine mai presus de ceilalti ( Mat. 26, 33 ) : Daca toti se vor sminti intru tine, eu niciodata nu ma voi sminti. Dar aceasta ingaduinta a fost trecatoare. A inceput a se blestema si a se jura ca: Nu stiu pe omul acesta. Iata cat de slaba este firea omeneasca lasata in voia ei. Duhul este osarduitor, dar trupul neputincios ( Mat. 26, 41 ) . Trecatoare, am zis, pentru ca, venindu-si iarasi in sine, prin intoarcerea in pocainta, sa intareasca si mai mult pe fratii sai in Acela pentru Care ei nici si-au calcat juramantul, nici s-au lepadat. O, intelepte judecati ale lui Dumnezeu! Cat de dumnezeiasca si tainica a fost cea din urma noapte pe pamant a Mantuitorului nostru! Ci credem ca Cina cea sfanta se savarseste si astazi in fiecare zi – aceasta faceti intru pomenirea mea ( Luca 22, 19 ) . Si de cate ori veti manca painea aceasta, si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni ( 1 Cor. 11, 26 ) . Dragostea frateasca, cea cu atata grija poruncita noua de catre Invatatorul nostru de obste, zicand: Intru aceasta vor cunoaste toti ca ai mei ucenici sunteti, de veti avea dragoste intre voi ( Ioan 13, 35 ) , al careia zapis si pecete Papii le-au sfasiat primii, aparand si primind eretice innoiri, potrivnice celor binevestite noua si intarite de catre Dascalii si Parintii nostri de obste, insasi aceasta dragoste, zicem, lucreaza si astazi cu tarie in sufletul popoarelor crestine si indeosebi al celor ce le carmuiesc. Caci marturisim cu tarie in fata lui Dumnezeu si a oamenilor ca rugaciunea Mantuitorului nostru ( fila 7, r. 43 ) catre Dumnezeu si Tatal Sau pentru dragostea de obste si unirea crestinilor in Una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, in care si credem, ca sa fie una, precum noi una suntem ( Ioan 17, 22 ) , lucreaza si in noi nu mai putin decat in Sanctitatea Sa, si aici dorinta si osardia noastra frateasca intalnesc pe ale Sanctitatii Sale, cu aceasta singura deosebire, ca in noi lucreaza sub cuvant de a se pastra intreg si neatins dumnezeiescul Crez cel neprihanit si desavarsit al Credintei Crestinesti, dupa glasuirea evanghelica si hotararile celor Sapte Sfinte Sinoade a toata lumea, si dupa invatatura Bisericii Sobornicesti celei de totdeauna; iar in Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea si intarirea stapanirii si dregatoriei celor care sed pe Scaunul Apostolic si a noii lor invataturi. Iata in scurt capitolul intregii deosebiri si neintelegeri dintre noi si aceia, si zidul cel din mijloc al despartirii, care nadajduim ca, prin impreuna-lucrarea vestitei intelepciuni a Sanctitatii Sale, se va ridica din mijloc in zilele noastre, dupa cum ne-a fagaduit Dumnezeu ( Ioan 10, 16 ) : Si alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea mi se cade a le aduce, si glasul meu vor auzi.
Fie spusa acum si cea de-a treia. Caci de socotim, dupa cuvintele Sanctitatii Sale, ca rugaciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea sa se lepede si sa-si calce juramantul, ar fi ramas legata si unita cu Scaunul lui Petru, si ca ar trece in putere catre cei ce sed in timp pe el, desi, cum s-a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne intari in aceasta parere (dupa cum aflam din pilda Fericitului Petru insusi, din Scriptura, inca si dupa pogorarea Sfantului Duh), ne incredintam totusi din cuvintele Domnului nostru ca va veni vremea cand aceasta dumnezeiasca rugaciune, cea pentru lepadarea lui Petru, ca sa nu piara pana in sfarsit credinta lui, va lucra si asupra vreunuia dintre urmasii Scaunului sau, care va si plange cu amar precum acela, si intorcandu-se oarecand, ne va intari si mai mult pe noi, fratii lui, in Marturisirea Ortodoxa care din stramosi o tinem. Si dea Dumnezeu ca acest adevarat urmas al lui Petru sa fie Sanctitatea Sa! Si ce oare ne impiedica sa adaugam la aceasta umila rugaminte a noastra si curatul nostru Sfat din inima in numele Sfintei Biserici Sobornicesti? Nu indraznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile sa se faca "fara nici o zabava", ci zicem fara graba, cu multa chibzuinta, si inca, de va fi trebuinta, cu sfatul Episcopilor, Teologilor si Dascalilor celor mai intelepti, mai evlaviosi, mai iubitori de adevar si nepartinitori, de care destui au astazi, dupa dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.

13. Zice Sanctitatea Sa ca Episcopul de Lugdunum, Sfantul Irineu, scrie in lauda Bisericii Romane: Toata Biserica, adica credinciosii de pretutindenea, sunt indatorati a se duce catre aceasta Biserica, din pricina intaietatii ei, Biserica in care s-a tinut intru totul de catre credinciosii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Desi acest sfant zice cu totul altceva decat cred cei de la Vatican, le lasam intelesul si talcuirea cea dupa bunul lor plac si zicem: Cine tagaduieste ca vechea Biserica Romana era Apostolica si Ortodoxa? Ci nimeni intre noi nu va pregeta a o numi si pilda de Ortodoxie. Inca vom si adaugi, spre mai marea ei lauda, si locul de la istoricul Sozomen ( Ist. Bis. III, 12 ) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul in care, pana la un timp, a putut a-si pazi Ortodoxia ce-i laudam: "Caci indeobste Biserica cea din tot Apusul, curat carmuindu-se de dogmele Parintilor, a fost ferita de cearta si de ratacirile ei". Oare cine dintre Parinti sau dintre noi insine ar fi tagaduit intaietatea ei canonica in insiruirea Ierarhiei, atata vreme cat s-a carmuit curat de dogmele Parintilor, tinandu-se de limpedea randuiala a Scripturii si a Sfintelor Sinoade? Acum insa nu mai aflam pastrata in ea nici dogma Fericitei Treimi, dupa Crezul dumnezeiestilor Parinti adunati intai la Niceea si al doilea la Constantinopol, care l-au marturisit si intarit celelalte cinci Sinoade a toata lumea, si sub atatea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie si cu o cirta, ca pe unii ce s-ar face nimicitorii lui; nici aflam forma cea apostoleasca a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taina savarsitor asupra sfintelor, ci vedem in ea si dumnezeiescul Pahar socotit – sa nu fie! – ca o bautura de prisos, si altele multe, necunoscute nu doar sfintilor nostri Parinti, care au fost totdeauna sobornicesc si negreselnic canon si dreptar al Ortodoxiei, precum si Sanctitatea Sa invata, cinstind adevarul (Fila 6), dar si vechilor sfinti Parinti ai Apusului. Dar inca si aceasta intaietate, pentru care se lupta acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au facut si inaintasii sai, s-a preschimbat dintr-un semn fratesc si privilegiu ierarhic, in stapaneasca hegemonie. Ce trebuie dar sa credem despre predaniile ei nescrise, daca cele scrise au suferit asa prefacere si schimbare in rau? Sau cine este atat de indraznet si de increzator in vrednicia Scaunului Apostolic, incat sa cuteze a zice ca de ar trai din nou cel intru sfinti Parintele nostru Irineu si ar vedea-o astazi rupta de vechea si cea dintru inceput invatatura apostoleasca in atatea dintre cele mai de capetenie si sobornicesti hotarari ale Crestinatatii, nu s-ar impotrivi el cel dintai la innoirile si la cele de sine asezaminte ale Bisericii Romane celei pe drept laudate atunci, ca una ce se carmuieste curat de dogmele Parintilor? Daca ar vedea, de pilda, cum Biserica Romana nu numai ca inlatura din canonul ei liturgic, dupa insuflarea scolasticilor, stravechea si apostolica chemare a Duhului celui de taina Sfintitor, si ca stramba slujba in chip vrednic de plans in partea ei cea mai de capetenie, dar si sarguieste cu indaratnicie ca sa o scoata si din Liturghia celorlalte Obsti Crestinesti – cu defaimare graind Sanctitatea Sa despre aceasta, in chip asa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se lauda, ca "s-a strecurat dupa schisma" (fila 11, r. 11) – cate n-ar zice despre aceasta innoire dumnezeiescul Parinte? El care ne incredinteaza (Cartea a IV-a, cap. 34) ca "painea cea din pamant, primind si poftirea lui Dumnezeu, nu mai este painea de obste" s.c.l., intelegand prin "poftire" (εκκλησις) chemarea (επικλησις). Faptul ca Irineu crede ca prin ea se savarseste Taina Jertfei este insemnat in chip deosebit chiar si de catre Franciscus Feu-Ardentius, din cinul calugarilor papistasi zisi Minoriti, care la 1639 a scos scrierile sfantului cu scolii, si care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) ca Irineu invata "ca painea si Paharul amestecat, prin cuvintele chemarii se fac adevaratul Trup si Sange al lui Hristos". Iar de ar auzi despre vicariatul si dreptul de eretocrit a Papei, cate nu ar zice el, care si pentru o mica si aproape neinsemnata pricina pentru praznuirea Pastilor ( Eusebie, Ist. Bis. V, 26 ) , s-a impotrivit cu asa cutezare si biruinta silniciei Papei Victor in Biserica cea sloboda a lui Hristos? Astfel ca chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru intaietatea Bisericii Romane arata ca vrednicia ei nu este una stapaneasca, si nici de plangere, cum n-a avut-o vreodata nici insusi Fericitul Petru, ci un privilegiu fratesc in Biserica Soborniceasca si o cinstire aratata Papilor pentru faima si intaietatea Cetatii. Tot asa si Sinodul al IV-lea a toata lumea – pentru a pastra insiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceste asezata de Sinodul al III-lea a toata lumea ( Can. 8 ) , urmand Sinodului al II-lea a toata lumea ( Can. 3 ) , care si el urma celui Dintai ( Can. 6 ) , ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a aratat in acest chip temeiul acesteia: "Parintii dupa dreptate i-au dat intaietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru ca Cetatea aceea era cetate imparateasca" ( Can. 28 ) , nespunand nimic despre singura stapanire a Papei asupra apostoliei lui Petru, si inca mai putin despre vicariatul Episcopilor Romei si despre Pastoria universala. Iar o asemenea tacere adanca asupra unor asa de mari privilegii – si nu numai aceasta, ci si temeiul aratat al intaietatii, adica nu Paste oile mele, nici Pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei si insusirea de Cetate Imparateasca, si acestea nu de la Domnul, ci de la Parinti – va parea, suntem incredintati, lucru greu de inteles Sanctitatii Sale, care cugeta altfel despre intaietatea sa ( fila 8, r. 16 ) , cu-atat mai mult cu cat el insusi, cum vom vedea, tine in mare cinste sus-zisa marturie a Sinodului al IV-lea a toata lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului sau, si cu cat Sfantul Grigorie Dialogul, numit si cel Mare ( Cartea I, Ep. 25 ) , obisnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toata lumea] ca fiind cele patru Evanghelii si piatra cu patru fete, pe care s-a zidit Biserica Soborniceasca.

14. Zice Sanctitatea Sa ( fila 10, r. 12 ) ca certandu-se Corintenii, au facut aratare catre Clement, Papa al Romei, care judecand pricina, le-a scris, iar ei asa de mult au imbratisat hotararea lui, incat o citeau si in Biserici. Dar aceasta este prea slaba intarire a stapaniei papistasesti in casa lui Dumnezeu. Caci atunci, fiind Roma miezul ocarmuirii si Cetate de scaun, in care salasluiau imparatii, se cadea ca orice pricina de oarecare insemnatate, cum arata istoria a fi fost cea a Corintenilor, sa se hotarasca acolo, mai ales cand una din partile aflate in neintelegere cerea ajutor din afara, cum se intampla si pana astazi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, in pricini neobisnuite si cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindca este in cetatea de scaun a Imparatiei, si inca pentru sobornicele sale intaietati. Si daca impreuna-lucrarea frateasca va indrepta cea ce este de indreptat, bine! Dar de nu, se vesteste lucrul si Carmuirii, dupa randuiala. Dar aceasta intelegere frateasca in credinta Crestineasca nu se negutatoreste prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta raspunsul nostru si pentru pildele de frateasca si cuvenita sprijinire a intaietatii Episcopilor Romei, Iuliu si Inochentie, aratate de sfintii Atanasie cel Mare si Ioan Gura de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa ( fila 9 r. 6, 17 ) , pentru care urmasii acelora cauta acum a ne rasplati prin masluirea dumnezeiescului Crez, desi Iuliu insusi s-a pornit atunci impotriva unora pentru ca "tulbura Bisericile, nestaruind in invatatura de la Niceea" ( Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7 ) , amenintandu-i cu scoaterea din Biserica "de nu vor inceta cu innoirile."
Trebuie inca spus in pricina Corintenilor, ca fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat si cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, catre care si se cadea sa se indrepte in chip canonic. Nu vedem dar in acestea nimic neobisnuit, nici vreo dovada a puterii tiranice a Papei in Biserica cea sloboda a lui Dumnezeu.

[Grigorie]

15. Ci zice, in sfarsit, Sanctitatea Sa ( pag. 9, r. 20 ) , ca Sinodul al Patrulea a toata lumea (pe care din greseala, fireste, il muta de la Calcedon la Cartagina), a strigat dupa citirea epistolei Papei Leon I: "Petru a vorbit astfel prin Leon." Lucrul este adevarat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie sa treaca cu vederea cum si dupa ce fel de cercetare au strigat Parintii nostri ceea ce au strigat in lauda lui Leon. Ci intrucat Sanctitatea Sa, cautand poate a nu inmulti cuvantul, pare a fi lasat afara acest preafolositor lucru, care arata in chip vadit cu cat sta mai presus Sinodul a Toata Lumea nu numai decat Papa, ci inca si decat oricare Sinod al lui, iata vom arata noi catre toti faptul asa cum a fost. Din cei peste sase sute de Parinti adunati la Sinodul de la Calcedon, aproape doua sute, cei mai invatati dintre dansii, au fost insarcinati de Sinod a cerceta si dupa grai si dupa inteles sus-pomenita Epistola a lui Leon; si nu numai atat, ci inca sa dea in scris si sub iscalitura judecata lor asupra ei, de este ori nu ortodoxa. Cele aproape doua sute de judecati si hotarari asupra Epistolei se gasesc indeosebi in adunarea a patra a numitului sfant Sinod, cu vorbiri de felul acesta:
"[i]Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfantului Leon, Arhiepiscop al Romei celei Imparatesti, se potriveste celor hotarate de catre cei trei sute optsprezece sfinti Parinti de la Niceea si cei o suta cincizeci de la Constantinopol, Noua Roma, si cu credinta infatisata la Efes de preasfintitul Episcop Chiril. Si am iscalit dedesubt.[i]"
Si iarasi:
"Theodorit, preacucernicul Episcop al Chirului: Epistolia preasfintitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotriva cu credinta statornicita la Niceea de catre sfintii si fericitii Parinti, si cu Crezul infatisat la Constantinopole de catre cei o suta cincizeci, si cu epistolele fericitului Chiril. Si primind sus-numita epistola, am iscalit dedesubt."
Si asa toti la rand marturisesc: "Epistola se potriveste", "Epistola este intocmai", "Epistola este pe potriva intelesului" si celelalte. Dupa atat de multa si asa de aspra cercetare a asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai inainte, si dupa deplina incredintare asupra dreptei asezari a intelesului sau, si nu doar ca era Epistola Papei, au scos, fara nici o pizmuire, aceasta strigare preavestita, cu care si Sanctitatea Sa acum laudandu-se, se mandreste. Dar daca si Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea si intr-un glas cu cele Sapte Sfinte Sinoade a toata lumea de mai inainte, in loc sa se laude cu evlavia inaintasilor sai, cea vestita de inaintasii si Parintii nostri intr-un Sinod a toata lumea, s-ar fi putut lauda pe drept cu propria ortodoxie, vestind adica ale sale bunatati in locul cinstirilor stramosesti. Fie dar incredintat Sanctitatea Sa ca inca si acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetandu-le si cercandu-le doua sute de parinti, le-ar afla intr-un gand si asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi si de la noi pacatosii astazi nu numai "Petru a grait astfel", si orice alta cuvenita cinstire, dar si: "Sarutata fie sfanta mana care a sters lacrimile Bisericii Sobornicesti."

[PadreCory]

Vad ca nu mi-ati raspuns la intrebare.

[Grigorie]

16. Si suntem cu totul indreptatiti a astepta de la chibzuita prevedere a Sanctitatii Sale un lucru asa vrednic de adevaratul urmas al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca si al lui Leon al III-lea, care pentru paza credintei ortodoxe a sapat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fara innoire – lucru ce va uni iarasi Bisericile Apusului cu Sfanta Biserica Soborniceasca, in care sunt inca goale si gata de primire si Scaunul de intai-statator canonic al Sanctitatii Sale, si celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Caci Biserica cea Soborniceasca, asteptand in tot chipul intoarcerea Pastorilor ce au apostaziat impreuna cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost in chip neincuviintat pusi in dregatorie prin lucrarea celorlalti, trecandu-se astfel cu vederea Preotia. Ci noi asteptam "cuvant de mangaiere", nadajduind ca acesta, dupa cum scria Sfantul Vasile catre Sfantul Ambrozie, Episcopul Mediolanului ( Epistola 55 ) , "sa calce din nou pe vechile urme ale Parintilor". Incat nu fara mare uimire am citit numita epistola Enciclica adresata Rasaritenilor, in care cu nemangaiata durere sufleteasca vedem si pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuinta, graind ca si inaintasii sai in schisma cuvinte ce pun asupra noastra stricarea curatului si sfantul nostru Crez, pecetluit de cele Sapte Sinoade a toata lumea, cat si vatamarea sfintelor Liturghii, cand numai cereasca lor tesatura, si numele celor care le-au intocmit, si chipul preacinstitei vechimi, si intarirea data lor de Sinodul al Saptelea a toata lumea ( Actul VI ) l-ar fi facut sa incremeneasca si sa-si abata in laturi nelegiuita si atotcutezatoarea mana pe cel ce ar fi palmuit astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am inteles in ce hatis de inselari fara iesire si pacat de neindreptat al rasturnarii a aruncat Papistasia pana si pe cei mai intelepti si mai evlaviosi Episcopi ai Bisericii Romane, incat pentru pastrarea nevinovatei, si deci pretuitei dregatorii vicariale, deopotriva cu a tiranicestii intaietatii cu cele ce atarna de la ea, sa ajunga a nu mai putea face altfel decat sa-si bata joc de cele mai sfinte si de neatins lucruri, indraznind totul pentru acel singur tel. Macar ca in vorbe imbracandu-se cu evlavioasa pretuire a "preacinstitei vechimi" ( pag. 11, r. 16 ) , in fapt pornirea innoitoare ramane inlauntru; si este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gandeste la sine cand zice ca "trebuie sa aruncam tot ce s-a strecurat intre noi de la Schisma", cand el si ai sai au raspandit veninul innoirii pana si in Cina Domnului nostru. Se vadeste din aceste cuvinte ca Sanctitatea Sa socoteste neindoielnic ca si in Biserica Ortodoxa s-a intamplat acelasi lucru ce vede ca s-a intamplat in Biserica Romei de la ridicarea Papistasiei: adica schimbare dintr-o data in toate Tainele, si stricare, dupa vorbaria scolastica, in care increzandu-se, se multumeste cu gandul ca si sfintele noastre Liturghii si Taine si Dogme au suferit la fel, pretuind insa, chipurile, a noastra "preacinstita vechime." Si aceasta dintr-o ingaduinta cu totul apostoleasca! – "fara", cum zice dansul (pag. 11, r. 5), "a ne intrista cu vreo aspra ingradire!" Dintr-o asemenea necunoastere a apostolicei si sobornicestii hrane cu care vietuim s-a tras si cealalta rostire a sa ( pag. 7, r. 22 ) : "Dar nici intre voi nu s-a putut pastra unirea invataturii si sfanta supunere", punand pe seama noastra in chip curios chiar napasta de care el insusi sufera in casa lui; tot asa cum oarecand Papa Leon al IX-lea scria celui intru fericiti Mihail Cerularie, invinovatind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Sobornicesti, nerusinandu-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevarul istoriei. Dar suntem incredintati ca daca Sanctitatea Sa si-ar aduce aminte de cele ce tin de vechimea si istoria bisericeasca, de invatatura dumnezeiestilor Parinti si de vechile Liturghii ale Galiei si Spaniei, si de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla cate alte hidoase fiice a nascut in Apus Papistasia, care si acum traiesc; cata vreme, la noi, Ortodoxia a pastrat Biserica Soborniceasca mireasa nestricata pentru Mirele ei, desi fara sa aiba stapanire lumeasca si nici, cum zice Sanctitatea Sa ( pag. 7, r. 23 ) , vreo sfanta "supunere", ci numai prin legatura dragostei si prin iubirea pentru Maica de obste stau legati toti laolalta in unimea Credintei pecetluite cu cele sapte peceti ale Duhului ( Apoc. 5, 1 ) , adica cu cele Sapte Sinoade a Toata Lumea, si in ascultare fata de Adevar. Va afla de asemenea cate din invataturile si tainele papistasesti de astazi trebuie a fi inlaturate, ca niste "porunci omenesti", astfel ca Biserica cea intrutot innoitoare a Apusului sa se poata intoarce la credinta ortodoxa soborniceasca nestramutata a Parintilor nostri de obste. Intrucat si Sanctitatea Sa recunoaste osardia noastra de obste in aceasta credinta, cand zice ( pag. 8, r. 30 ) "sa luam seama la invatatura cea pastrata de stramosii nostri", bine face invatandu-ne ( ibid. r. 31 ) sa urmam vechilor Ierarhi si credinciosilor Mitropoliilor Rasaritene, care ne-au lasat noua pilda prin Sinoade ( § 15 ) de felul cum intelegeau credinciosia invatatoreasca a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, si cum se cuvine a cugeta pentru ei in Biserica Ortodoxa, si in ce fel ni se cuvine a primi invataturile lor, care pilda preabine a talcuit-o ( § 17 ) cel pana la cer stralucitorul Vasile. Cat priveste hegemonia, intrucat nu voim a da la iveala un tratat, sa il lasam pe acelasi mare Vasile sa infatiseaza pricina in putine cuvinte: "Am voit mai bine a ma adresa Celui ce este Capul acelora".

[Grigorie]

17. Din toate acestea, orice om hranit cu sanatoasa invatatura soborniceasca, si indeosebi Sanctitatea Sa, are a trage incheierea de cat este de necinstitor si potrivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor si liturghiilor noastre si a celorlalte sfinte slujbe, ce sunt si s-au dovedit a fi de aceeasi varsta cu propovaduirea crestineasca: pricina pentru care li s-a dat totdeauna cinstire, si au fost crezute a fi curate chiar si de vechii Papi ortodocsi, carora altadata le erau mostenire de obste cu noi. Se intelege dar cat de cuvenita si sfanta ar fi indreptarea innoirilor, a carora intrare in Biserica Romei noi o stim in ce vreme s-a intamplat pentru fiecare, caci fericitii nostri Parinti au marturisit din vreme in vreme impotriva fiecarei innoiri. Dar sunt si alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa sa se induplece catre aceste schimbari. Intai, ca cele ale noastre au fost candva vrednice de cinste si pentru Apuseni, care aveau aceleasi sfinte slujbe si marturiseau acelasi Crez. Insa innoirile nu erau cunoscute Parintilor nostri, nici se pot arata ca s-ar afla in scrierile Parintilor ortodocsi apuseni, nici ca ar avea obarsie din vechime ori soborniceasca. Inca la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodata a aduce lucruri noi, caci pazitorul Credintei este insusi trupul Bisericii, adica poporul insusi, care voieste ca vesnic neschimbata sa-i fie credinta, si la fel cu a Parintilor sai, cum au experiat in fapt dupa schisma multi dintre Papi si dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbandind in incercarile lor, pe cand in Biserica Apuseana, din vreme in vreme, Papii au poruncit innoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (dupa cum se indreptateau catre parintii nostri, desi sfasiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiasca in adevar si foarte indreptatita iconomie, (dregand nu mreaja, ci insusi sfasiata haina a Mantuitorului), sa reaseze cele vechi si preacinstite – in stare a pazi evlavia, precum marturiseste si Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), si pe care insusi le cinsteste, cum zice (ibid., r. 14), alaturi de inaintasii sai, caci adauga graiul vrednic de pomenire al unuia dintre acesti fericiti inaintasi (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toata lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – "Inceteze noutatea a lovi vechimea." Si bucure-se macar de acest castig Biserica cea Soborniceasca din singura negreselnica rostire de pana acum a Papilor. Orisicum, trebuie sa marturisim ca intr-o asemenea lucrare, oricat de stralucit ar fi Pius al IX-lea in intelepciune si evlavie si in osardia pentru unirea crestineasca in Biserica Soborniceasca, precum insusi zice, totusi va intampina si dinlauntru si din afara greutati si osteneli. Ci aici suntem mai ales datori a aduce aminte Sanctitatii Sale – fie-ne iertata indrazneala! – de acel loc al Epistolei Sale ( pag. 8, r. 32 ) , cum "ca in cele privitoare la marturisirea dumnezeiestii noastre credinte nu avem a ne teme de nimic atunci cand cugetam la slava lui Hristos si rasplata ce ne asteapta in viata cea vesnica". Se cade Sanctitatii Sale a arata inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor ca, asa cum este incepator al sfatului placut lui Dumnezeu, tot astfel este si cel care de bunavoie apara napastuitul adevar evanghelic si sobornic, chiar pana la jertfirea insusi folosului sau, ca sa fie, cum zice proorocul ( Isaia, 60, 17 ) , carmuitor in pace si episcop intru dreptate. Fie! Dar pana a se intampla dorita intoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, al careia Cap este Hristos ( Efes. 4, 15 ) , iar noi fiecare madulare in parte, orice sfat venit de la ele, orice indemn neavenit tinzand catre nimicirea neprihanitei noastre credinte primite de la Parinti, cu dreptate se osandeste soborniceste, nu numai ca un lucru indoielnic si de ocolit, ci inca si ca necinstitor si pierzator de suflet. Si intre acestea sta intai de toate numita Enciclica Catre Rasariteni, a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru in Biserica Soborniceasca.

18. Pentru aceea, iubiti frati si impreuna-slujitori ai smereniei noastre, precum intotdeauna, asa si acum, mai ales in aceasta imprejurare a iesirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neinlaturat, dupa raspunderea noastra patriarhala si sobornica, pentru ca sa nu se piarda nimeni din sfantul Staul al Sobornicestii Biserici Ortodoxe, preasfanta noastra Maica a tuturora, sa ne aducem aminte in fiecare zi si sa va indemnam ca, amintindu-va unii altora cuvintele si indemnurile fericitului Pavel catre sfintii nostri inaintasi, carora le-a facut chemare in Efes, sa zicem iarasi unii catre altii: Luati aminte de voi si de toata turma intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi Episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu sangele sau. Ca eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra lupi ingrozitori intre voi, care nu vor cruta turma. Si dintre voi insiva se vor ridica barbati, graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei. Pentru aceea privegheati ( Fapte 20, 28-31 ) . Atunci inaintasii si Parintii nostri, auzind aceste sfinte porunci, au facut plangere mare si, cazand pe grumazul lui, il sarutau. Pentru aceea dar si noi, fratilor, auzindu-l mustrandu-ne cu lacrimi, sa cadem cu cugetul pe grumazul lui si, sarutandu-l, sa-l mangaiem cu statornica noastra fagaduinta ca nimeni nu ne va desparti de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va rataci de la invatatura cea evanghelica, nimeni nu ne va ademeni de la calea cea neabatuta a parintilor nostri, cum nici pe dansii nu a putut cineva a-i amagi, cu toata silinta ce si-au dat in felurite vremuri cei ridicati asupra noastra de catre ispititorul, ca sa auzim de la Stapanul: Bine sluga buna si credincioasa, primind plinirea Credintei, adica mantuirea sufletelor noastre si a Turmei celei cugetatoare careia Duhul Sfant ne-au asezat Pastori.